Ciubotelele ogarului

Iepurele si ariciul

de Fratii Grimm

Intr-o zi frumoasa de toamna, se intalni iepurele si ariciul. De cum vazu iepurele, ariciul se grabi spre el sa-i dea buna dimineata.

Iepurele ingamfat, se uita de sus la arici si-l intreba:

- Tu ce alergi de zor asa de dimineata?

- Ma plimb – raspunse politicos ariciul.

- Te plimbi? – zise razand iepurele. Daca nu ma insel ti-ai putea folosi picioarele pentru lucruri mai importante decat plimbarea.

Ingamfarea iepurelui il jigni pe arici. Nu ajunge ca s-a nascut cu picioare strambe, dar iepurele mai si glumeste pe seama lui.

- Stii ceva – spuse ariciul – hai sa ne luam la intrecere! Pun pariu ca te intrec, daca alergam!

- Esti tare glumet – spuse iepurele. Cum vrei sa ma intreci cand ai picioarele asa strambe? Dar fie, daca asta vrei. Pe ce punem pariu?

- Pe un ban de aur si o sticla de tuica – zise ariciul.

Iepurele se uita batos la arici, iti rasuci mustata. Dupa care intinse laba catre arici si spuse:

- Bine, fie, sa ne intrecem!

- Ei, pai nu-i asa de urgent! Cine a mai vazut asa ceva, sa ma iau la intrecere cu stomacul gol. Mai intai merg acasa sa mananc ceva, si ne intalnim peste jumatate de ora.

Iepurele nu spuse nimic, asa ca, ariciul o lua spre casa.

De cum ajunse acasa, striga:

- Femeie, unde esti? Vino degraba, mergem impreuna pe camp!

- La ce treaba? – intreba femeia arici.

- Am pus pariu cu iepurele ca-l intrec la fuga!

- Vai de capul tau, nenorocitule, cum sa-l intreci tu pe iepure? Ti-ai pierdut mintile;

- Lasa asta pe seama mea. Hai, fuguta, vino cu mine.

Cum mergeau ei pe camp, ariciul asa grai:

- Vezi aratura asta?

- O vad – zise nevasta ariciului.

- Acolo vom alerga cu iepurele. Eu alerg intr-o brazda, iepurele alearga in cealalta brazda. Tu n-ai alta treaba, decat sa stai aici, la capatul brazdei, iar cand iepurele ajunge aici, tu sa zici: Eu am ajuns deja!

Femeia dadu din cap ca a inteles, si porni spre capatul araturii.

Ajunse si iepurele:

- Incepem?

- Incepem! zise ariciul.

Iepurele numara:

- Unu, doi, trei si!

Iepurele porni in goana, ariciul abia iti ridica picioarele. Dupa cativa pasi, se piti in brazda si nici nu mai misca.

Iepurele ajunse la capatul brazdei, dar femeia arici ridica, capul din brazda si spuse: Eu am ajuns deja. Iepurele ramase mut de uimire, nu-i venea sa creada ca ariciul a ajuns inaintea lui. Nici nu banuia ca ariciul il pacali, stiut fiind ca ariciul nu se deosebeste de femeia arici cu nimic.

- Nu-mi vine sa cred – zise iepurele. Sa alergam inca o data!

Si fara sa astepte raspunsul o lua la fuga spre celalalt capat al araturii. Acolo insa il astepta ariciul. Cand ajunse, ariciul il intampina din nou.

- Inca o data! - striga iepurele, si o lua iar la goana.

- Din partea mea, putem alerga de cate ori vrei – spuse ariciul.

Iepurele alerga cat il tineau picioarele, de vreo saptezeci de ori, dar de fiecare data ariciul era acolo inaintea lui. Cand a simtit ca nu-l mai tin picioarele, se dadu batut. Nu intelegea cum e posibil, dar asta e. Ii dadu ariciului banul de aur si sticla cu tuica, dupa care se prabusi la marginea araturii.

Ariciul lua ce castigase, merse la capatul araturii isi lua femeia, dupa care mersera linistiti acasa. Baura cate un pahar de tuica, si traira linistiti, dar dupa aceasta intamplare, nici un iepure nu mai face glume pe seama picioarelor scurte ale aricilor.


Cufarul zburator

de Hans Christian Andersen

Era odata un negustor asa de bogat incat ar fi putut sa pardoseasca cu bani de argint toata strada lui si pe langa asta si o ulicioara aproape toata, dar nu le pardosea pentru ca-si intrebuinta altfel banii si cand dadea o para, lua inapoi un galben, fiindca eraCufarul zburator priceput; dar intr-o buna zi a murit.

Fecioru-su a mostenit toata averea si cand s-a vazut cu atata banet a inceput sa duca o viata de petreceri; facea zmee din banii de hartie si arunca in apa galbeni in loc de pietre.

Cu asemenea indeletniciri, paralele s-au ispravit repede si nu i-au mai ramas decat patru banuti de arama, iar haine nu mai avea decat un halat vechi si o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau sa stie de el, pentru ca nu puteau sa iasa pe strada cu dansul asa imbracat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufar vechi cu o scrisorica:

"Fa-ti bagajul!“.

Dar el n-avea ce bagaj sa-si faca si de aceea s-a bagat chiar el in cufar. Acuma, sa vedeti, cufarul acesta era tare ciudat.

Cum il incuiai, putea sa zboare. Asa a facut si feciorul de negustor;l-a incuiat si indata a zburat cu cufarul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe si mai departe. Cand fundul cufarului scartaia, feciorul negustorului se temea sa nu se sparga in bucati si sa trebuiasca sa faca o tumba cumplita si asta nu-i prea placea. Si a mers asa cat a mers si a ajuns in tara turcilor.

A ascuns cufarul intr-o padure si a intrat in oras. Nu s-a uitat nimeni la dansul. Fiindca turcii umblau ca si el, cu halat si cu papuci. Cum mergea el asa, a intalnit in drum o doica cu un copil la piept.

- Asculta, doica turceasca – a intrebat-o el – ce palat e acela de colo, cu ferestre asa de inalte?

- Acolo sta fata sultanului – a raspuns femeia. S-a prorocit ca are sa fie foarte necajita din pricina unui iubit si de aceea n-are voie nimeni sa stea de vorba cu ea, decat numai daca sunt de fata sultanul si sultana.

-Bine, multumesc! – a spus feciorul de negustor; s-a dus in padure, s-a bagat in cufar, a zburat pana pe acoperisul palatului si s-a strecurat la printesa pe fereastra.

Printesa dormea pe o sofa si era atat de frumoasa incat feciorul de negustor nu s-a putut opri si a sarutat-o. Ea s-a trezit si s-a speriat, dar el i-a spus ca e dumnezeul turcilor si a venit prin vazduh la dansa si ea a fost foarte magulita.

Pe urma au stat impreuna de vorba si el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus ca ochii ei sunt doua lacuri adanci in care gandurile inoata ca niste zane ale apei si i-a spus ca fruntea ei e un palat de gheata cu incaperi frumoase si tablouri si i-a mai spus de barza care aduce copii mititei si dragalasi.

Frumoase lucruri spunea! Si pe urma i-a cerut printesei mana si ea indata a spus da!

- Sa vii sambata seara – a zis ea; sambata seara, sultanul si sultana vin la mine la ceai. Au sa fie foarte mandri ca mi-a cerut mana dumnezeul turcilor; cauta numai si invata bine o poveste frumoasa, pentru ca tatei si mamei le plac foarte mult povestile; mama vrea sa auda povesti cu talc si cuviincioase, iar tata vrea sa fie vesele.

- Bine, n-am sa aduc alte daruri decat o poveste – a spus el si a plecat, dar inainte de plecare printesa i-a dat o sabie impodobita cu bani de aur si de asta avea el nevoie.

Si-a luat zborul, si-a cumparat un halat si dupa aceea s-a dus in padure si acolo s-a apucat sa nascoceasca o poveste; pana sambata trebuia sa fie gata si nu era chiar asa de usor.

Sambata seara povestea era gata. Sultanul, sultana si toata curtea erau la ceai la printesa.Toti l-au intampinat cu prietenie.

Cufarul zburator- Nu vrei sa ne spui o poveste? – a spus sultana; dar una care sa fie cu talc.

- Dar sa fie si cu haz – a zis sultanul.

- Da, da! – a raspuns el. Ascultati: era odata un manunchi de chibrituri si chibriturile acestea erau foarte mandre de originea lor. Se faleau fiindca se trageau dintr-un brad batran si inalt, din care fiecare din ele era o aschie.

Chibriturile sedeau pe masa intre o scaparatoare veche si o, tigaie tot veche de fier. Isi aduceau aminte de tinerete si povesteau tigaii:

"Cand eram noi in copac, stateam intr-o creanga verde. Dimineata si seara beam ceai de diamant, adica roua, toata ziua ne imbaiam in soare, cand era soare, si pasarile ne spuneau povesti. Vedeam ca suntem bogate prin faptul ca fagii si mestecenii si ceilalti copaci numai vara erau imbracati si iarna erau goi, pe cand familia noastra avea mijloace sa se imbrace in verde si vara, si iarna. Dar iata ca intr-o buna zi a venit un taietor de lemne siCufarul zburator familia noastra sa imprastiat in toate partile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care daca voia putea sa faca si inconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care incotro, iar noi avem acuma menirea sa aprindem oamenilor lumina;de aceea noi, obraze subtiri, am ajuns sa stam la bucatarie.“

"Soarta mea s-a desfasurat altfel – a spus tigaia de fier langa care sedeau chibriturile. De la inceput, de cand am venit pe lume, am fost de o multime de ori curatita si incalzita; eu fac treaba cu temei si sunt la loc de cinste aici in casa.

Singura mea bucurie este sa sed dupa masa la locul meu, curata si frecata, si sa schimb vorbe intelepte cu tovarasele mele. Afara de caldarea de apa, care se duce cateodata in curte si se intoarce, toti cati suntem aici stam mereu in casa.

Numai cosnita ne aduce noutati si trebuie sa spun ca vorbeste cu prea multa indrazneala despre cele ce se petrec afara.

Deunazi, o oala batrana s-a speriat asa de tare de ceea ce vorbea cosnita, ca a cazut de la locul ei si s-a spart; era o femeie asezata si cu pareri sanatoase, asta pot sa v-o spun.“

"Mai taci acuma, ca ai vorbit destul“ – i-a taiat vorba scaparatoarea si a izbit o data in cremene ca au sarit scanteiin toate partile.

"Mai bine sa ne veselim oleaca." "Da, haide sa vedem care dintre noi e de neam mai bun“– au spus chibriturile.

"Ba nu, mie nu-mi place sa vorbesc de mine – a zis oala de lut. Hai mai bine sa povestim cate o intamplare. Uite,incep eu. Am sa spun ceva care s-a intamplat oricui; asa fiecare are sa inteleaga mai repede despre ce-i vorba si are sa se bucure. Mi-am petrecut tineretea pe marginea marii, intr-o familie linistita..."

"Incepe foarte frumos – au spus farfuriile. Cu siguranta ca povestea are sa ne placa."Cufarul zburator

"In casa aceea, mobilele erau sterse de praf, dusumelele maturate si spalate si la fiecare doua saptamani se puneau perdele curate."

"Ce frumos povestesti – spuse matura. Se vede imediat ca povesteste o femeie, e ceva delicat si fin...""Da, da, se vede asta!" – a spus caldarea de apa si de placere a sarit in sus si apa a curs pe jos pleoscaind.

Oala a povestit mai departe si la sfarsitul povestii a fost tot asa de frumos ca si la inceput.

Farfuriile au zanganit de bucurie si matura a scos cateva fire de patrunjel verde din ligheanul cu nisip si a incununat oala, fiindca stia ca asta are sa-i necajeasca pe ceilalti.

"Daca o incununez, maine ma incununeaza si ea pe mine" – s-a gandit matura.

"Mie mi-a venit pofta sa dansez." – a spus vatraiul si a inceput sa danseze. Doamne, iarta-ma, cum mai ridica piciorul in sus! O perna veche care zacea aruncata intr-un colt a plesnit cand a vazut.

"Ei, ma incununati si pe mine?" – a intrebat vatraiul. Si l-au incununat si pe el.

"Neam prost!" - si-au spus in gand chibriturile.

Acuma samovarul trebuia sa cante, dar a spus ca-i racit si nu poate daca nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseala. Nu voia sa cante decat pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pana de scris, veche, cu care scria scrisori bucatareasa. N-avea nimic deosebit, doar atata ca fusese bagata prea tare in cerneala, dar era mandra de asta.

"Daca samovarul nu vrea sa cante – spuse ea – n-are decat sa nu cante. Afara la fereastra e o privighetoare in colivie si stie ea sa cante. E drept ca n-a invatat nicaieri, dar putem sa trecem asta cu vederea."

"Eu cred ca nu se cuvine sa facem una ca asta – a zis ceainicul de tabla (canta si el si era var bun cu samovarul) -cred ca nu-i bine sa ascultam cum canta o pasare straina. Ce fel de patriotism e asta? Sa spuna cosnita daca am sau n-am dreptate!" "Sunt foarte suparata – zise cosnita – sunt cum nu se poate de suparata pe voi toti. Asa intelegeti voi sa va petreceti seara? N-ar fi mai intelept lucru sa facem putina ordine? Sa stea fiecare la locul lui si eu am sa va arat ce sa faceti. Aveti sa vedeti ce frumos are sa fie!“

"Sa facem cat mai multa zarva!“ – au spus cu totii.

In clipa aceea a intrat bucatareasa si toti au amutit si nu s-au mai miscat. Dar nu era oala care sa nu stie ce e in stare sa faca si cat e de nobila. Fiecare se gandea: "Hei, dac-as fi vrut, sa vezi ce petrecere ar fi fost!"

Bucatareasa a luat chibriturile si a facut focul. Cum s-au mai aprins toate si cum au mai ars! Si se gandeau: "Acuma poate oricine sa vada ca noi suntem mai de pret decat toate celelalte. Uite cum stralucim si ce lumina dam!“ Dar repede-repede au ars si n-a mai ramas nimic din ele.

- Frumoasa poveste – a spus sultana. Parca as fi fost si eu in bucatarie cu chibriturile. Da, acuma poti s-o iei pe fiica noastra de sotie. - Da, da! – a spus sultanul – luni te-nsori cu fiica noastra.

Il tutuiau acum, fiindca curand avea sa faca parte din familie.

Cu o zi inainte de nunta, seara, a fost iluminatie in tot orasul. S-au impartit pesmeti si covrigi si copiii pe strada suierau din degete si era minunat de frumos.

"Trebuie sa fac si eu ceva" – s-a gandit feciorul de negustor si a cumparat rachete, pocnitori si artificii, le-a pus cu el in cufar si si-a luat zborul.

Era o zarva cumplita! Toti turcii topaiau si jucau de le sareau papucii pana peste cap; asemenea minunatie cum era cufarul zburator nu mai vazusera niciodata. Acuma vedeau si ei ca intr-adevar dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului.

Feciorul de negustor s-a intors cu cufarul in padure si pe urma ce si-a spus el: "Hai sa ma duc prin oras, sa vad ce spune lumea“. Nu-iCufarul zburator de mirare deloc ca era curios sa afle.

Cate si mai cate nu spuneau oamenii! Fiecare vazuse in felul lui, dar tuturor li se paruse frumos ce vazusera.

- Am vazut pe dumnezeul turcilor – zicea unul – ochii ii straluceau ca niste stele si barba lui e ca o spuma.

- Zbura imbracat cu o mantie de foc – zicea altul. Si pe pulpanele mantiei sedeau ingeri.

Minunate lucruri mai spuneau oamenii si a doua zi avea sa fie nunta.

Feciorul de negustor s-a dus iar in padure, ca sa se bage in cufar, dar cand a ajuns in padure, ia cufarul de unde nu-i!

Cufarul arsese tot. Se aprinsese de la niste artificii si nu mai ramasese din el decat scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea sa zboare si nu se mai putea duce la fata sultanului.

Ea l-a asteptat pe acoperis toata ziua. L-o mai fi asteptand si acuma, dar el cutreiera lumea si spune povesti; povestile lui insa nu mai sunt asa de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o cand era dumnezeul turcilor.
Scufita rosie

de Fratii Grimm

Intr-un sat locuia cea mai frumusica tarancuta din lume. Mama si bunica o iubeau foarte mult. Bunica ii facuse o scufita rosie, care ii venea de minune, si de atunci pretutindeni i se spunea Scufita Rosie. Intr-o buna zi, mama facu placinte si ii spuse fiicei sale:

- Du-te de vezi cum se simte bunicuta, stii ca e bolnava. Ia o placinta si ulcica asta cu unt pentru ea. Scufita Rosie pleca de indata la bunicuta ei care locuia in alt sat.

In padure il intalni pe Lup care vru sa o inghita, dar nu indrazni, pentru ca in apropiere erau cativa taietori de lemne. Lupul o intreba unde se duce. Si biata copila, care nu stia ca e primejdios sa asculti vorba unui lup, ii spuse:

- Ma duc s-o vad pe bunica. Ii duc o placinta si o ulcica cu unt trimise de mama.

- Locuieste departe? o intreba Lupul.

- Vai, da! spuse Scufita Rosie. Locuieste acolo, hat departe, dincolo de moara, in prima casa din sat.

- Ei bine! spuse Lupul, as vrea sa merg si eu sa o vad. Eu o s-o iau pe aici, tu pe-acolo si vom vedea care ajunge primul.

Lupul o lua la fuga cat il tineau picioarele, pe drumul cel mai scurt, si fetita pleca pe calea cea mai lunga. Sufita Rosie se veselea, alerga dupa fluturi, facea buchete din florile intalnite in cale. Lupul sosi la casa bunicii primul, si batu la usa: cioc, cioc!

- Cine-i acolo? intreaba batranica.

- Eu sunt, copila ta, Scufita Rosie, spuse Lupul indulcindu-si glasul. Iti aduc o placinta si o ulcica plina cu unt, pe care ti le-a trimis mama!

Bunica cea buna, care era in pat, ii striga:- Trage zavorul, manerul va ceda!

Lupul trase ivarul si usa se deschise.

El se arunca asupra bietei femei si o inghiti cat ai clipi din ochi, pentru ca nu mai mancase de trei zile. Apoi inchise usa si se culca in patul bunicii. O astepta pe micuta Sufita Rosie, care dupa catva timp batu la usa: cioc, cioc!

- Cine-i acolo?

Scufita Rosie auzind vocea groasa a Lupului, se sperie mai intai, apoi se gandi ca bunica e bolnava si ii raspunse

- Eu sunt, nepotica ta, Sufita Rosie. Ti-am adus o placinta si o ulcica cu unt pe care ti le-a trimis mama.

Lupul ii striga:

- Trage zavorul, manerul va ceda!

Scufita Rosie trase ivarul si usa se deschise.

Lupul o vazu intrand si, ascunzandu-se in pat sub patura,ii spuse:

- Pune placinta si untul pe masa si vino sa dormi langa mine.

Scufita Rosie se dezbraca si se culca in pat, spunand:

- Vai, bunico, da’ de ce ai bratele asa de mari?

- Ca sa te imbratisez mai, bine fata mea!

- Vai, bunico, da’ de ce ai picioarele asa de lungi?

- Ca sa alerg mai bine, copila mea!

- Vai, bunico, da’ de ce ai urechile asa de lungi?

- Ca sa te aud mai bine, copila mea!

- Vai, bunico, da’ de ce ai ochii asa de mari?

- Ca sa te vad mai bine, copila mea!

- Vai, bunico, da’ de ce ai dintii asa de mari?

- Ca sa te inghit!

Si zicand acestea, Lupul cel rau se repezi la Scufita Rosie si o inghiti. Dupa ce-si potoli foamea, se culca din nou in pat si adormi. Se intampla ca tocmai atunci un vanator sa traca prin fata casei. Auzind sforaitul Lupului isi spuse in sinea lui: "vreau sa vad daca bunica nu-i cumva bolnava". Intra in casa si deodata il vazu pe Lup. A, a! Iata-te, talhar batran! De cand te caut! Vanatorul vru sa traga cu pusca, dar ii trecu prin minte ca Lupul a mancat-o pe bunica. Trebuia sa o salveze. El lua o foarfeca, sa spintece burdihanul domnului Lup. Taie cu foarfeca si dadu de Scufita Rosie, si, cand mai facu vreo doua taieturi, fetita sari afara strigand:

- Vai, ce spaima am tras! Ce intuneric era in burta Lupului!

Bunica iesi la randul ei, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie se duse sa caute niste pietroaie si le puse in burta Lupului. Cand acesta se trezi si vazu oameni, vru sa sara din pat, dar se prabusi la pamant si dadu ortu' popii. Cei trei prieteni nu-si incapeau in piele de bucurie: vanatorul lua blana Lupului si se indrepta spre casa; bunicuta, careia ii era foame, manca placinta si untul din ulcica; iar Scufita Rosie se gandi in sinea ei: "De-acum inainte n-o sa ma mai abat din drum in padure, am sa fiu cuminte si am sa ascult povetele mamei".

Ratusca cea urata

Hans Christian Andersen

Ce frumos era la tara! Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i galbene, ovazul era inca verde, si prin livezi fanul era asezat in capite mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind in limba egipteana, limba pe care o invatase de la mama ei. in jurul campiilor si livezilor se ridicau paduri mari, inlauntrul carora erau lacuri adanci.

Da, cu adevarat, era nespus de frumes la tara! Razele soarelui se revarsau asupra unui castel vechi imprejmuit cu santuri adanci; foi mari de lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau asa de late, meat copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul unei paduri. Intr-o astfel de ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea ouale; era foarte nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu venea pe la ea sa-i faca vizita, pentru ca celorlalte rate le placea mai mult sa inoate de-a lungul santurilor, decat sa vina sa bleotocareasca sub frunzele de lipan cu dansa.

In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: "piu! piu!" sopteau puisorii care erau toti vii si scoteau ciocul din gaoace.

"Mac! Mac!" zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul.

Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia lor, caci culoarea verde e foarte buna pentru ochi.

- Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou.

- Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se intind mult mai departe, dincolo de cealalta parte a gradinii, pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata pe-acolo. Sunteti toti aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun drept, m-am saturat.

Si se aseza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit.

- Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o vizita.

- Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese puiul. Ia priveste putin pe cei scosi, nu gasesti ca sunt cei mai draguti bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu tatal lor, si el nici macar nu vine sa ma vada.

- Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana... A, sa stii de la mine, asta-i un ou de curca. Si eu am fost o data pacalita ca si d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am mai tras cu puiul, ca toate jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre in apa. Degeaba voiam eu sa-l invat, si bleotocaream si ma rasteam la el, toate erau in zadar! Lasa-ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e un ou de curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti pui sa inoate.

- Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua, raspunse rata. - Cum vei vrea, zise batrana, si pleca. In sfarsit ciocni si oul cel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si ce urat era!

Rata il privi lung si zise:

- Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare sa fie intradevar pui ; de curca! Asta-i usor de vazut: am sa-l duc la apa, chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua zi era o vreme de toata frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama ratustilor, se duse cu toata fainilia la sant; hustiuliuc, si sari in apa.

- "Mac-mac", zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa altul si apa se inchise la loc deasupra capetelor lor. Dar indata iesira la suprafata apei si incepura a inota repede, repede. Piciorusele lor umblau ca niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare cenusiu si urat.

- Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de picioarele lui, si ce drept se tine! E in adevar tot copilul meu, si... nu-i asa de urat, cand te uiti mai de aproape la el.

- Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va prezint la curtea ratelor. Numai luati seama sa nu va departati de mine, sa nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica.

Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se certau pe un cap de tipar, si la urma il lua pisica.

- Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul pe iarba, caci si ea ar fi vrut sa aiba capul de tipar. Acum, miscati picioarele, urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe rata cea batrana de acolo. Este cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola, de aceea e asa de mare, si bagati de seama panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos, si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate. Asta inseamna ca stapanul ei nu vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in seama nu numai de dobitoace, dar chiar si de oameni. Haide, tineti-va bine; nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o raja bine crescuta isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara. Plecati capul si ziceji: Mac! Mac!

Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare:

- Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim intre noi, Doamne fereste!

Si deodata o rata mai mare zbura langa el, s-arunca asupra lui si-l musca de gat.

- Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui.

- Se poate, dar e asa de mare si de pocit, zise rata care incepuse galceava, ca are nevoie sa fie putin mustruluit.

- Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt draguti afara de acela; n-a iesit bine; as vrea sa ti-l mai cioplesti putin.

- Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar are o fire asa de buna, si inoata de minune; as indrazni chiar sa spun ca inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa creasca frumos, si cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de bine facut.

Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.

- Si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume.

- Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti.

Si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa.

Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat, lovit, batjocorit, nu numai de rate, dar si de puii de gaina.

- Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea imparat, se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea destul de mahnit ca era asa de urat, si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din curte.

Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:

"- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!" Pana si mama lui li spunea uneori:

"- As vrea sa fii departe de aici". Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul.

Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate-. "Si toate astea pentru ca sunt urat", se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si cadea de osteneala. A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor cel nou.

- Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos.

- Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua, -numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru.

Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca in stuf si de a bea apa din iaz!

Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici.

- Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta.

Dec-data se'auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se rosi de sangele lor.

Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. Si iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau... si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.

- Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance.

Si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai conteneau.

Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta cstva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe.

Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau.

Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din tatani; putea deci sa intre inauntru; ceea ce si facu. Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, "nepotul ei" fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea "Patica". Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.

A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.

- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. Si cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata mare care se ratacise.

- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit, o sa vedem.

Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina.

- Nu.

- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il intreba si el:

- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?

- Nu.

- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei.

Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui.

- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca.

- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund!

- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.

Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?

- Nu ma intelegi, zise bobocul.

- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine muljumeste lui Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea folosi mult, si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu t|i vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.

- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul.

- Cum vei vrea, zise gaina.

Si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.

Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus, asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit, se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l intinse in sus, spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat, ineat se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.

Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele.

Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit, ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit, se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu prins de gheata.

A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in simtire.

Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala.Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut, bietul, de indurat in iarna aceea strasnica.

Statea rebegit, culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare.

Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune - bateau aerul cu mult mai multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde... in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi si verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara!

Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste ciudata:

- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat, sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de servitoare si sa indur toate necazurile iernii.

Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:

- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.

Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada.

Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor.

In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:

- lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:

- Da, da, adevarat, a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:

- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste...

Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.

Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. Si socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:

- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram "bobocul de rata cel urat"!