Ciubotelele ogarului

Printul porcar

de Hans Christian Andersen

Intr-o tara mica, dar vestita pentru frumusetea gradinilor ei, traia odata un print. Era un mare iubitor al frumusetii si intelepciunii, fapt pentru care se si inconjurase cu o multime de carti si de obiecte alese. Indragea, de asemenea, foarte mult, plantele si vietuitoarele padurii, dar mai cu seama pasarile ii erau dragi. Gradina lui era plina cu trandafiri de o frumusete fara seaman, care raspandeau in jur o miresma imbatatoare, ce incanta orice om. Dar lucru cel mai de pret la care tinea ca la ochii din cap, era o privighetoare care canta mai frumos decat toate pasarile lumii la un loc.

Printului ii cazuse draga printesa tarii vecine si acum vroia s-o ceara in casatorie. Se gandi mult timp cum sa-i spuna alesei inimii sale cat de mare este dragostea pe care i-o poarta. Intr-o buna zi, se hotara sa-i daruiasca iubitei sale un cadou cum nimeni nu mai primise vreodata. Se duse asadar in gradina, taie cel mai frumos dintre trandafirii pe care ii avea si il puse intr-un sipet de argint, impreuna cu mult indragita lui privighetoare. Ii porunci apoi slujitorului sau sa duca imediat cutia printesei din tara vecina, ca semn al iubiri pe care i-o purta printul. Cand primi vestea sosirii solului, tatal printesei il pofti pe slujitor sa intre in palat.

Slujitorul ii inmana fetei darul printului si ii vorbi despre stapanul sau, despre bunatatea, nobletea, intelepciune lui si despre marea dragoste pe care o are acesta pentru prea frumoasa printesa. Dar, la auzul acestor vorbe, printesa nu facea altceva decat sa rada cu dispret. Apoi, raspunse cu o voce de ghiata ca darul printului nu-i face deloc placere. Pasarica nu avea penele frumos colorate, era prea cenusie, iar trandafirul avea un parfum mult prea puternic. Printesa nu iubea, decat florile si pasarelele facute de mana omului, caci, spunea ea, numai acestea pot fi cu adevarat frumoase. Cand slujitorul ii povesti printului cele intamplate, acesta se gandi la un siretlic prin care s-o invete minte pe printesa cea infumurata. Se imbraca in straie de drumet sarac si, cu infatisarea schimbata, o porni la drum. Dupa ce facu o buna bucata de drum pana in imparatia invecinata, ajunse la palat si batu nerabdator la poarta.

- Sa traiesti intru multi ani, Inaltimea Ta! dadu el cuvincios binete. Sunt un biet om sarman, nu s-ar gasi cumva ceva de lucru la curtea Inaltimii Tale si pentru unul ca mine? cum parea a fi sarac lipit pamantului si imparatul tocmai avea nevoie de cineva care sa-i ingrijeasca porcii, se gandi ca acest baiat sarman i-ar putea fi de folos. Printul se muta asadar intr-o camaruta saracacioasa, in curtea slujitorilor. Hranea porcii si le curata cocina in fiecare zi. Lucra de dimineata pana seara, dar niciodata nu se plangea de soarta lui.

In putinele lui clipe de ragaz, printul cel harnic mestesugea de zor sa faca o ulcica. Aceasta ulcica nu era insa una ca toate celelalte, ci era de o frumusete nemaivazuta pana atunci, impodobita de jur imprejur cu clopotei care scoteau un clinchet cristalin. Insa insusirea ei cea mai de pret era aceea ca atunci cand fierbea apa in ea, oricine putea sa afle dupa mirosul ce se raspandea in jur ce fel de mancaruri se gatesc in bucataria imparatului. Fiica imparatului, auzind ca imparatul are o ulcica fermecata, vru numaidecat s-o cumpere. Pastorasul ii ceru insa, in schimbul ulcelei fermecate, zece saruturi. Se intelege ca printesa nu vru sa plateasca acest pret, ba chiar se facu foc si para de suparare. Apoi ii spuse pastorului ca una dintre slujitoarele ei ii va da sarutarile in locul sau.

-Sa-mi fie cu iertaciune, dar asta nu primesc, raspunse pastorul.

- Ce baiat incapatanat – suspina atunci fiica imparatului. Si vazand ca n-are incotro, le spuse tovaraselor ei:

- Acoperiti-ma, sa nu ma vada nimeni. Fata isi dorea atat de mult sa aiba acea ulcica, incat, inconjurata de insotitoarele sale, ii dadu pana la urma pastorului cele zece sarutari cuvenite drept plata, iar pastorasul ii dadu in schimb ulcica.

Dupa cateva zile, pastorasul isi ciopli un fluieras. Acest fluieras canta atat de frumos, incat si porcii pe care ii ingrijea incepeau sa danseze cand il auzeau.Intr-o zi, fiica imparatului il auzi pe print cantand si pe data se hotara sa-i ceara acestuia fluierul, pe un pret bun. Le porunci insotitoarelor sale sa afle cati bani cere pastorul pe fluierasul fermecat. Printul ii trimise insa vorba ca fluerasul lui nu este unul oarecare, si de aceea pretul nu se masoara in galbeni, ci in o suta de sarutari. Printesa se supara din nou cand auzi acest raspuns si vru numai decat sa plece, insa, in cele din urma, dorinta de a avea aceea minune de fluier o facu sa se razgandeasca si se hotara sa plateasca pretul cerut.

Insotitoarele ei erau ocupate cu numararea sarutarilor, asa ca nu-l bagara de seama pe imparatul care se furisase in spatele lor.

- Ceeee...? striga acesta cand vazu ca fiica lui se saruta cu cel care-i pazea turma de porci. Si negru de suparare, ii alunga pe cei doi din imparatia sa. Fiicei sale ii porunci sa-l urmeze pe cel care i-l alesese soarta si nu se lasa induplecat de lacrimile ei. Printul insa radea bucuros si o conduse pe fata, mandru nevoie mare, in camaruta lui.

- Of, doamne, ce nenorocita sunt! plangea printesa.

Plangea, plangea intruna, si singurul lucru la care se putea gandi acum era acela ca odinioara il refuzase cu atata asprime pe printul cel frumos care o iubea atat si ca de-acum va trebui sa traiasca pentru tot restul zilelor cu porcarul, intr-o cocina. Printesa, imbracata in haine frumoase, statea asadar in fata cocinei si plangea, plangea si nu se mai putea opri din plans. Nu stia sa gateasca, nu stia sa spele si nu stia macar sa ingrijeasca porcii. Cum ar fi putut sa traiasca alaturi de acest pastoras, pe care ea il credea singurul vinovat de toate necazurile ei. Dar ce sa vezi! Cand deschise ochii sa-i ceara socoteala celui care o amagise, il vazu pe porcar stand falnic in fata ei, in vestminte de print. Fata era cat pe ce sa lesine, atat de mult se mira. Dar nu apuca sa-l vada pe print decat pret de o clipa, caci de indata se facu nevazut. Printesa il cauta peste tot, dar nu reusi nicicum sa-l gaseasca.

Dupa zile grele de drumetie prin tinuturile invecinate, fata il zari pe print stand la fereastra palatului sau. De-abia atunci pricepu in sfarsit cine fusese de fapt porcarul si-si dadu seama cat de nedreapta a fost atunci cand i-a raspuns cu atata ingamfare. Printul ii trase apoi luarea aminte ca aruncase darul pe care i-l trimisese ca semn al iubirii lui –trandafirul si privighetoarea – dar ca se invoise apoi sa plateasca sute de sarutari pe niste jucarii fara nici un pret. Apoi, luand-o de mana, printul o duse pana la marginea imparatiei sale si o indruma indarat, la tatal ei, zicandu-i ca nu are nevoie de o soata care nu pretuieste nici frumusetea nici intelepciunea. Si iata cum fiica de imparat si-a primit rasplata pentru lipsa ei de buna-crestere si de intelepciune.

Povestea privighetorii

de Hans Christian Andersen

Acum mult timp, in China traia un imparat al carui palat era cel mai frumos din lume, fiind construit in intregime din portelan delicat. In jurul palatului erau splendide gradini imense, pline cu plante si flori rare. In spatele acestor gradini, o padure mare de pini strajuia drumul pana la mare. In aceasta padure de pini traia o micuta privighetoare. Privighetoarea canta atat de frumos incat, oricine o auzea cantand nu mai putea sa uite vrodata cantecul ei. Pescarii sarmani care-si aruncau plasele in mare toata ziua, se opreau din munca lor cand auzeau privighetoarea cantand.

"Ce frumos canta!" ziceau ei, uitand de problemele lor si ascultand muzica dulce. Calatori multi veneau din tari indepartate sa vada regatul imparatului, ei admirau delicatul palat de portelan si gradinile minunate, dar cand auzeau cantecul privighetorii, toti spuneau: "Acesta e cel mai frumos din toate frumusetile de aici!"Scriitori si poeti au scris carti in care laudau frumusetea palatului imparatului si a gradinilor lui. Dar ei laudau privighetoarea mai mult chiar decat aceste frumuseti. Aceste carti ajungeau peste tot in lume, iar intr-o zi, imparatul insusi deschise una dintre acestea.

"Ce minunat!" zise el, "Aceasta carte spune ca, dintre toate lucrurile minunate din regatul meu, cantecul privighetorii e cel mai frumos! Dar unde este aceasta privighetoare, de ce eu n-am auzit-o niciodata cantand?" Imparatul a adunat toti ministrii si curtenii sai si i-a intrebat despre privighetoare. Dar nici-unul din acestia nu auzise pasarea, nici macar doamnele de onoare, bucatarii sau ceilalti servitori nu auzisera cantecul privighetorii.

In sfarsit, unul din ajutorii de bucatari a exclamat:"Oh, privighetoarea, o stiu foarte bine! In fiecare seara merg in vizita la batrana mea mama, care locuieste pe malul marii. Cand ajung in padure sunt intotdeauna obosit, dar atunci aud cantecul privighetorii, care e atat de dulce incat imi dau lacrimile." Asa incat omul, impreuna cu alti curteni si doamne de onoare au plecat spre padure sa caute privighetoarea. Au mers ei ce-au mers si au ajuns la o pajiste unde o vacuta a inceput sa mugeasca.

"Aceasta trebuie sa fie privighetoarea! O, dar am mai auzit sunetul asta inainte.", zice un curtean.

"Ah, nu", a spus ajutorul de bucatar "aceasta e doar o vacuta, mai avem putin de mers pana sa ajungem la privighetoare."

Curand ei au trecut pe langa un iaz, unde cateva broaste oracaiau de zor.

"Ce dragut", zice un alt curtean "vocile lor seamana cu clinchetul clopotelor de la biserica!".

Ajutorul de bucatar a inceput sa rada si a zis:

"Dar nu-i privighetoarea, insa o vom gasi curand."

Au mai mers putin si, in sfarsit, ajutorul de bucatar a zis:

"Iata privighetoarea!" si a aratat catre o pasare micuta, gri, cocotata pe o creanga deasupra capetelor lor.

"Ce incolora este, nu ne-am fi imaginat niciodata ca privighetoarea e o pasare atat de stearsa!" au zis doamnele de la curte.

Atunci privighetoarea a inceput sa cante, iar trilurile ei dulci au umplut padurea. "Ah, ce minunat!" au soptit doamnele de onoare.

"Da, intr-adevar" au zis toti curtenii "Cantecul ei seamana cu clinchetul unor clopotei de cristal!". Dupa aceasta ei s-au adresat privighetorii: "Buna ziua, privighetoare, am venit sa te rugam sa canti pentru imparatul nostru."

"Trebuie sa merg acum?" a intrebat privighetoarea.

"Nu chiar acum, poti veni in seara asta la palat sa canti pentru imparat." a zis unul din curteni.

"Dar cantecele mele suna cel mai bine in padure, insa daca imparatul doreste, voi veni asta seara la palat." In acea seara, palatul imparatului era impodobit cu lanterne colorate si decorat cu ghirlande aurii si argintii in onoarea acelei seri. In sala tronului, intreaga curte statea in jurul imparatului, imbracati toti in cele mai frumoase vesminte pe care le aveau. Langa tronul imparatului era asezata o stinghie de aur pe care sa stea privighetoarea.

In sfarsit, micuta pasare gri a intrat in zbor pe fereastra deschisa. S-a asezat pe stinghie si a inceput sa cante. Cantecul ei era ca o zi insorita de primavara si cumva, i-a atins pe toti cei care ascultau. Imparatul chiar s-a aplecat catre ea sa asculte mai bine, lacrimile au inceput sa-i curga si se rostogoleau pe obraji. Cand privighetoarea a terminat cantecul, imparatul a zis ca niciodata n-a auzit ceva mai frumos. El a oferit privighetorii lantul sau de aur, dar aceasta a refuzat si a zis ca lacrimile pe care le zarise in ochii lui ii erau o recompensa suficienta. Apoi privighetoarea a mai cantat un cantec, chiar mai frumos decat primul, dupa care a zburat inapoi in padure. Toti cei de la curte au cazut de acord ca a fost cea mai frumoasa seara si nimeni nu mai vorbea despre altceva decat despre cantecul privighetorii. Cateva dintre doamnele de la curte au incercat sa imite trilurile privighetorii, dar fara succes.

Imparatul a anuntat ca privighetoarea va avea un loc la curte, ii va oferi o colivie din aur si 12 servitori care sa aiba grija de micuta pasare. Asa ca, privighetoarea a inceput sa cante la curte in fiecare seara si toti erau vrajiti de cantecele ei. Intr-o zi, imparatul a primit in dar o cutie mare de la imparatul Japoniei. Pe aceasta cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea. "Trebuie sa fie o alta carte despre minunata noastra pasare", a gandit imparatul in timp ce deschidea cutia. In schimb, in cutie a gasit o privighetoare facuta din aur si pietre pretioase. Cand aceasta pasare a fost atinsa, a inceput sa cante la fel ca si privighetoarea adevarata, ba chiar a inceput sa-si infoaie coada si aripile in ritmul muzicii. "Ce frumoasa este!" au exclamat toti curtenii. "Va canta in duet cu privighetoarea adevarata". Asa incat cele doua pasari au inceput sa cante impreuna, dar pasarea artificiala putea sa cante un singur cantec iar si iar, in timp ce, privighetoarea adevarata canta altfel de fiecare data. "Ce draguta si ritmata muzica canta aceasta privighetoare!" a spus maestrul de ceremonii al curtii, iar curtenii au fost de acord ca noua privighetoare sa cante singura de atunci inainte, cu atat mai mult cu cat era si mult mai frumoasa decat cea reala.

Imparatul insa a cerut sa mai asculte si privighetoarea adevarata macar o data, insa aceasta disparuse pe fereasta deschisa si se intorsese la casa ei din padure. "Ce pasare nerecunoscatoare!" au zis curtenii. "Dar nu-i nimic, avem cea mai buna privighetoare chiar aici." au completat ei. Dupa aceasta intamplare, adevarata privighetoare a fost izgonita din regat, iar privighetoarea din aur si pietre pretioase i-a luat locul in colivia de aur, cantand in fiecare seara. A trecut un an, privighetoarea de aur canta in fiecare seara, toti curtenii ii cunosteau cantecul pe dinafara. Intr-o seara, imparatul a deschis colivia de aur ca de obicei, dar in loc sa cante, pasarea scotea un sunet strident. Privighetoarea de aur se stricase! Imparatul i-a chemat pe toti mesterii din regat sa examineze pasarea si s-o faca sa cante din nou. Insa toti mesterii i-au spus ca pot s-o repare, dar ea nu va mai putea sa cante in fiecare seara, ci numai o data pe an. Aceasta stire i-a intristat pe toti curtenii, dar s-au impacat cu gandul acesta. Au trecut astfel alti 5 ani si o gripa cumplita s-a abatut asupra regatului. Imparatul insusi s-a imbolnavit foarte grav si chiar a cazut pe patul de moarte. Curtenii care-l iubeau mult erau foarte tristi, dar din pacate nu mai era nimic de facut pentru a-l salva pe imparat.

Imparatul zacea in patul sau, era atat de palid si fara vlaga incat toti se asteptau sa moara in orice moment. Chiar incepusera cu totii sa-l considere deja mort si aduceau osanale succesorului la tron. In tot acest timp, imparatul zacea singur in dormitorul lui superb, zacea in patul lui de aur cu colivia privighetorii aurite alaturi. Abia mai putea respira, ca si cum o grautate ii apasa pieptul. A deschis ochii si a vazut Moartea stand langa patul sau cu coroana lui de aur pe cap. Iar in jurul sau auzea diverse voci, unele amenintatoare si crude. "Macar de-as putea asculta putina muzica, sa nu mai aud vocile astea chinuitoare..." a mormait imparatul. S-a intors catre privighetoarea de aur de langa el si a zis: "Canta pentru mine, te rog". Dar pasarea de aur ramanea tacuta. Camera parea atat de tacuta si rece...Deodata, o muzica dulce a intrat prin fereastra deschisa. Era privighetoarea adevarata, care auzise de boala imparatului si venise sa-i cante. Privighetoarea a cantat despre primavara, cand mugurii se transforma in frunze verzi si bobocii florilor se deschid.

Imparatul a simtit cum sangele incepe sa-i curga prin vene, culorile i-au aparut in obrajii palizi, in timp ce asculta trilurile privighetorii. Chiar si vocile auzite inainte si chipul mortii, toate au disparut.

Privighetoarea canta tot mai frumos, iar imparatul s-a simtit din nou puternic si a intrebat-o:

"Cum as putea vreodata sa-ti multumesc? Te-am izgonit din regatul meu si totusi tu ai venit sa-mi salvezi viata. Cere-mi orice si vei avea!"

"Vreau doar sa ma lasi sa cant in fiecare seara la fereastra ta, prin cantecul meu vei afla tot ce se intampla in regatul tau, si bune si rele, dar sa nu lasi pe nimeni sa afle ca o micuta pasare iti sopteste toate acestea."

"Foarte bine", a zis imparatul.

A doua zi, la rasaritul soarelui, cand toti servitorii se asteptau sa-l gaseasca pe imparat zacand mort in patul sau, acesta a aparut in sala tronului, spunandu-le tuturor: "Buna dimineata!"

Mica Sirena

de Hans Christian Andersen

A fost odata ca niciodata, in adancul marii,un castel frumos ca-n povesti. Nu-l atinsese nicicand ancora vreunei corabii, la asa de mare adancime era. Curtea era toata numai cu flori ciudate si pline de gratie, alge ce cresc pe fundul marii, iar pestii veneau si plecau de acolo aidoma unor stoluri de pasari pe cer. Aici salajuiau craiul si craiasa marii, care aveau cinci fete sprintare, cinci sirene mititele. Sirenele aveau un joc preferat: sa prinda meduze.

- Vai, ce frumoasa e! da-mi-o mie! striga una dintre ele, razand. Frumusetea plina de gratie a sirenelor o intrecea pe aceea a oricarei fiinte din mare sau de deasupra ei. Dupa ce se jucara un timp, sirenele il rugara din nou pe tatal lor:

- Haide, lasa-ne sa vedem lumea de desupra!

Craiul se incrunta.

- Nu, nici nu poate fi vorba pana n-o sa impliniti cinsprezece ani, spuse el cu hotarare. Stiu ca abia asteptati sa vedeti cerul cu ochii vostri, dar e mult prea primejdios!

- Acolo deasupra, mai spuse si craiasa, nu e nici pic de apa si oamenii merg cu picioare.

Sirena mezina, care era si cea mai draguta si cea mai curioasa dintre toate, asculta cu mare atentie. Tare mult ii mai placeau povestile maica-sii despre lumea de deasupra.

- Ce frumoasa pare marea cand soarele straluceste cu putere de deasupra! ofta sirena mezina. Cat de mult as vrea sa am cinsprezece ani! Si zi de zi, mica sirena inota pana aproape de suprafata ca sa vada razele de soare strecurandu-se prin apa. Desi cuprinse de nerebdare, sirenele dadusera ascultare parintilor si asteptau ziua cand puteau sa se aventureze spre suprafata marii. Lunile treceau incet, dar, in cele din urma, cea mai mare implini cinsprezece ani. Cand se intoarse din mult asteptata excursie, se porni sa povesteasca:

- Luna straluceste ca un corn de aur pe cerul noptii! Asa cum ne-a spus mama, dar n-am crezut vreodata ca poate fi atat de frumoasa.

Mai trecu un an, care parea ca nu se mai sfarseste, si cea de-a doua sirena implini cinsprezece ani. Venise randul ei sa inoate pana la suprafata.

- Cand soarele apune, vazduhul e ca fermecat, spuse ea la intoarcere, cu ochii stralucindu-i de fericire.

Dar mica sirena tot mai avea cativa ani de asteptat. Obisnuia sa se aseze langa o statuie dintr-un colt al curtii, care reprezenta un om din lumea de desupra.

- Stau pe doua picioare? isi soptea intrebatoare sie insasi. Atunci cum se face ca nu cad?

Cand veni si randul celei de-a treia surori sa se duca la suprafata pentru prima oara, ea vazu fiinte omenesti care inotau la varsarea unui rau.

- Pe pamant se descurca foarte bine, le spuse ea razand surorilor ei. Dar in apa sunt tare neindemanatici.

Atunci cand urca si ea intaia oara la suprafata, ce de-a patra sirena nu-si putu retine un strigat de admiratie. Zarise cerul noaptea.

- Mii de stele stralucesc acolo sus, spuse ea plina de fericire.

- Voi avea eu oare vreodata ocazia sa descopar ceva la fel de frumos? se intreba mica sirena nerabdatoare.mica sirena

In sfirsit veni si randul micii sirene sa iasa din mare. Se uita cu mirare si incantare la o corabie care plutea maestuos pe valurile oceanului. Puntea era luminata frumos si se auzea muzica. Sirena era atit de uimita ca se duse mai aproape de corabie. Un val mare o ridica, asa ca putu sa vada puntea. Zarii oameni care stateau de vorba, radeau si dansau. Cand isi facu aparitia un tanar, muzica se oprii brusc si lumea izbucnii in urale.

- La multi ani ! Sa ne traiasca printul ! strigara oamenii veseli.

- Multumesc, prieteni ! facu printul. N-am sa uit niciodata ziua in care am implinit cincisprezece ani !

Petrecerea continua cu cantece si veselie. Sirena se uita cu atata atentie la printul cel chipes si nu observa furtuna care se apropia. Briza cea blanda se transforma intr-o vijelie suieratoare, care biciuia marea iscand valuri uriase. Muzica se opri si marinarii se repezira pe punte in vreme ce corabia se ridica si se lasa in jos pe oceanul infuriat. Deodata catargul cel mare se rupse cu un pocnet si corabia se lasa pe o parte. Apa navali pe punte. Marea si vantul loveau nemilos corabia care se scufunda. Mica sirena vazu ingrozita cum printul este luat de apa, cum lupta din rasputeri sa ramana la suprafata, dar valurile puternice il imping la fund.

- Nu! striga sirena inotand iute spre el.

Il trase la suprafata de gulerul hainei. Nu crezuse niciodata ca o sa aiba atata putere. Mica sirena inota multa vreme, tinandu-l pe print in brate. Avea ochii inchisi printul. Cand ajunse la mal, mica sirena il puse pe nisip. Era la capatul puterilor. Tragandu-si sufletul, ii aranja parul dandu-i-l peste cap si il saruta usor pe obraz. Apoi, cu glasu-i minunat, incepu sa-i cante un vechi cantec de sirena ca sa-l readuca la viata. Printul se trezi, clipind din ochi si incercand sa-si dea seama ce-i cu el.

Chiar atunci trei fete tinere iesira alergand din castelul din apropiere. Mica sirena aluneca inapoi in apa, usurata ca printul era in afara primejdiei, dar inima ii era plina de tristete. Ajunsa din nou in adancul marii, mica sirena nu se mai aseza nicicand langa statuie. Avea acum la ea o bucata de stofa rupta din haina printului la naufragiu.

- Tare as vrea sa-l mai vad pe tanarul acesta chipes, isi zise ea. Parintii se mirau de ce era fata lor este atat de trista. Ea nu le spusese nimic despre calatoria pe care o facuse la suprafata. In cele din urma se hotari ca trebuie sa ajunga cumva sa fie cu el.

- Dar cum o sa merg eu fara picioare ? se intreba ea. Atunci ii veni in minte vrajitoarea marii: Numai ea poate sa ma ajute ! isi spuse sirena plina de bucurie.Mica sirena inota mult pana ajunse la apele intunecate, care erau tinutul vrajitoarei. O gasi pe vrajitoare ascunsa sub tentaculele unei caracatite. Micii sirene ii era atat de frica, incat abia putu sa ingaime cateva vorbe.

- Stiu ce vrei, micuto ! spuse vrajitoarea,fixand-o cu privirea. Doua picioare minunate cu care sa alergi! Pot sa te ajut. Dar trebuie sa-mi dai ceva in schimb… si dupa o tacere adauga: Mi-ai da glasul tau minunat? Mica sirena nu statu deloc pe ganduri. Ar fi facut orice ca sa fie din nou impreuna cu printul ei.

- Da! striga ea.Nici nu apuca sa spuna "da" ca ii si disparu glasul. Sirena isi atinse cu tristete gatul, nefiind in stare sa mai scoata un vreun sunet.

- Ia licoarea asta si du-te pe taramul oamenilor, ii spuse vrajitoarea. Cand o s-o bei, coada de sirena o sa ti se deprinda de trup. O sa te doara, dar dupa aceea o sa ai cele mai frumoase picioare de pe pamant!

Mica sirena lua licoarea si o porni grabita spre suprafata. Ajunse la mal, langa castelul printului. "Vrajitoarea a spus ca o sa ma doara", gandi ea, stand in cumpana o clipa. Dar amintindu-si cat de nenorocita fusese pe fundul marii, departe de cel pe care-l iubea, isi lua inima in dinti si bau licoarea. Mica sirena simti o durere cand coada incepu sa i se desprinda de trup. Si pana sa-si dea seama daca vrajitoarea reusise, lesina pe nisip. Cand se trezi, nu numai ca avea doua picioare frumoase, dar el era acolo, tanarul chipes pe care-l salvase de la naufragiu, Fat-Frumos, cel pe care il tinuse ea in brate.

- In sfarsit deschizi ochii! spuse el cu blandete. Mi-am facut atatea griji cand te-am gasit fara cunostinta.

Printul ii dadu vesminte si o ajuta sa se scoale in picioare. N-a fost usor deloc! Printul credea ca o cuprinsese ameteala, de slabiciune, dar ea de-abia invata sa mearga. In seara aceea se dadea un bal la castel. Mica sirena, frumoasa si tacuta, dansa fericita cu printul. Nimeni nu stia cine e sau la ce renuntase ca sa aiba acele picioruse delicate.

Timpul trecea si mica sirena incerca sa castige iubirea printului. Acesta era cu ea. Si tare si-ar fi dorit mica sirena sa-i poata spune povestea ei si spera ca el sa-i poata citi macar iubirea in ochi.

Dar intr-o zi afla ca avea sa se insoare cu o tanara fata care-l gasise pe plaja. "Crede ca ea l-a salvat! se gandi sirena cu disperare. Nu ma iubeste!" De cand mica sirena parasise taramul marii, surorile ei o vizitasera in fiecare zi. Neputand sa vorbeasca, le explica prin gesturi cat de disperata era.

- Stiu, raspunse cea mai mare, printul n-o iubeste. Trebuie s-o ajutam pe draga noastra surioara. Haideti sa vorbim cu vrajitoarea. Daca o sa-i dam parul nostru lung si frumos, poate o sa fie de acord s-o ajute din nou pe sora noastra.Cele patru sirene surori se dusera la vrajitoare sa-i ceara din nou ajutorul.

- Nu, fetelor, raspunse vrajitoarea. Pastrati-va parul. Nu sunt atat de haina cum ma credeti voi si stiu ce se petrece acolo sus. Surioara voastra cea curajoasa si-a castigat dreptul sa fie fericita. Duce-ti licoarea asta. O sa-si recapete graiul, si iubitul ei print o s-o poata urma in adancurile marii!Nunta printului de pe vasul regal incepuse cand mica sirena bau putin din licoare si incepu sa cante:

"Plina de durere

Imi simt inima,

Uitat e cantecul de sirena

Pe care ti l-am soptit la ureche."

Printul se intoarse brusc si inima i se umplu de iubire, uitandu-se la mica sirena si ascultandu-i glasul dulce. Sirena canta, povestind tot ce se intamplase din cauza iubirii ce i-o purta printului.

- Tu m-ai salvat! spuse printul. Si de atunci cantecul tau a fost mereu cu mine. Noaptea, o sirena mi-l canta in vis. Tu erai!

Mica sirena nu-si mai incapea in piele de bucurie si-i intinse printului licoarea.

- Bea-o, ii sopti ea. Daca ma iubesti, ai sa renunti la lumea ta asa cum eu am renuntat la glas.Uitandu-se drept in ochii micii sirene, printul lua licoarea si o bau pana la fund.

- Vino dupa mine in regatul meu, spuse sirena zambind radioasa.Impreuna se scufundara in marea albastra si adanca. Mica sirena nu mai putea de fericire. Ce placere sa inoate din nou si sa fie cu printul ei iubit! Mii de balonase se spargeau la suprafata, spunand adio lumii de deasupra.

Tinandu-se de mana, printul si mica sirena inotau impreuna imbatati de fericire, insotiti de baletul pestilor multicolori. - Vezi ce linistita si blanda este viata aici pe fundul marii? exclama sirena razand.Avand inca pe ei minunatele haine de nunta, fericitii miri se dusera la castelul craiului si craiesei de pe fundul marii, urmati de sirene. Mama si tatal sirenei nu mai puteau de bucurie ca li se intorsese fata. Ascultara povestea micii sirene, apoi craiul se intoarse catre tanar.

- Fii bine venit! facu el. Iti dorim fericire! Fie ca ai coada de peste sau doua picioare, iubirea este sigurul lucru care conteaza!Craiul marii fu gazda unei nunti mari. Apoi tanara pareche pleca intr-o trasura frumoasa de patru caluti-de-mare. Familia sirenei lua la revedere de la ei si le ura fericire vesnica. Cand trasura porni la drum, izbucnira urarele. Fiecare dintre supusii craiului le facea cu mana si le trimitea sarutari in timp ce trecea pe langa ei. Vedeau si ei frumoasa iubire dintre mica sirena si printul ei. Si cand luna de miere a noii perechi lua sfarsit, printul si mica sirena se intoarsera la castelul de pe fundul marii, unde traira de-a pururea fericiti.