Cineva se apropia în fugă. Era Cornea. Avea privirea unui copil care a văzut o stafie

Capitolul 15

Cineva se apropia în fugă. Era Cornea. Avea privirea unui copil care a văzut o stafie.

– Dom’ căpitan, dom’ căpitan!

– Ce-i, Cornea, ce eşti aşa speriat, că doar nu ne-om fi pus pe uscat?

Pusese întrebarea în glumă, pentru că refuza să creadă ceea ce vedea pe faţa celuilalt. O expresie de groază, ochii mohorâţi, muşchii feţei contractaţi, venele umflate peste măsură și gâfâitul ăla ca un şuierat...

– Ma-areee ră-ău!

– Hai, zi-i odată şi nu mă fierbe, spuse Cristian apropiindu-se de el şi zgâlţâindu-l de umeri, ca şi cum ar fi vrut să-l trezească dintr-un coşmar.

– Dom’ com-man-dant. C-cred că a-a...

– Ce? Corneo, nu te juca! Cum? Adică unde-i?

– În cabină, l-am găsit pe jos şi... nu mai suflă...

Încă înainte de a termina Cornea, Cristian dispăruse. „Nu suferea de nimic. Ce naiba să se fi întâmplat? Poate chiar atunci când mie îmi revenea cu obstinaţie acea imagine de adăpost subteran…” Urca două şi chiar trei trepte deodată. Se izbi de cineva.

Era Seniorul care se uita mirat în toate părţile. Îl treziseră din somn paşii grăbiţi ai lui Cornea, pe scări, paşi care nu prevesteau nimic bun.

– Ce se întâmplă, Cris?

Cristian însă nu avea timp să-i răspundă, se repezi în uşa cabinei comandantului. În prag se opri descumpănit, îi văzu acolo pe şeful mecanic, pe Ochescu şi pe Rizea agitându-se.

− Nu, deocamdată nu-l mişcaţi. Să vină şi căpitanul şi să mai chemăm câţiva. O să trebuiască să facem declaraţii, proces-verbal, că în ţară o să avem horă mare, spuse şeful mecanic.

– O fi fost atac de cord sau atac cerebral? se întrebă Ochescu.

– Sunt aici, şefu’, spuse Cristian trecând pragul şi se aplecă deasupra comandantului, încercând să-și dea seama dacă mai avea puls. Apoi desfăcu nasturii cămășii cu care era îmbrăcat şi începu să-i facă masaj cardiac.

– Să aducă cineva o oglindă mică, ceru el.

Nu trecu mult și primi oglinda. Se apăsă cu forță de câteva ori pe pieptul lui Drăgan, îi deschise gura, inspiră adânc, își lipi buzele de ale lui şi suflă cu putere. Repetă manevra de câteva ori. Puse pe gura lui Drăgan batistă. Apoi cu oglinda în dreptul gurii încercă să-și dea seama dacă există vreo urmă de respiraţie. Lăsă oglinda și iar reluă manevrele. Căuta cu înfrigurare o urmă de puls. Corpul lui Drăgan era însă rece, acea răceală care te face să înţelegi că nu mai e nimic de făcut. Cristian Răuță începu să-i studieze cu atenţie mâinile, buzele și ochii.

– Are unghiile vinete. Și buzele la fel. Pot fi semne de infarct sau de atac cerebral.

– Avea probleme cu inima? Sau alte probleme?

întreba Rizea.

– Eu nu ştiu să fi avut.

– Atunci e posibil să fi făcut cineva asta? întrebă Rizea.

– Cine să facă asta, Marconi? Crezi că există pe nava asta un om capabil de crimă?

– Nu cred asta, căpitane, sau mai bine zis nu neapărat asta, dar suntem datori să verificăm orice posibilitate. Aici nu există nici miliţie, nici justiţie… vreau să spun nu putem pasa problema pe umerii unui „organ”.

– Eu cred, interveni Seniorul care intrase în urma lui Cristian, că cel mai bine ar fi să lucrăm prin eliminare şi să căutăm un răspuns la câteva întrebări. Cine ar fi putut-o face sau mai bine zis cine iese din cercul suspecţilor şi cine rămâne? De ce ar fi făcut-o? Și cum a făcut-o?

– Iar eu cred că ai citit prea multe romane poliţiste, spuse Beldescu. Nu uitaţi un lucru, suntem pe mare şi pe mare oamenii au şi aşa sufletul măcinat de singurătate, greutăţi, lipsuri. De ce să-i amărâm cu suspiciunea noastră? De ce să-i jignim? Este cât se poate de clar că acest om a murit probabil din cauza unui stop cardiac. Cum spunea și căpitanul, are semne de infarct. Altfel de măsuri trebuie să luăm noi. Să telegrafiem în ţară şi să hotărâm dacă până la sosirea răspunsului continuăm voiajul sau nu.

– Uite, căpitane, are în mână o sticluţă, spuse Ochescu, şi să ştii că are mâinile încleştate şi reci ca gheaţa. Dacă ţinem cont şi faptul că toate luminile erau aprinse, am putea socoti că moartea a survenit în timpul nopţii. Și eu cred că a sfârşit din cauza unui atac de inimă, dar nu-mi explic care ar fi putut fi cauza acestuia.

– Căpitane, pentru că tot suntem aici, până la sosirea răspunsului din ţară cred că trebuie să iei comanda, spuse şeful mecanic. Tu hotărăşti dacă mergem mai departe sau dacă aşteptăm răspunsul la Vatica Bay. Dacă ne continuăm drumul, în mai puţin de câteva ore trecem de Matapan şi avem două zile de mers până la Passero fără posibilitate de oprire sau refugiu.

– Da, spuse Cristian. Este o problemă destul de dificilă, oricum primul lucru care trebuie făcut este să trimitem o radiogramă. Ai ceva de scris, Rizea?

– Nu am la mine, dar... cred că pot ţine minte textul.

– Bine. Atunci fii atent.

– Uite aici şi creion şi hârtie, spuse Ochescu arătând către biroul comandantului.

– Notează tu. Astăzi a încetat din viaţă comandantul Drăgan, probabil atac de cord. Luat măsuri, preluat comanda căpitan secund Răuţă. Continuăm marşul. Aşteptăm instrucţiuni urgente. Ai notat?

– Da.

– Chemaţi toţi oamenii. Luaţi măsuri pentru ambalare şi depozitare în cambuză. Trebuie dezbrăcat şi împachetat în folie de plastic şi apoi în câteva cearşafuri curate. După părerea mea, ar fi trebuit să-i asigurăm o înmormântare marinărească, un loc pe marea de care nu s-a putut despărţi, dar cred că nu va fi posibil. Mă rog, poate că şi rudele vor dori să-i facă o înmormântare creştinească. Acum trebuie să plec pe comandă, dacă nu cumva am şi trecut de Maleca. Probabil că de asta îl căutase Cornea la cabină. El l-a găsit, nu?

– Cel puţin eu de la Cornea am aflat. Era speriat şi s-a izbit pur şi simplu de mine pe culoar, spuse şeful mecanic. Felul cum a arătat doar dintr-un semn al capului în sus şi a şoptit printre dinţi „comandantul” m-a făcut să urc fără alte întrebări. Era clar că se întâmplase ceva.

– Iar eu îl căutam pe şefu’ şi l-am găsit aici, spuse Ochescu.

– Eu zic să mergi sus, căpitane, interveni Rizea. Leon Creţeanu l-a trimis pe Cornea să-l anunţe pe comandant că ne apropiem de Maleca, eram acolo, cred că e singur acum şi în plus nu ştie nimic. Să nu se mai întâmple şi altceva.

– Am plecat. Ai grijă să transmiţi urgent radiograma.

Și fără să mai spună nimic ieşi pe uşă. Era surprins nu doar de felul cum reacţionaseră ceilalţi, ci şi de propriile lui reacţii. Nu se gândise niciodată la asta, dar i se părea că tratase moartea ca pe orice întâmplare care ridică probleme ce trebuie urgent rezolvate. Fără acea senzaţie copleşitoare de neputinţă, de inutilitate a oricărei acţiuni. Dacă s-ar fi întâmplat ziua și l-ar fi găsit cineva mai devreme, poate prin masaj cardiac sau, cine ştie, folosind chiar un aparat de respirat, ar fi reuşit să-l salveze. Se simţea ca o maşină programată să acţioneze. Și totuşi viaţa va merge înainte şi fără el, timpul se va scurge nepăsător. Oamenii vor uita. Vor vorbi din când în când ca despre un eveniment deosebit şi atât. Iar soarele va continua să răsară, în dimineţi de vrajă, când oameni se nasc şi mor fără să ştim şi fără să ne afecteze că nu ştim. Oare să fi însemnat imaginea aceea obstinantă ceva? Să fi fost acea prăpastie hidoasă un semn, o presimţire? I se mai întâmplase să ia drept „semne” imagini sau vise sau chiar conexiuni neaşteptate, dar întotdeauna o făcuse după ce evenimentul se produsese. Avea senzaţia că este depăşit de ceea ce numim generic vrerea sorții. Dacă măcar o dată i s-ar fi întâmplat să controleze ordinea întâmplărilor datorită acestor presimţiri... Dar oare, controlându-le, îndepărtându-te de inevitabil, mai poţi şti că semnalul de alarmă fusese tras pentru tine?

Deschise uşa camerei de comandă şi Leon îi strigă fără să se întoarcă de pe scaunul timonierului.

– Măi, Corneo, pe tine o să te trimit după moarte când mi-o veni ceasul, că sigur o să mai trăiesc zece ani.

– Nu te-aş sfătui să faci asta, îi răspunse Cristian. Are mâna bună.

Leon se întoarse surprins.

– Mă scuzaţi.

– Nu-i nimic. Spune-mi, ai început cumva să schimbi de drum?

– Păi dacă am văzut că nu mai vine Cornea...

– Vino mai strâns. Ai apă până lângă mal.

Pentru câteva clipe se aşternuse tăcerea.

– Pe Cornea l-aţi reţinut dumneavoastră, că mă

pregăteam să-i fac morală.

– Nu eu, comandantul… A murit aseară şi Cornea l-a găsit în cabină.

– Ce ?! aproape că ţipă Leon sărind de pe scaun.

– Lasă, fii atent acolo că nu ne trebuie şi vreo coliziune acum.

– Cum ? Da, de ce ?

– Mare lucru nu ştiu, bănuim că de inimă. Probabil a avut un atac pe care l-a tratat cu superficialitate, din moment ce n-a strigat pe nimeni. Ochescu spunea că... Dar dacă? Ia stai! Avea în mână o sticluţă. Nu s-a uitat nimeni la ea. Ai grijă aici, mă întorc imediat.

Leon rămăsese mut de uimire. Nu mai înţelegea nimic. Se uita la uşa care rămăsese deschisă și prin care ieşise ca o furtună căpitanul. Când privi din nou repetitorul deviase de la drum cu mai bine de zece grade. Neliniştit, făcu manevra de revenire cu cârma banda. Încercă să facă repede un calcul cam cu cât deviase de la drum şi se sperie. Malurile erau atât de aproape! Avea impresia că dacă ar fi avut o piatră la îndemână ar fi putut arunca până pe mal şi încă la punct fix. Vocea gravă a căpitanului îi accentuă groaza de moment, nesiguranţa dată de lipsa de control a situaţiei. „Fii atent acolo, că nu ne trebuie şi vreo coliziune acum.” „De ce dracu’ întârzie Cornea? Din cauza asta stau legat de timonă şi nu-mi pot face un punct. Am fost singur pe comandă, îşi auzi gândul de scuză. Ce laşitate! Nici nu s-a întâmplat nimic şi mi-am şi găsit scuze. De ce m-oi fi pierdut ca un începător? În fond, este într-adevăr apă până lângă mal şi până la mal să tot fie jumătate de milă. Dar dacă totuşi un colţ de stâncă ascuns de ape...” Parcă vedea colţul acela, ca un animal preistoric, stând la pândă gata de atac. Dar distanţa faţă de mal începuse să crească şi Leon se linişti. Puse pe pilot automat şi verifică poziţia cu radarul. Era bine, liniştitor de bine şi pentru câteva clipe îi fu ruşine pentru teama lui, dar apoi tot el reveni şi-şi spuse că „frica păzeşte bostănăria. Mai bine să-ţi iei măsuri, din vreme decât s-o faci pe eroul şi să te repezi cu capul în gard.”

Cristian părea că abia atunci realizează ceea ce văzuse mai înainte. Comandantul zăcea întins pe podea, nimeni nu-l mişcase din loc, într-o poziţie crispată de om care s-a împiedicat de ceva şi care apoi a încercat zadarnic să se ridice.

Mâna stângă îi era încleştată, pumnul strâns de parcă ar fi ascuns o comoară de preţ. Acolo, în căuşul palmei, avusese acea sticluţă. Cristian încercă să-i desfacă

pumnul. Reuşi cu greutate, dar sticla nu mai era acolo. Pe covor, abia se desluşea o pată mică.

– Cine a luat sticluţa din mâna lui? întrebă Cristian, cercetându-i pe rând pe fiecare.

Se adunaseră mulţi, foarte mulţi. Cristian avea senzaţia că se sufocă.

– Eu am luat-o, spuse Ochescu. Am aruncat-o.

– Unde?

– La coşul de gunoi.

– Și coşul?

– Cred că nu l-a dus nimeni.

– Ba l-am dus eu, interveni ospătarul.

– Unde?

– La pupa.

– Ai aruncat cumva gunoiul peste bord?

– Da.

– Nu trebuia! Ce ţi-a căşunat, Ochescule, pe sticla aia?... Trebuia s-o păstrăm. O să fie necesar...

Nu mai continuă, căci îşi dăduse seama de inutilitatea celor ce ar fi vrut să spună.

– Dacă n-aţi zis niciunul nimic atunci când am găsit-o, am crezut că goală nu mai foloseşte la nimic.

– Bine, dar măcar te-ai uitat la ea? Scria ceva, avea vreo etichetă?

– Da. Scria Valeriană și din câte ştiu picăturile de valeriană se folosesc pentru afecţiuni ale inimii.

– Ei vezi?! Cu atât mai mult trebuia s-o păstrezi.

– Bine, dar s-a spus că să nu ne aprindem imaginaţia datorită romanelor poliţiste!

– Eu asta spun acum. Dar era oricum un obiect cu care umblase în ultimele lui clipe de viaţă şi trebuia păstrat. Ne putea ajuta. Și pe noi și pe specialist.

– Îmi pare rău, spuse Ochescu într-adevăr cu părere de rău în priviri.

– Cu asta nu rezolvi mare lucru. Cine mai era de faţă când i-ai luat-o din mână?

– Aproape toţi cei care sunt şi acum.

– Să scrie doi, trei oameni cum s-au petrecut lucrurile.

– E bine să avem aceste hârtii. Până la întoarcere unele amănunte se pot uita...

– De data asta mi se pare că te-ai aprins tu, spuse

Ochescu nemulţumit de întorsătura lucrurilor.

– Poate! spuse Cristian echivoc şi îşi reluă observaţiile asupra mortului.

Mâna dreaptă era întinsă în faţă, cu degetele agăţate de marginea covorului, ca şi cum în acele ultime clipe cel care zăcea inert pe podea ar fi încercat să ajungă undeva ajutându-se de mâini. Piciorul stâng, semiflexat, indica dorinţa de înaintare, în timp ce dreptul era ţeapăn, încordat. Ochii îi fuseseră închişi, dar Cristian revedea expresia lor de nelinişte, deşi pe faţă îngheţase un început de zâmbet, probabil un zâmbet de uşurare. Zăcea cu faţa în jos şi era aproape sigur că încercase să se târască spre baie.

Cristian îi examină cu atenţie mâna dreaptă. Era murdar de cerneală pe degete. Dacă o fi lăsat ceva scris? Se ridică şi se uită în jur. Aglomeraţia mare îl incomoda.

– Vă rog să vă retrageţi dincolo de uşă până reuşim să punem noi la punct cele necesare. Iar dumneata, Corneo, te rog să mergi pe comandă. Eşti de serviciu, nu?

Cornea lăsă ochii în pământ şi se retrase printre ceilalţi.

Mihai trecu însă iar pragul şi se apropie de Cristian.

– Domnu’ căpitan, aş vrea să vă spun ceva.

– Ce-i, Mihai, chiar nu se poate amâna?

– Nu se poate, dom' căpitan, că e vorba de dom'

comandant.

– Spune. Te ascult.

– Ştiţi... începu Mihai, atunci când cu avaria la motor sus am rămas numai eu cu dom’ comandant că ceilalţi erau toţi jos să ajute. În seara aia i-a fost destul de rău. Tremura ca varga și tot aveam impresia că nu se poate ţine pe picioare. L-am rugat să-l ajut, dar mi-a spus că nu e nevoie că e ceva trecător, că ştie dumnealui. Da’ atunci tot aşa era, ca acum, parcă vânăt.

– Și de ce nu mi-ai spus până acum? izbucni Cristian enervat. Pe vaporul ăsta face fiecare ce-l taie capul! Ar trebui să-l ai pe conştiinţă. Dacă-mi spuneai atunci poate că aş fi fost... mă rog, l-am fi supravegheat sau poate că îl lăsam undeva la un spital...

– Păi... e-eu... aş fi vrut s-să vă spun d-da mă rugase, şi...

– Simplu, nu? Cu asta ţi-ai scuturat conştiinţa. Poţi dormi liniştit că ai făcut tot ce trebuie pentru salvarea unui om.

– Dacă ştiam că o luaţi aşa nu vă spunem nici acum, se supără Mihai cu sângele inundându-i obrajii.

Se lăsă o tăcere grea. Toţi ceilalţi se uitau când la Cristian, când la Mihai, aşteptând probabil un final al discuţiei. Uitaseră cu toţii de ce se aflau acolo. Unii credeau că izbucnirea căpitanului este inevitabilă, că va da cu Mihai de toţi pereţii. Ceilalţi, dimpotrivă, aşteptau să se încingă atmosfera pe această temă pentru a avea Mihai posibilitatea să spună ce are pe suflet. Dar şi unii şi alţii se înşelaseră. Cristian şi Mihai lăsaseră ochii în pământ, se uitară apoi la omul întins pe jos fără suflare şi, dându-şi seama că orice discuţie este de prisos, tăcură jenaţi.

„La urma urmei de ce să-l condamn? Poate că în locul lui aş fi procedat la fel. Logic gândind m-aş fi aşteptat ca celălalt, simţind pericolul, să ceară ajutor. Dar dacă acest pericol nici n-a existat? Cine poate spune că acesta este adevărul? Dacă Mihai vrea să ne conducă pe o pistă falsă? Ei, nu, că am picat şi eu în patima cititorilor de romane poliţiste!”

Doar Ghiţă părea cu totul străin de scena care se petrecea. El îl fixa pe fiecare în parte, îl sfredelea cu privirea până când devenea insuportabil. Privirea lui era mai vie ca oricând. Ochii îi străluceau ca două diamante.

„Care din ei sî fie? se întreba. Greu de spus în astfel de momente. Și totuşi aş fi tare curios sî ştiu şe simte canalia văzând că una din ţintele sale nu mai există.” Ochii lui se fixau pe faţa fiecăruia ca o ventuză de lipitoare, iar cel vizat fie că îşi admira încălţările, fie că încerca să închege o conversaţie cu vecinul. Nimeni însă nu scotea o vorbă. Într-o altă situaţie l-ar fi aruncat pe Ghiţă cât colo, şi-ar fi unit batjocura şi dispreţul ca să scape de el. Asta îl cam încurcă, pentru că îşi dădea seama că nu se poartă firesc. Probabil îl categoriseau drept ţicnit şi nu era cazul să-şi pună mintea cu el acolo, unde moartea pecetluise pentru totdeauna buzele unui om. Păstrau o tăcere respectuoasă. Dar Ghiţă îşi continua jocul lui de miop. Se apropia, deschidea ochii mari şi rămânea de parcă ar fi fost cioplit în piatră, preţ de câteva secunde.

„Domnule Știe-tot, spune-tot, ai putea juca cinstit, cu cărţile pe faţă. Dacă stau să mă gândesc bine, înşepe sî-mi fie milă di tine. Trebuie sî fii tare speriet, amice! Dar te admir că nu te trădezi. Ai stofă...”

– Ce spui de asta, căpitane, e bună ? întrebă şeful mecanic aducând cu el o bucată mare de folie subţire.

– N-am mai împachetat niciodată morţi, şefule, răspunse Cristian sarcastic, dar dacă mă gândesc cum bag eu carnea în congelator, cred că da.

– Păi atunci ce facem? Ne apucăm de treabă sau nu? Este destul de cald.

– Da, e mai bine. Poate doreşte cineva să ne ajute, poate dumneata domnule Mihai?

– ?

– Ştiam eu că te vei oferi. Îl dezbrăcaţi şi-l împachetaţi cât mai bine în folie. Înţelegeţi, altfel hainele s-ar prinde de pielea înghețată. Pe urmă într-un cearşaf cum am mai spus. Ghiţă, tu anunţă-l pe Manole... a, erai aici? Pregăteşte compartimentul „peşte” şi vezi să fie realizată temperatura de congelare. Dacă ai ceva în compartiment, bagi în celălalt congelator, cel pentru carne.

– Nu, n-am nimic acolo și-i curat, numai că trebuie să pornească băieţii de la maşină fiarele să facă frig, că pe ăsta nu l-am folosit de mult.

– În cazul ăsta n-are rost să mai pierdem timp. După ce terminăm, ne adunăm cu toţii în careu. O să trebuiască ceva declaraţii. Să fie acolo, înţelegeţi, că la întoarcere o să avem nevoie. Acum, vă rog să mergeţi la cabine. Să-i lăsaţi pe cei care s-au oferit să facă treaba.

– Ce om bun era! Nu merită să-l lăsăm aşa ca pe-un câine, fără lumânare, spuse careva.

Cristian nu reuşise să-şi dea seama cine, dar nu avea importanţă. Se hotărâse să le vorbească tuturor.

– Ascultaţi, oameni buni! În condiţii normale aş fi fost de acord cu dumneavoastră. Dar aşa, aici noi nu avem nici lumânări şi nici timp. Nu vreau, şi cred că toţi trebuie să fiţi de acord, decât un singur lucru. Măcar trupul să-i ajungă cu bine în ţară. Acolo vor avea ai lui grijă de datini.

– Da’ ce, noi suntem păgâni? Cel care vorbise fusese Roşoga. Dacă n-avem lumânare, putem să-i facem o candelă, un opaiţ, ceva, măcar aşa, să ardă o lumină cât îl împachetăm.

– Bine, faceţi ce credeţi, dar să-i lăsaţi pe cei care-l împachetează să-şi facă treaba.

Printre picioarele celor care plecau se strecură Vasilică. Se opri la mai puţin de un pas de intrare. Dădea din coadă, cu capul în pământ, căutând din când în când cu privirea prin încăperea în care nimeni nu părea dispus să-i dea atenţie. În cele din urmă înaintă puţin câte puţin cu teamă parcă, până când ajunse lângă cei care pregăteau folia.

Călcă pe ea, dar zgomotul, foşnetul acela deloc familiar îl sperie. Fugi într-o parte ca o navă în derivă, uitându-se tot timpul la grămada albă cu foşnet atât de ciudat. Când se atinse de corpul comandantului, avu o scurtă tresărire, după care începu să adulmece cu nările dilatate. Aproape că-i dăduse ocol când prinse a se gudura şi a da din coadă fericit. Dar pesemne îi lipsea mângâierea cu care se obişnuise atât, încât lângă dreapta comandantului lăsă botul pe covor, oferindu-şi capul, iar cu labele dinainte încerca să facă mâna inertă să înţeleagă că aşteaptă o mângâiere. Scheună de câteva ori slab şi iarăşi prinse a-şi roti privirea prin cabină.

– Gata, Vasilică, du-te afară, îl goni Cristian cu ochii umezi. Marş, am spus! Marş!

Vasilică ieşi, uitându-se la Cristian cu o privire plină de reproş, de neputinţă.

„Bietul animal! Tu știi că-ți lipsesc mângâierile. Dar noi, oamenii?!”

Roşoga și Ghiţă se întorceau aducând un capăt de lumânare și o candelă improvizată. Amândouă au fost aprinse și aşezate pe colţul biroului. Surcică intră şi el şi se apropie de Ghiţă. Îi întinse câteva boabe de răşină.

– Ia-le, Ghiţă, poate vă sunt de folos. Știu că pe la noi se tămâie mortul. Le-am scos din bracurile de brad de pe punte şi m-am gândit că nu-i rău să facem ce se cuvine.

– E bine, meştere. Sigur că e bine, răspunse Ghiţă, uitându-se tot timpul în jur.

În cele din urmă luă dintr-un dulap un ibric mic de aramă în care comandantul îşi făcea cafeaua. Aprinse în el câteva bucăţele de hârtie peste care aruncă boabele de răşină, ca nişte lacrimi ale pădurii. Un miros specific umplu încăperea. Aproape că se vedeau norii de fum răşinos întinzându-se, acoperind totul.

– A mai rămas să cântaţi veşnica pomenire, măi Ghiţă, spuse Cristian parcă nemulţumit, dar în acelaşi timp se surprinse spunându-și „Doamne, iartă-mă. Ce m-o fi apucat?”. Încerca să găsească o explicaţie pentru obiceiul tămâierii. Nu reuşea. Probabil că mirosul răşinii arse… miros de sarcofag. Ba nu, aşa ne-am obişnuit noi să-l asociem neapărat morţii. Dar lumânarea, candela? Cu ele este altceva. Ele dau lumina pentru lumea cealaltă spun credincioşii, iar el, Cristian Răuţă, vede în arderea lumânării un simbol, căci şi viaţa e o ardere. Câteodată îi era ciudă că-şi bate capul cu astfel de probleme. În fond, datinile astea au ceva măreţ în ele. Probabil că dacă toţi şi-ar pune întrebări ar înceta să mai existe. Dar omul, ce-ar fi omul fără ele? Un biet robot condamnat să moară la fel de gol ca la naştere.

Rizea intră grăbit. Căută cu privirea prin încăpere. Ochii îi jucau de-un zâmbet sarcastic. Nările se deschideau ritmic lăsând cu lăcomie să intre mirosul de tămâie. În cele din urmă, părând că a renunţat la a mai căuta cu privirea, spuse oarecum jenat.

– A sosit răspunsul din ţară.

– Atât de repede?! se arătă neîncrezător şeful mecanic.

– De ce repede, şefule, îl contră Cristian. În fond au trecut câteva ore şi era o situaţie destul de urgentă.

– Aşa e, aprobă celălalt, dar parcă n-au mai fost şi alte situaţii urgente... Și, ce s-a rezolvat? Ori a sosit răspunsul prea târziu, ori deloc. Ne-au lăsat pe noi să ne dăm cu capul de pereţi.

– Nici nu prea văd cu ce ne-ar putea ajuta într-o astfel de situaţie.

– Și câteva cuvinte de încurajare ar fi de ajuns. Dar mai bine să aşteptăm să citească Rizea textul.

Rizea fără a mai aştepta alte indicaţii începu să citească.

– Luaţi măsuri de conservare, comanda va fi preluată de căpitanul secund. Continuaţi marşul. La Casablanca va sosi alt comandant. Întocmiţi dosar cauze deces. Menţineţi moralul echipajului.

– Cine semnează? întrebă Cristian.

– Directorul...

– Îmi închipui ce-au mai zbârnâit telefoanele.

– Era normal, nu?

– Da.

– Cred că nu le-a venit sî creadî, spuse Ghiţă. Doar suntem verificaţi din punct di vedere medical.

– Aşa e. O dată pe an. Dar între două verificări se pot întâmpla atâtea. Dacă am fi avut medic, poate că ar fi fost salvat, spuse şeful mecanic.

Terminaseră cu împachetarea şi acum îşi aprinsese o ţigară.

– Dacă, dacă, dacă! Poate că şi dacă am fi avut medic ar fi fost şi el în aceeaşi situaţie ca şi noi, poate că n-ar fi ştiut nimic pentru că probabil comandantul a considerat starea în care se afla trecătoare, iar cei care ştiau au considerat că... sau, mă rog, au respectat rugămintea lui.

Ceilalţi îl priveau puţin speriaţi. Avea un aer dârz de om care şi-a propus să pună cu orice preţ lucrurile la punct, să-i ceară socoteală unui vinovat şi, dacă nu exista cu adevărat un vinovat, să găsească unul. Ghiţă era singurul care-l aproba, dar asta nu pentru că îi căşunase pe Mihai, ci pentru că el asocia moartea cu descoperirea carneţelului şi nu putea înţelege cum de individul mai stă încă ascuns, cum de nu-şi dă seama că bănuielile se pot îndrepta asupra lui.

Nenorocirile mari te fac să devii generos, gândea Ghiţă. Dacă simte nevoia unei destăinuiri? Poate că ceea ce aşternuse pe hârtie fusese doar o furie trecătoare. În astfel de momente furia dispare, te simţi caraghios. Gândul că Mihai ar putea fi autorul carneţelului revenea îndărătnic în mintea lui Ghiţă, cu toate eforturile lui de a-l îndepărta. Oricum, nu se putea lua de el ca boala de omul sănătos, dar o să aibă grijă, o să fie mai atent. Iar căpitanului? Căpitanului n-o să-i spună nimic. Ce rost ar avea să-l întărâte acum? Mai ales că nu se înghite cu Mihai. Nu ar face decât să înrăutăţească situaţia. Or, în momentele astea, numai încordarea lipsea. Poate că o să-i spună, sigur că va trebui să-i spună, dar mai târziu. Poate când va veni celălalt comandant...

– Ghiţă, chemă Cristian atât de încet încât avu impresia că nici el nu s-a auzit.

Propria voce îi părea străină, depărtată.

– Ghiţă, chemă a doua oară cu limba parcă umflată revărsându-se printre buzele întredeschise.

Privirea lui Ghiţă alunecă pe faţa lui în clipa imediat următoare.

− Aţi spus ceva, domnu’ căpitan?

– Da, răspunse Cristian şi muşchii căzuţi ai feţei începură să salte pe faţa lividă. Da, spuse şi cu ochii poate mai mult decât ar fi reuşit să spună şi dacă ţipa.

Capul acoperit de părul negru, încărunţit la tâmple, se mişca în sus şi în jos într-un gest de aprobare neputincioasă. În colţurile ochilor umezi apărură două boabe de rouă.

Ghiţă încercă să mai spună ceva, dar în clipa imediat următoare tăcu jenat. Ceilalţi simţiseră că se petrece ceva, dar neştiind încă ce, îi priveau nedumeriţi. Nimeni nu mai spunea nimic. Cristian se legăna abia perceptibil, când spre dreapta, când spre stânga, deşi capul continua să descrie acel arc de cerc vertical. Mişcările combinate dădeau senzaţia unui om scuturat de friguri.

– E nedrept! E nedrept! strigă Cristian, dar în secunda imediat următoare zâmbea uitându-se încurcat la ceilalţi.

Priveau cu toţii în podea, ca şi cum nu l-ar fi auzit.

– Ha! Ha! Ha! Ha, râse apoi scuturat de aceeaşi mişcare.

Sunetele păreau străine de imaginea pe care o oferea corpul lui torsionat de ciudata mişcare, de expresia crispată a feţei, de venele umflate ale gâtului, de pumnii strânşi.

– Ce-aţi rămas ca nişte momâi? Ha ! Ha! Ha! Ca nişte momâi. Parcă-aţi fi pari îmbrăcaţi într-o podgorie dată-n pârg.

Boabele de rouă prinseră a se rostogoli pe la rădăcina nasului, conturând buzele vineţii, ca să se unească în barbă într-o picătură ce se agăţa cu disperare, refuzând parcă să-şi dea drumul în hău.

– Ce dracu’ vă uitaţi la mine? De ce aşteptaţi numai de la mine? De ce, şefule, de ce?

Sărise în picioare şi se agăţase de şeful mecanic, scuturându-l cum ai scutura un pom. Acesta îl privea cu ochii măriţi, incapabil să scoată o vorbă. „Și-a pierdut minţile, îşi spuse făcându-şi cruce cu limba în cerul gurii. Are probabil un şoc. Moartea asta l-a afectat. A încercat să se ţină tare până a căzut sleit.”

– Du-te, Ghiţă, şi vezi dacă Manole a pregătit tot şi duceţi-l jos. Eu mă duc sus pe comandă, adică... nu... mă duc să mă întind puţin.

Zilele treceau una câte una, dar – parcă un semn prevestitor, o jelanie a cerului – erau una mai mohorâtă ca alta. Soarele, apărut rar printr-o spărtură de nor, zâmbea strâmb ca un copil descoperit în ascunzătoarea lui. Ploaia măruntă, aproape o ceaţă pătrunzătoare şi rece, dura de o zi. Vântul sufla în rafale, când se umfla de să sfâşie pânza cerului, când cădea parcă ostoit. Se odihnea şi iar sufla nebun, proiectând în toate direcţiile picăturile de ploaie. Aveai impresia că sunt alice de plumb care ţi se înfig în piele. Apoi iar se domolea. Marea spumega înciudată de nestatornicia vântului. În noianul de spumă, nava înainta ca un berbec căpos într-un desiş. Și totuşi merseseră destul de bine. Trecuseră de Passero, de Cap Bon, de Fratelli... Aveau în stânga coasta de nord a Algeriei. Timpul parcă se târa. Pretutindeni nu auzeai decât aceeaşi discuţie despre moarte. Morţi fulgerătoare, morţi nedrepte, hidoase, hâtre, accidente înspăimântătoare, toate se adunaseră laolaltă în povestirile pline de imaginaţie, de spaimă, presărate cu sfaturi prelungi şi încheiate cu un răsuflet de uşurare, care nu putea însemna altceva decât bucuria fiecăruia că fusese ocolit, că nu pe el îl alesese purtătoarea coasei. Câteva zile, sentimentul că noţiunea de moarte ca nefiinţă se generalizase era atât de acut, încât oamenii aproape că uitaseră ce anume le generase acest sentiment. Ca şi cum din mica familie nu ar fi plecat ireversibil cineva, ci s-ar fi strecurat altcineva meschin şi neîndurător cu atât mai neliniştitoare fiindu-i prezenţa, cu cât nu era material sau materializat prin ceva. Cineva spusese într-o doară în careu că ar fi posibil să existe printre ei virusul unei boli incurabile şi atunci teama de necunoscut îi făcuse pe unii caraghioşi, în contrast cu bărbăţia în faţa situaţiilor grele prin care puteau trece oricând – îi obseda ideea acelui duşman nevăzut. Se vorbise chiar de neiertătoarea SIDA – cu nume atât de blajin, nume de fată mirosind a scrobeală – şi îi vedeai dispărând de la masă unul câte unul cu tacâmurile în buzunar ca să le păstreze la cabină şi să le şteargă cu spirt medicinal. Manole, neocolit de frica unui posibil dezastru, refuzase să mai intre în cambuză. Îl vedeai mereu făcându-şi vânt cu mâna în dreptul nasului, de parcă ar fi putut prin acest gest să împrăştie virusul ca pe nişte ţânţari obraznici, oricum reuşind doar o iluzorie senzaţie de siguranţă.

Leon Creţeanu şi Seniorul se oferiseră ei să scoată mâncarea de două ori pe zi, fără a mai cere alte explicaţii decât cele pe care le oferise Manolo. „Nu suport, domnule, gândul că acolo se află un cadavru. Tot am impresia că-mi suflă după ureche.” Și apoi nici nu mai aveau rost alte explicaţii, deoarece ştiau destul de bine motivul real. Pe navă este şi greu să existe ceva neştiut de toţi. Câteodată se surprindeau întrebându-se chiar ei dacă n-ar fi posibil să... Pentru Seniorul mai era ceva. Avea dorinţa de a demonstra că se greşise în aprecierea lui. Se amestecase cu toţi, se plânsese la toţi şi lucrurile se întorseseră împotriva lui. Trăia sentimentul zădărniciei. „Ar fi trebuit să accept cu bărbăție măsurile luate. Comentând, nu schimbam nimic, îşi spunea. Ba mai mult... dar nu-i nimic... în fond, totul este trecător. Câteodată crezi că ai putea accepta moartea – dacă tot e să mori măcar să mori în picioare, deşi ce importanţă are cum mori, dacă tot nu mai ştii nimic. Dacă este să fie adevărat că după moarte mai auzi preţ de câteva secunde, măcar să auzi că ai murit ca un adevărat bărbat. Relativă noţiune. Când te gândeşti câte sacrificii au făcut alţii pentru ea! Și atunci, de ce să nu accepţi că poţi greşi, de ce să te porţi ca şi cum ai avea nevoie de mila cuiva?”