Căile teologiei ruse

X
Şcoala moral-raţionalistă
O altă contra mişcare clar definită şi directă se poate distinge de la începutul şcolilor reformate. Fără nici o îndoială cel mai bun reprezentativ al ei a fost Părintele Gherasim Pavschi (1787-1863), un absolvent al primei clase al Academiei Reformate din Sank Petersburg, un ebraist remarcabil, pentru multă vreme profesor de ebraică la academie şi doctor în teologie la Universitatea din Sank Petersburg. A fost capelanul curţii, duhovnicul şi tutorele ţarului, viitorul Alexandru al II-lea.⁷²² Mai presus de orice, Pavschi a fost un filolog – un om cu un real talent – filologic şi fler artistic. Cu toată ardoarea unei patimi pentru erudiţie el a adorat Biblia ebraică. El a studiat filologia semitică mai înainte de a tipării gramatica lui Genesius⁷²³ şi viziunea sa intelectuală a fost formată sub influenţa autorităţilor secolului al optâsprezecelea. În timpul primilor săi ani ca şi învăţător la Academie, Pavschi a compus şi a tipărit propria sa gramatică ebraică. Dicţionarul ebraic şi cel caldean al Vechiului Testament pe care le-a compilat în aceiaşi ani nu au fost publicate.

Pavschi s-a alăturat curând Societăţii Biblice şi a fost puternic influenţat de traducere. „Nu limba era importantă pentru mine,” a afirmat el mai târziu, „ci Sfintele Scripturi curate şi nedistorsionate de alte comentarii.” Am dorit să dodândesc o exegeză adevărată a Sfintelor Scripturi numai prin limbaj. O adevărată înţelegere a ebraicii duce la o înţelegere a teologiei.” Pentru Societatea Biblică el a tradus Psaltirea (el şi-a scris propriul text de clasă la Psalmi) şi a supravegheat tipăritea Pentateuhului. Chiar şi după ce Societatea Biblică a fost închisă el a continuat să traducă: lucrarea lui a constituit lecţiile studenţilor lui la academie. După ce Pavschi a părăsit academia, studenţii lui au litografiat traducerea lui după propria lor iniţiativă. S-a bucurat imediat de o circulaţie largă în mediul şcolilor ecclesiastice. Apariţia acestei traduceri „secrete” a creat frici, în special între autorităţile sinodale. Traducerea a fost suprimată, copiile au fost căutate şi colectate (aceasta a avut loc în 1824).

Au existat temeiuri pentru astfel de frici şi acuzaţii. Traducerea Bibliei nu putea rămâne doar un exerciţiu literar şi pentru Pavschi nu a fost un astfel de exerciţiu. Traducerea înseamnă întotdeauna interpretare. Traducerea litografiată a fost împărţită în secţiuni cu titlu de capitole şi explicaţii şi cu note introductive şi explicative. Făcând aşa, Pavschi i-a urmat lui Rosenmuller. Pavschi a lăsat impresia că el a acceptat profeţiile mesianice într-un fel destul de limitat şi s-a îndoit de autenticitatea diferitelor cărţi şi texte. Nu are rost să argumentăm acum: acestea au fost punctele de vedere actuale ale lui Pavschi, deşi el le-a dezaprobat de a mai fi puse sub investigaţie. Această metodă liberală şi critică de abordare a Vechiului Testament corespundea viziunii sale generale religioase. Pavschi nu a fost nici un filosof şi nici un gânditor, căci el a avut nişte convingeri filosofico-religioase definite. La Universitate a conferenţiat despre „istoria dezvoltării ideilor religioase în societatea umană.” Sub Runich⁷²⁴ aceasta a fost înlocuită de instrucţia în istoria Bisericii în conformitate cu manualele lui Inochentie. Pavschi a recomandat lucrarea lui Draeseke Glaube, Liebe und Hoffnung⁷²⁵ ca şi manual pentru studenţi. Subsecvent, el a scris Învăţătura creştină într-un sistem scurt [Khristianskoe uchenie v kratkoi sisteme].

Pavschi a profesat un moralism idealistic religios foarte personal şi nedefinit.

Religia este un sentiment prin care sufletul omului este îmbrăţişat lăuntric şi este binecuvântat de Invizibil, Etern şi de ceea ce este Sfânt. Studiul religiei este desemnat spre a deştepta, învia şi hrănii sentimente sfinte, ca să întărească, ilumineze şi să înflăcăreze omul lăuntric şi să îi dea tăria, lumina şi viaţa omului întreg, această cunoaştere completă, gândurile lui, dorineţele şi actele.

Astfel, religia pozitivă este pur şi simplu un fel de transfer al unor sentimente înnăscute în chiar elementul inadecvat şi înţelept. Ritualul şi chiar dogmele sunt numai o carapace, numai o „aluzie” şi dogmele raţiunii pot suprima sau îneca acest imediat „sentiment sfânt.” În înţelegerea lui Pavschi, religia se apropie de moralitate. Pentru el Hristos nu a fost numic mai mult decât un Învăţător. Pavschi a limitat „substanţa” creştinismului prin mărturia directă a Scripturilor.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că Biserica în care am fost născut şi educat nu mă obligă să cred în ceva fără dovezi. Îmi permite să locuiesc în Cuvântul curat şi sfânt al lui Dumnezeu şi îmi prescrie un lucru care indică întotdeauna baza prescrierii lui a unor învăţători iluminaţi ai Bisericii.

Biserica îmbrăţişează toate confesiunile în măsura în care conţin „adevărata esenţă” a dogmelor. Palmer a fost destul de surprins când a auzit de ea. Pavschi a fost destul de deschis în conversaţia lui cu Palmer. Preotul nu poate în nici un fel să fie distinct de a fi pastor, de exemplu, „succesiunea apostolică” a fost neruptă între luterani.

„Biserica creştină este o simplă umbră a împărăţiei invizibile şi de neobţinut a lui Hristos. Între Bisericile creştine cea care exprimă cel mai bine ideea împărăţiei lui Hristos este cea mai apropiată de perfecţie. Fiecare Biserică vizibilă trebuie să înţeleagă că aceasta este singurul fel spre desăvârşire; desăvârşirea deplină este încă destul de distantă în Biserica vizibilă, în împărăţia cerurilor.”

Ar mai trebui remarcat că Pavschi a vorbit cu o căldură considerabilă împotriva monahismului. „Istoria Bisericii m-a convins că monahismul este necurat şi contrar legilor naturii. Consecvent, este contrar legii lui Dumnezeu.” Pavschi a fost un muncitor proeminent şi un unul dintre „directorii” Societăţii Biblice, totuşi el a fost întotdeauna ostil faţă de cea ce a numit „căile excrocheriei” misticismului. Petru Bartenev⁷²⁶ a observat pe bună dreptate că Pavschi a fost „purtătătorul de cuvânt al unei evlavii vagi, evazive, oscilante” şi în acest sens a fost destul de tipic. Pavschi s-a potrivit în întregime cu Zukovschi şi generalului Merder,⁷²⁷ la a cărui sugestie Pavschi a fost invitat să fie tutorele de religie al ţarului (în 1835 a fost obligat să părăsească acest post sub presiune care a venit mai întâi de la Filaret, care a găsit punctele lui de vedere destul de eronate). Aceasta a fost cea mai ascuţită formă de occidentalism nu numai în teologie ci şi în conştiinţa de sine duhovnicească: o inclusiune psihologică în tradiţia germană. Aceasta a fost adevărat despre Academia din Sank Petersburg unde adevărata viaţă monahală nu a încetat niciodată să fie corectivă. Pavschi a fost un filolog remarcabil şi din punctul de vedere filologic al traducerii a fost destul de valabil. El a fost capabil să conveargă înseşi stilul şi maniera literară a sfinţilor scriitori şi a structurii prosodice a limbii biblice. Repertoriul traducătorului în cuvinte ruseşti a fost destul de bogat şi proaspăt. Pavschi a fost deasemenea un învăţător dotat şi a împărtăşit multe din cunoştinţele lui cu audienţa sa. Totuşi, a avut câţiva ucenici direcţi. Numai S.K. Aninin (1789-1863), un preot cu o misiune diplomatică în Copenhaga şi apoi în Weimar, a efectuat nişte munci independente. Prin pregătire Sabinin a scris cum să se înţeleagă tâlcul „Cântării Cântărilor.” Apoi a lucrat la „Cartea lui Isaia.” În Lectura creştină el a publicat o serie de eseuri exegetice care au tratat mai mult „Cărţile profeţilor.” După ce traducerea lui Pavschi a fost suprimată, Sabinin s-a întors la temele scandinave. A publicat o gramatică iralandică. Pentru el interesele filologice au fost cele mai pronunţate, la fel cum au fost şi pentru Pavschi.

Într-un alt fel, Inochentie Borisov (1800-1855) a aparţinut şi el aceluiaşi curent „german” din teologia rusă. El a fost un absolvent al primului curs al Academiei din Kiev, inspector al Academiei Teologice din Sank Petersburg şi în cele din urmă Arhiepiscop de Kherson şi Taurida. În zilele lui, Inochentie a fost de mai multe ori suspectat şi acuzat de „neologie.” Un „juriu neoficial” a fost făcut într-o manieră a gândiri. Pentru aceasta au existat nişte temeiuri. Inochentie a fost interesat cel mai mult de filosofie. Nu era un gânditor. Avea o minte ascuţită şi impresionistă, nu una creativă. Nu era un cărturar. A fost capabil să ridice anumite subiecte de discuţie într-un fel incitatoriu şi să lase la o parte cercetarea într-un moment neaşteptat; el şi-a putut atrage audienţa sau atenţia cititorului prin transmiterea răspunsurilor altora cu mare vervă şi independenţă. Erau mai mult conferiţe şi nu erudiţie. După cum s-a exprimat Filaret al Moscovei despre Inochentie: lui îi lipseşte judecata, dar are multă imaginaţie. De fapt, Inochentie a fost un orator şi „elocinţa” este cheia influenţei şi a succesului său atât în scaunul de profesor cât şi în amvonul predicatorului.

În conferinţele sale de teologie Inochentie nu a fost independent, ci a conferenţiat despre dogmatică aderând la „sistemul” lui Dobmayer,⁷²⁸ după cum a făcut şi profesorul de teologie Arhimandritul Moisei. În acele vremuri, acest „sistem” a fost folosit în şcolile catolice austriece. Era ceva caracteristic acestei epoci „tranziţionale” – de la iluminism la romanticism, de la Lessing, Herder şi Kant la Schelling sau chiar Baader. Conceptul fundamental şi controlator al acestui „sistem” este ideea Împărăţiei lui Dumnezeu explicată umanistic ca şi o „comuniune morală.” Influenţa Iluminismului a fost omniprezentă şi creştinismul a fost prortretizat ca şi o şcoală de moralitate şi binecuvântare naturală [blazhntsvo]. Hristologia a rămas pală şi ambiguă. Toate aceste trăsături pot fi găsite în Inochentie. Destul de caracteristic, tema tezei seniorului a fost „Caracterul moral al lui Iisus Hritos.” Celebra carte a lui Inochentie Ultimile zile ale vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos [Poslenie dni zemnoi zhizni Iisusa Khrista, 1847] este remarcabilă pentru calităţile ei literare. Era literatură şi nu teologie. Inochentie nu a depăşit limitele umanismului retoric şi sentimental. În locul teologiei el a oferit întotdeauna psihologia; în locul istoriei el a oferit retorica. Inochentie nu a explorat niciodată adâncurile vieţii duhovniceşti. A fost un ecclectic. Există multe elemente ale Iluminismului în viziunea lui, totuşi a fost puternic atras de misticismul alexandrin. În conferinţele lui el a insistat asupra tradiţiei pietiste şi cu o mare simpatie s-a referit la Guyon, Fénelon, Jung-Stilling şi Eckartşausen, „care au făcut destul de multe ca să le fie folositoare.” Inochentie a vorbit de mai multe ori de temele lui Schubert⁷²⁹: vise şi moarte. Bineînţeles el a vorbit despre Vrăjitorul din Prevorst.⁷³⁰ El a schiţat motivele cosmologice ale teologiei. „Toată natura este un portret al Celui Prea Înalt, perfect şi complet.” Un ecou al filosofiei mistice naturale poate fi găsit în această afirmaţie.

Inochentie este încă interesant de citit. Natural, ar fi mult mai interesant să îl auzim.

Câteva pasaje din conferinţele episcopului Inochentie au fost calculate numai pentru efectul pe care ar putea să îl aibă asupra audienţei şi nu pentru efectul pe hârtie; el a fost un om plin de talent care poate fi văzut instabil de la distanţă, căci, abordându-l cu onestitate, putem primii mirosul neplăcut al fumului decât plăcuta impresie a luminii străvezii. (P.V. Znamenschi).⁷³¹

Orice încercare de a îl imita sau a-l urma pe Inochentie părea falsă. El nu a avut şi nici nu putea avea succesori, deşi au existat o mimică lipsită de succes. Inochentie a avut un adevărat dar dramatic. Filaret al Kievului a spus că este o „demagogie religioasă.” Inochentie a fost capabil să înmoaie chiar şi un astfel de „suflet împietrit” ca a lui Rostislavov, la fel ca şi pe visătorii religioşi şi căutătorii revelaţilor speculative. Ascultătorii lui Inochentie au văzut în el un adevăr teologic impresionat şi sever, îmbrăcat într-un veşmânt strălucitor pe care nu l-au imaginat niciodată, căci ei au fost obişnuiţi cu explicaţiile scolastice. Nu a fost atât de mult puterea acestei gândiri, ci această „imaginaţie vie” care era pătrunzătoare: „puterea minţii a fost eliberată într-o bogăţie de chipuri.” Îndrăzneala lui Inochentie a fost în mare parte iresponsabilă faţă de speculaţie şi superficialitate. „Indiferent cât de drag i-a fost celebrului ierarh, atenţia minţii sale şi calitatea abilităţilor lui nu a putut produce o nouă epocă în teologie. Arta, arta fină a cuvântului uman – aceasta a fost chemarea lui.” Acestea au fost scrise despre Inochentie de către Macarie Bulgakov⁷³² într-o laudă solemnă pentru Începuturile [Otchety] Academiei de Ştiinţe. Macarie a adăugat: „aici nu se poate întâlnii profunditate creştină şi erudiţie teologică.” Destul de ciudat, Inochentie a lăudat exagerat teologia dogmatică a lui Macarie şi la efortul său întârziat de a se întoarce la maniera scolastică dimpreună cu gândirea ei ciudat de raţională, inerţie şi lipsită de curiozitate.

Când în anii 1840 s-a ivit prilejul ca să fie înlocuit Catehismul lui Filaret cu un altul mult mai ecclesiastic (adică unul mult mai romano catolic), lui Inochentie a fost primul care i-a venit în minte. Bătrânul său învăţător, Arhidiaconul Skvorţov,⁷³³ s-a exprimat într-un fel diferit: „dacă vă asemănaţi cu câţiva dintre noi, atunci de ceea ce avem nevoie nu sunt nişte cunoştinţe largi de filosofie, avem nevoie numai de o teologie descoperită [bogoslovie otkrovnnoe].” În zilele tinereţilor sale Inochentie a fost reprimat tocmai fiindcă a discutat formule filosofice mai mult decât teologie pozitivă la rubrica de dogmatică. El şi-a hipnotizat audienţa cu ele. El a fost ataşat de filosofie numai emoţional şi a fost mai mult interesat de răspunsurile polisemantice ale filosofilor decât a fost agitat de discuţiile lor. Inochentie a fost un erudit şi un orator. Nu a fost un istoric şi eforturile lui faţă de expoziţia istorică au fost întotdeuna slabe. Pentru câţiva ani lungi, el a pregătit publicaţia Eseurilor lui dogamtice [Dogmaticheschi Sbornik], după cum le-a numit el sau Un monument al credinţei ortodoxe [Pamiatnik very pravoslavnoi]. A fost intenţionat pentru o colecţie de eseuri – o colecţie de instrucţii în credinţă prezentată şi explicată într-o ordine cronologică. Inochentie nu a atins ideea de Tradiţie vie cu toate dimensiunile ei multiple. Eseurile au rămas nepublicate. Serviciul neîndoielnic al lui Inochentie a fost întemeiat pe jurnalul Lectura de duminică [Voskresnoe Chtenie] de la Academia Teologică din Kiev în 1837. Jurnalul a fost mai mult didactic decât erudit.

Ca şi predicator Inochentie s-a asemănat cel mai mult lui Massillon.⁷³⁴ El a fost legat în toate felurile de tradiţia occidentală. Motivele patristice sunt greu de detectat. Mai mult el a lucrat la o serie întreagă de acatiste sub dominaţia unui duh sentimental, al jocului imaginaţiei sale evlavioase.

În acest sens, Inochentie ar putea fi comparat cu colegul şi contemporanul său I. K. Amfiteatrov (1802-1848), în zilele lui un binecunoscut profesor de omiletică la academie. Conferinţele sale despre filologia Bisericii [Chteniia ţerkovnoi slovesnosti] au apărut în 1847. Amfiteatrov s-a îndreptat spre modele franceze în loc de predicarea unora patristice. Totuşi, încordarea sa sentimentală, practic o „sfântă melancolie” a fost destul de puternică în el. A fost o preferinţă faţă de tristeţe şi visare („soarele străluceşte, dar lumina i se părea tristă...”).

În acest sens „occidentalismul” era de neevitat în rutina zilnică a şcolilor ecclesiale reformate. Au fost necesare pentru studiu cărţi şi texte străine. Prima datorie a învăţătorului a fost de a introduce materiale cărturăreşti şi pedagogice contemporane şcolilor teologice occidentale în idiomul şcolilor ruseşti. Odată cu tranziţia graduală la instrucţia în rusă, problema compunerii sau traducerii „manualelor” a devenit mult mai efectivă decât a fost când latina era singura limbă a instrucţiei teologice şi a educaţiei în Rusia şi în vest. Statutul din 1814 a încurajat învăţătorii să îşi compună propriile lor note sau texte. În timpul „întoarcerii la vremea scolasticismului” astfel de activităţi au devenit suspicioase, controlul şi supravegherea le-a făcut dificile. În primele decade ale secolului al XIX-lea, studenţii învăţau din manuale străine în traducere, în original sau uneori în parafrază. Primele manuale ruseşti nu au fost simple parafraze. Pentru Sfintele Scripturi a fost folosit Manualul pentru citirea Sfintelor Scripturi [Rukovodstvo k chtemiu Sv. Pisaniia, Moscova, 1799] a Mitropolitului Ambrozie Podobedov,⁷³⁵ o parafrază a cărţii lui Hofmann,⁷³⁶ după cum s-a mai folosit şi lucrarea lui Rambach Institutiones hermeneuticae sacrae.⁷³⁷ Ioann Dobrozrakov,⁷³⁸ la un anumit moment rectorul Academiei Teologice din Sank Petersburg, a compus dizertaţia lui, Delineation hermeneuticae sacrae gneralis (1828) pe baza lui Rambach. A fost folosită şi ca „manual.” În teologia „conceptuală”, adică teoretică sau dogmatică, toate cărţile secolului de mai înainte au fost reţinute. A fost inclus şi Procopovici, dar cel mai adesea a fost Irineu Falkovschi şi numai rar cărţile ruseşti despre Platon, Macarie Procopovici sau din când în când lucrarea Sfântului Tihon de Zandosk Despre adevăratul creştinism. În academii au apărut noi autorităţi: Dobayer în Kiev,⁷³⁹ la Academia din Moscova Policarp a conferenţiat din Liberman⁷⁴⁰ şi a folosit lecţii care au parvenit din Germania. Mai târziu, Filaret Gumlievschi a conferenţiat din Klee⁷⁴¹ şi Brenner⁷⁴² „şi nu fără referinţe la opiniile raţionalismului german.” Au mai fost recomandate lucările Părinţilor, dar în practica acelor vremuri s-a acordat o mare atenţie literaturii moderne. Rectorul Policarp a avut obiceiul de a produce mărturii din Părinţii Bisericii Orientale iar studenţii din clasele superioare studiau aceste fragmente. În teologia morală sau în cea „activă”, manualele obişnuite au fost cele ale lui Buddeus, care a fost revizuit de Teofilact. Uneori a fost folosită teologia lui Schubert, tradusă din latină de preotul de la Seminarul din Kostroma I. Arseniev⁷⁴³ (1804) sau textul Arhidiaconului I. S. Kochetov, Caracteristicile unui studiu activ al credinţei [Cherty deiatelnago ucheniia very]. Aceasta a fost prelucrarea latină a conferinţelor lui Inochentie Smirnov compilată după Buddeus şi Moşeim. Filaret Gulimevschi a remarcat că „notele latine ale rectorului au fost traduse în rusă şi că nu a existat nimic mai mult decât acestea.”

Manualul primar pentru teologia pastorală a fost cartea folositoare dar veche a lui Parfenie Sokovschi, episcop de Smolensk, O carte despre datoriile preoţilor de parohie [Kniga o dolzhnostiakh presviterov prikhodskikh]⁷⁴⁴ pe care unii au preferat-o mai mult decât textele catolice traduse de Giftschüz.⁷⁴⁵ La liturgică a fost cel mai adesea folosită Noua tablă [Novaia Skrizhal] sau o carte de I.I. Dmitrevschi, O explicaţie istorică şi tainică a dumnezeieştii liturghii [Istoricheskoe i tainstvennoe obiasnenie Bozhestvennoi liturghii, 1804].⁷⁴⁶ În cazuri de compoziţie se obişnuia să se privească în spre cărţi străine. „Pe lângă cărţile latine, cele mai importante cărţi pentru a scrie o dizertaţie au fost cele în germană. Prin urmare, după ce au intrat în Academie, studenţii şi-au dedicat toate energiile învăţării limbii germane cu scopul de a citii cărţi germane.” Aceasta este mărturisit de istoricul Academiei din Moscova şi această situaţie a durat aproape tot secolul al XIX-lea. În astfel de condiţii, cel mai ascuţit impact ale acestui mediu confesional în care investigaţia teologică şi munca au mers în direcţia vestică era inevitabil să se mai facă ceva. S-a remarcat acest lucru imediat. Pentru mulţi a însemnat timiditate şi sminteală, uneori chiar şi o frică îndreptăţită. Nu era mai bine să se evite această întâlnire deplin, să se refuze contactul cu tradiţiile învăţăturii şi a tradiţiilor vestice şi să nu se i-a în considerare diferitele surse străine dubioase? În realitate, lectura constantă a unor cărţi străine nu era lipsită de primejdii. Orişicum, principalul pericol nu a fost că gândirea teologică trebuia să se lupte cu nişte argumente dificile sau să devină unilaterală. Mult mai important era posibilitatea că înseşi sufletul putea devenii tăiat şi rupt de postul lui de ancoraj. Comentarii intime în scrisori între prieteni sau în jurnale sunt cât se poate de instructive şi ilustrative în acest sens. Corespondenţa prietenească între Filaret Gumilevschi şi A. V. Gorschi oferă nişte exemple interesante. Echilibrul putea fi restaurat numai prin privegheri ascetice şi rugăciune.

Pericolul constă în caracterul artificial al şcolilor, care nu au fost legate organic de viaţă, de viaţa actuală a Bisericii. Tinerii clerici au trăit mai mulţi ani în semi-izolarea artificială a şcolilor pe jumătate ortodoxe şi pe jumătate ruseşti. Obiceiurile de a teoretiza abstract au fost cultivate; s-a dezvoltat un intelectualism visător sau cel puţin pe jumătate visător. Circumstanţele epocii lui Alexandru şi începuturile romantismului au facilitat acest lucru...

Totuşi, indiferent cât de dificil şi periculos a fost acest stadiu vestic, era ceva de neevitat. Ar fi trebuit să fie acceptat prin sine şi ca şi un adevăr relativ. Căci este posibil să ne scăpăm pe noi înşine de pericolele gândirii numai prin creativitate şi nu prin interdicţii...

XI
Biserica şi Statul rus sub Nicolae I
Căderea „Ministerului Afacerilor Religioase” în 1824, dejugarea de sub „jugul egiptean,” după cum s-a exprimat Mitropolitul Serafim, nu a alterat caracterul general al relaţilor dintre Stat şi Biserică. Fotie s-a grăbit în van să anunţe că „în mărirea lui Dumnezeu Tatăl, Domnul Iisus Hristos este singurul preot,” pentru că un „om secular” încă mai deţinea puterea Bisericii. Şişkov, deşi nu era un slujitor al unei „slujiri combinate,” a continuat să se interfereze cu afacerile administraţiei Sinodale cu privire la problema Catehismului şi a traducerii biblice. Procesul de a convertii administraţia Bisericii într-un „departament” a fost de fapt grăbit de Supra-Procuratorul S.D. Nechev (1833-1836).⁷⁴⁷ Fără o permisiune preliminară, fără a ezita să decidă în probleme automat, fără să consulte Sinodul şi chiar să altereze deciziile Sinodale în timp ce închidea calea retragerii confirmării imperiale a rapoartelor lui, Supra Procuratorul şi-a concentrat toate afacerile şi relaţiile sinodale în mâinile lui. Nechaev era un mason şi a dispreţuit ierarhia şi pe clerici.

Dintr-o dată ca şi din nimic, au început să apară raporturile poliţiei împotriva ierarhilor şi a membrilor Sfântului Sinod. Aceste raporturi s-au dovedit a fi în mare măsură minciuni. Cancelaria noastră a suspectat că Supra Procuratorul a asistat aceste rapoarte, cu scopul de a umilii administraţia Bisericii din Rusia. Ierarhii şi membrii Sinodului s-au justificat pe sine cât au putut mai bine. Sinodul a fost agitat, în timp ce Supra Procuratorul, oferind apariţie agitaţiei şi încurajând nemulţumirea membrilor a declarat că regimul supravegherii poliţiei a făcut mai mult rău decât bine.

Aşa este cum Ismailov, un birocrat contemporan în Cancelaria Sinodală a pomenit aceste evenimente în „memoriile” lui. Chiar şi Filaret al Moscovei a intrat în raza de suspiciune. Într-un raport oficial el a fost caracterizat printr-o remarcă lipsită de precauţie că „dreptul poliţiei de a raporta rumori fără cel puţin responsabilitatea unor informaţii false care împiedică libertatea administraţiei şi conturbă, în cuvânt şi în faptă, liniştea subiecţilor ruşi.” Aceasta a fost o condamnare dreaptă a unui principiu genuin jandarmăresc. În timpul domniei lui Nicolae astfel de remarci nu au fost uitate, chiar şi în cazul mitropoliţilor. Din nou, în timpul holerei din 1830, Filaret a apărut ca fiind lipsit de loialitate, atunci când în predicile lui el a vorbit prea frecvent despre păcatele regilor şi despre pedepsele divine cuvenite. În cele din urmă, s-ar părea că la insistenţele lui Filaret, a fost respinsă ideea de a numii un ţar, pe viitorul Alexandru al II-lea, în scaunul sinodal în conformitate cu includerea lui în Senat şi alte corpuri mai înalte ale statului. Cu o surprinzătoare lipsă de delicateţe, Filaret s-a referit la autonomia internă a Bisericii. Chiar şi a privii la Filaret a devenit un lucru neplăcut pentru împăratul Nicolae.