Ciubotelele ogarului

Povestea Cea mai adevarata minciuna
- Nu putem merge mai departe în halul ăsta.
Dar vrăjitoarea atât aştepta. Le-a spus:
- Ştiu cum să vă scap de urechi. În schimb, voi va trebui să-mi spuneţi o poveste.
- Sigur. Ştim foarte multe poveşti.
- Pe care-o vrei?
- Vreaauuu... vreaauuu... să-mi spuneţi cea mai adevărată minciună. Pe asta să mi-o spuneţi. Dar aşa să mi-o spuneţi, ca să nu-şi dea seama nimeni ce e adevărat şi ce e minciună. Puteţi? Dacă nu, ai mei rămâneţi!

Cei doi băieţi au stat pe gânduri. Dacă nu găseau cea mai adevărată minciună, deveneau pentru totdeauna sclavii vrăjitoarei. Şi asta nu era nimic – dar rămâneau şi cu urechile de măgar - pentru toată viaţa. Aşa că s-au sfătuit puţin şi pe urmă au început, sub privirile atente ale celei mai rele vrăjitoare bune:

- Biinee... Uite! Capra, leul şi vaca s-au înfrăţit. Voiau să-şi pună banii la un loc, ca să deschidă împreună un han la marginea pădurii. Atunci capra...

- Minciună! Nu se poate aşa ceva. Leul le-ar lua imediat banii caprei şi vacii, ba mai mult, să fie fericite dacă scapă cu viaţă dintr-o asemenea tovărăşie. Asta e o minciună sfruntată! Mai bine nu puteţi?

Atunci cei doi s-au retras din nou, au mai stat puţin de vorbă, apoi al doilea băiat a zis:

- Era odată o bucătăreasă foarte bună... Într-o zi a tăiat un pui şi l-a prăjit. Stăpânul ei avea musafiri la masă. Dar puiul mirosea aşa de bine, încât îţi lăsa gura apă. Trebuie

Povestea Cea mai adevarata minciuna
neapărat să gust, a zis ea, să văd dacă are destulă sare. Şi a rupt o aripă. Pe urmă, ca să nu se observe, a rupt-o şi pe cealaltă. Treptat, a mâncat tot puiul. Pe urmă s-a dus la stăpânul ei şi i-a spus: puiul e gata, dar cuţitele s-au tocit. Ar trebui ascuţite. Stăpânul ei s-a apucat să ascută cuţitele pentru masă. Ea a aşteptat ca musafirii să vină şi le-a spus: stăpânul meu a înnebunit. Îl auziţi cum îşi ascute cuţitele? Vrea să vă omoare. Aşa că toţi au fugit speriaţi. După care s-a dus înapoi la stăpân şi i-a zis: ce prieteni ciudaţi aveţi! Au venit, au furat puiul şi au plecat!

- Asta e o poveste adevărată. Am cunoscut-o chiar eu pe bucătăreasă. Habar n-aveţi să spuneţi poveşti. Hai, încă o încercare şi gata! Doar n-o să stau toată ziua după voi! Dacă nu reuşiţi nici acum, ai mei sunteţi!

Pentru ultima oară, cei doi băieţi s-au sfătuit. În sfârşit, îmboldiţi cu nerăbdare de vrăjitoare, au început:
- A fost odată un pitic, Kiki...
Vrăjitoarea tăcea, fiindcă, deşi nu văzuse niciodată un pitic, nu putea spune că era o minciună.
- Era cel mai uriaş pitic.
Vrăjitoarea a tăcut din nou, fiindcă tot nu putea să-l contrazică. Cine putea spune cât era de înalt un pitic?
- Cel mai bun prieten al lui era uriaşul Meme. El era cel mai pitic uriaş...
- Erau prieteni buni. Şi au plecat să cucerească inima celei mai urâte fete frumoase. Fiica celui mai cinstit hoţ, a cărui singură avere era un măr.
- Care era cel mai roşu măr verde şi ştia să cânte. Cânta în fiecare seară cele mai vesele cântece triste. Care îţi umpleau inima de o dulce amărăciune.
Povestea Cea mai adevarata minciuna
Vrăjitoarea se foi puţin, dar tot nu spuse nimic. Aşa că el continuă.
- Când au ajuns acolo - n-au ştiut ce să facă. Fiindcă amândoi o plăceau la fel de mult pe fată. Trebuie oare să ne batem? s-au întrebat ei. Pentru că nu ne convine asta, doar noi suntem prieteni. Kiki şi Meme – o prietenie legendară.

Aici amândoi băieţii au tăcut.

- Şi? Şi? Ce s-a întâmplat mai departe?
- Îţi spunem, dar noi suntem Kiki şi Meme. Îţi spunem, dacă ghiceşti care-i Kiki şi care-i Meme.
Vrăjitoarea s-a gândit destul de mult, dar n-a reuşit să ghicească adevărul. A trebuit să se dea bătută. Şi a trebuit să facă ce le-a promis, adică să-i scape de urechile de măgar. Dar i-a rugat pe cei doi băieţi, înainte de a se despărţi, să-i spună totuşi urmarea poveştii.
- Păi, e simplu. Cea mai urâtă fată frumoasă avea o soră.
- Ea era cea mai frumoasă fată urâtă. Aşa că amândoi – adică toţi patru au fost fericiţi.
- Şi? Mai departe?
- Mai departe, nimic. Mergem la nuntă. Vii? Fiindcă nu suntem supăraţi pe tine.
Dar cea mai bună vrăjitoare rea nu s-a dus la nuntă. Pentru că nici azi nu e lămurită pe deplin dacă povestea lui Meme şi a lui Kiki a fost adevărată sau doar o minciună foarte foarte foarte gogonată.
Prietena mea, Puturica
A fost odată ca niciodată o dimineaţă în care prietena mea, Puturica n-a mai vrut în ruptul capului să meargă la şcoală. Degeaba a rugat-o mama ei:
- Puturica, e ora şapte, ţi-am pregătit periuţa şi pasta de dinţi, hai la spălat! Puturica s-a întins şi a căscat lung.
- Puturica, scoală-te, e şapte şi zece, e gata ceaiul şi pâinea cu unt! Dar de sub pătura Puturicăi s-a auzit doar un mârâit.
- Puturica, e şapte şi un sfert, trebuie să te grăbeşti... Puturica, ţi-ai făcut ghiozdanul?
- Nu mă mai duc niciodată la şcoală. Să fie clar! Vreau să doooooorm! Şi s-a întors pe partea cealaltă, ba chiar a început să sforăie uşor. Dar nu a fost chiar aşa de simplu, pentru că, deşi Puturica nu voia să meargă la şcoală, picioarele ei voiau. Aşa că au început să tragă de ea:
- Puturica, Puturica, e şapte şi douăzeci, hai să mergem la şcoală... Puturica, noi suntem gata! Hai Puturica, hai, dă-ne jos din pat!
povestea Prietena mea Puturica
- Ba nu mă duc nicăieri! Vreau să dorm! Mergeţi voi, dacă vreţi, eu rămân aici!
Aşa că picioarele Puturicăi au plecat spre şcoală, în timp ce ea a continuat să doarmă. Dar n-a trecut mult timp, că mâinile Puturicăi au început să tragă de ea:
- Puturica, Puturica, hai odată! E şapte şi douăzeci şi cinci, hai la şcoală! Noi ne plictisim acasă, du-ne la şcoală, Puturica! Hai, Puturica, hai...
- Ba nici nu mă gândesc. Mergeţi voi, dacă vreţi, eu am de gând să dorm!

Şi mâinile s-au grăbit spre şcoală, să nu întârzie, fiindcă, după cum se ştie, mâinile merg mai încet decât picioarele. Iar Puturica dormea în continuare şi nu-i păsa chiar deloc că picioarele şi mâinile ei au plecat la şcoală. Nu după mult timp, stomacul Puturicăi a început să strige şi el:

- Puturica, mişcă-te odată! E şapte şi jumătate... Mi-e foame şi vreau să fac mişcare! Du-mă la şcoală, altfel plec şi eu singur!
- Of, Doamne, câtă gălăgie! Da’ pleacă odată şi lasă-mă să dorm!

Iar stomacul, după ce a înfulecat pâinea cu unt şi ceaiul, a plecat şi el, bombănind şi furişându-se ca să nu-l vadă cineva şi să se sperie, fiindcă un stomac care hoinăreşte de capul lui pe stradă nu e tocmai un lucru obişnuit pentru copiii cuminţi care nu întârzie niciodată la prima oră. Iar Puturica dormea fără griji dar şi fără picioare, mâini şi stomac. Nici nu-i păsa de asta, când urechile ei au început să strige, dar strigau foarte tare, că aşa strigă de obicei urechile:

- Puturica, e opt fără douăş’cinci! Te scoli... sau ce? Vrei să-ntârzii la şcoală iar? Puturica, auzi, Puturica...? Măi! Eşti surdă...?
- Ştiţi ceva? M-am săturat de voi! Plecaţi odată toţi şi lăsaţi-mă să dorm în liiiniiiiiiiişte!
Speriate, urechile au tulit-o spre şcoală, cu cercei cu tot iar Puturica a continuat să doarmă aşa, fără mâini, fără picioare, fără stomac şi fără urechi... Dormea dusă. După un timp, nu prea lung, limba ei a început să se agite. Nu prea ştia cum să meargă şi ea la şcoală şi îi era frică să ia hotărâri aşa, de capul ei, aşa că, mai întâi, a încercat s-o trezească pe Puturica:

- Puturica! Heeei, Puturica, e opt fără douăzeci... Puturica...!

Dar Puturica nu mai avea urechi, aşa că nu avea cum s-o audă, iar limba n-a mai avut ce face: şi-a luat inima-n dinţi şi a plecat şi ea, lăsând-o să doarmă fericită. Păi ce mai conta acuma, dacă tot nu mai avea nici mâini, nici picioare, nici stomac şi nici urechi? Şi-aşa nu mai avea nevoie de limbă...
A mai trecut puţin şi părul Puturicăi a început să dea târcoale în jurul capului. A văzut că urechile plecaseră şi i-a venit şi lui dor de ducă. S-a gândit cum s-o trezească pe Puturica şi a început să tragă. A tras într-o parte, a tras în alta, pe urmă în sus şi în jos, s-a tot opintit şi s-a opintit dar Puturica nici gând să se trezească. Atunci nici părul n-a mai avut ce face şi a luat-o şi el repejor spre şcoală, plutind uşor, pe aripile vântului, şi odată cu el zbura – mai greu, ce-i drept, dar voiniceşte, încercând să ţină pasul, creierul Puturicăi. Care era şi el destul de îngrijorat că o să întârzie la şcoală. Au ajuns exact la ora opt, gâfâind transpiraţi şi s-au trântit în banca a treia de la perete, pe locul din dreapta, unde se aflau deja picioarele, mâinile, stomacul, urechile şi limba.

Trebuia să intre domnul învăţător şi aveau emoţii foarte mari să nu observe că Puturica nu era acolo. La opt fix uşa s-a deschis uşor şi toată clasa a tăcut. Copiii s-au ridicat în picioare şi a intrat:

- Puturica!
Puturica a mers glonţ către locul ei:
- V-am prins! Aţi venit la şcoală fără mine! Păi să vă fie ruşine, e foarte urât ce-aţi făcut! Din cauza voastră era să întârzii. Habar n-aveţi ce greu e să ajungi la prima oră fără picioare, mâini, stomac, urechi, limbă, păr şi creier. Ia să văd, vă e ruşine sau nu?

Dar picioarele, mâinile, stomacul, urechile, limba, părul şi creierul n-au apucat să spună nimic şi nici să le fie prea ruşine, fiindcă uşa s-a deschis din nou şi a intrat de data asta chiar domnul învăţător. Iar Puturica de-abia a avut timp să se aşeze foarte-foarte-foarte repede în banca ei.

Păi în felul acesta, până la urmă, toţi au scăpat cu faţa curată. Iar asta a fost ultima dată când s-a întâmplat aşa ceva. Vă jur, copii, de atunci picioarele, mâinile, stomacul, urechile, limba, părul şi creierul n-au mai plecat niciodată singure la şcoală fără Puturica, prietena mea.

Papagalul care a fugit de acasa

A fost odată ca niciodată un papagal pe care-l chema Bobo. El era foarte mândru de penele lui roşii de pe spate şi de pe aripi, de guşa galbenă şi de pieptul verde fosforescent. Credea că e cel mai frumos papagal din lume şi poate că era. Oamenii râdeau şi îi dădeau de mâncare atunci când pronunţa cele trei cuvinte care formau vastul lui vocabular: castraveţi, prostii şi cucu-bau. Mergea pe la petreceri şi distra lumea, de aceea se considera un mare artist. Nimeni nu putea vorbi când era el de faţă. Imediat Bobo se grăbea să-i taie vorba, în râsetele celor din jur. Aşa că în scurtă vreame a ajuns o mare vedetă şi era foarte cunoscut. A fost chiar invitat la televiziune de vreo câteva ori şi nişte fabricanţi de ciocolată au creat un sortiment special pe care au pus imaginea lui: ciocolata Bobo. Precis aţi mâncat şi voi, copii.
Bobo locuia, aşa cum v-aţi dat seama deja, într-o colivie de lux cu uşi duble şi era liber să hoinărească după placul lui prin toată casa, bineînţeles atunci când nu erau deschise geamurile apartamentului de la etajul şapte, unde locuia împreună cu Dani.

Care era dansator şi actor şi, evident, stăpânul lui Bobo. El îl ducea pe la petreceri şi datorită lui învăţase papagalul cele trei cuvinte magice, pe care le spunea adesea cu mare succes şi care erau... ia să vedem dacă vă mai aduceţi aminte, copii... da, erau: castraveţi, prostii şi cucu-bau.

Într-o zi frumoasă de primăvară, Dani a lăsat din greşeală uşa coliviei deschisă şi, fiind un uituc şi jumătate, a lăsat şi fereastra de la bucătărie întredeschisă. Aşa că Bobo s-a căţărat pe pervaz şi de-acolo a privit oraşul care se întindea în zare - de la etajul şapte oraşul se vede foarte bine.

Se văd până şi dealurile de la marginea cartierului nostru, acolo unde începe pădurea verde, acolo unde locuiesc iepurele AudeDestuldeBine cu Veve Salvador şi CiocănitoareMică, prietenii lui. Bobo a privit în sus, la cerul limpede, în zare, la pădurea verde şi pe urmă în jos – şi l-a luat ameţeala. Nu e bine să priveşti în jos la maşini şi la oamenii care se înghesuie pe trotuar în intersecţia cu multe semafoare de la mol. Aşa că Bobo s-a ţinut bine de marginea ferestrei şi pe urmă, ameţit, a sărit de pe pervaz pe pervaz către lumea care se întindea dedesubt. Fiindcă Bobo nu ştia să zboare, se agăţa cu ghearele şi se ţinea de marginile ferestrelor cu ciocul lui tare, în care spărgea nuci şi alune – atunci când primea de la admiratori.

Nu departe de el, tot la etajul şapte, într-un balcon, se lăfăia la soare motanul Pedro, o pisică aproape galbenă, cu ochii verzi – şi care vedea foarte bine ziua, spre deosebire de restul pisicilor care văd mult mai bine noaptea decât ziua – şi asta se numeşte nictalopie, dacă nu ştiaţi.

Întinzându-se alene, Pedro s-a luat după Bobo. Din curiozitate, bineînţeles, că doar nu de altceva! Sărind de pe balcon pe balcon, Pedro l-a urmat pe Bobo în stradă şi apoi au intrat amândoi în mol, făcându-şi loc printre oamenii care se plimbau, făceau cumpărături sau pur şi simplu căscau gura pe-acolo.

Bobo s-a plimbat şi el puţin printre picioarele oamenilor, ferindu-se ca să nu fie călcat, a ciugulit câteva seminţe de susan de pe un covrig scăpat pe jos, a înghiţit vreo două bomboane de la raionul de dulciuri, pe urmă a sărit pe o marchiză de pânză, pe urmă în palmierul artificial de lângă fântâna arteziană, aia de la intrarea în cafenea.

Şi de-acolo s-a privit în vitrinele colorate, după care a vrut să se întoarcă acasă. Dar o fetiţă cu o şapcă nostimă, albastră, a strigat:

- Ia te uită, un papagal!
Iar Bobo i-a răspuns aşa cum ştia el:
- Prostii!
- Ce cauţi aici, micuţule?

- Castraveţi!

- Cum te cheamă?

- Cucu-bau!

Auzindu-l, lumea a început să râdă şi s-a adunat în jurul palmierului de plastic. Dar printre frunzele false s-a iţit capul lui Pedro, motanul de care ne mai amintim că plecase pe urmele lui Bobo. Speriat, papagalul s-a căţărat tot mai sus în palmier, cu Pedro pe urmele lui. Şi, în timp ce urca, striga: castraveţi! prostii! cucu-bau! iar lumea râdea, fiindcă toţi credeau că era un joc. Dar voi vă daţi seama, copii, că Bobo era în pericol de moarte – deşi el spera că o să-l salveze televiziunea sau pompierii, aşa cum li se întâmplă marilor vedete aflate în pericol.

Nici vorbă, însă. Pe măsură ce Bobo urca tot mai sus, Pedro se apropia ameninţător, lingându-se pe bot. Iar de jos, lumea râdea şi comenta. Numai fetiţa noastră şi-a întins mâna şi i-a strigat:

- Zboară, micuţule, zboară!

Uneori cu toţii avem nevoie de un îndemn, de o vorbă bună sau pur şi simplu de cineva care să creadă în noi. Chiar dacă n-am făcut niciodată lucrul acela pe care toată lumea îl aşteaptă de la noi. Şi nici nu ştim dacă putem să-l facem. Aşa ca Bobo. Care habar n-avea că putea să zboare. Dar auzind glasul încrezător al fetiţei, şi-a luat inima-n dinţi (vorba vine, căci papagalii, deşi au o inimă foarte mare, nu au dinţi), a sărit spre ea, a dat din aripi de câteva ori şi a planat, oprindu-i-se pe umăr, spre bucuria celor din jur.

Tocmai la timp, căci Dani, actorul şi dansatorul cu care locuia Bobo, îl căuta deja neliniştit. Dar Bobo îşi făcuse o nouă prietenă. Şi când Dani a vrut să-l ia acasă, papagalul i-a răspuns, cam obraznic, ce-i drept: castraveţi. Aşa că Dani n-a mai avut ce face şi l-a lăsat pe Bobo cu prietena lui, care îl ajutase să zboare.

Iar Pedro...? Pedro a rămas în palmier, lingându-se pe bot degeaba. Cu ciudă, fiindcă la plecare, Bobo nu s-a putut abţine să nu-i strige, fericit: cucu-bau! De mai multe ori, ca să-i intre bine în cap şi să n-o mai ia razna, după orice papagal care a fugit de-acasă.

Povestea alfabetului
A fost odată ca niciodată. Povestea asta, dragi copii, s-a întâmplat chiar în şcoala noastră, cu două fetiţe din clasa întâi. Nu se poate să nu ştiţi unde e clasa întâi: chiar la etajul doi, deasupra direcţiunii. Cred că le cunoaşteţi foarte bine pe Ema şi pe Ela, cele două surori gemene din banca a treia, rândul din mijloc. Dar cine nu le cunoaşte? Toată ziua se joacă: sar coarda, desenează şotron pe trotuar, cu creta - pe care-o bagă pe nevăzute în buzunar, la şcoală - de asta nu e niciodată cretă la tablă!... se urcă în copaci, trag căţeii de urechi... imposibil să treacă neobservate asemenea fetiţe neastâmpărate... şi la urma urmelor, chiar drăguţe, dacă vreţi să ştiţi.
Deşi sunt gemene, se deosebesc, totuşi: Ema are ochi albaştri-verzui şi douăzeci de pistrui, iar Ela are ochii verzi-albăstrii şi numai nouăsprezece pistrui. Vedeţi deci că, la drept vorbind, sunt chiar foarte foarte deosebite!
În ziua aceea, despre care va fi vorba aici, Ema şi Ela aveau de citit un cuvânt – un cuvânt simplu şi... gustos. Aşa că, împreună cu domnul învăţător, au început:

- Mm - e - me - meee - meee - meee... ha! ha! ha!

- Ema, Ema! Nu eşti deloc atentă! Ela, te rog repetă tu după mine: m-e-r-e, me-re.

- M - eee - ree... rrree - re - re - re - re!

- Ei, fetelor!

- Oh, noi nu ştim şi nici nu vrem să învăţăm să citim!

- Dar cum aşa?

- Mie-mi place să mă joc cu păpuşile!

- Bine, dar alfabetul trebuie învăţat...

- Şi mie îmi place să mă joc cu mingea!

- Sigur că da, dar şi alfabetul este important...

- Dar... la ce ne folosesc nouă literele astea? Sunt aşa de plicticoase... şi ţâfnoase...

Iar domnul învăţător n-a mai avut ce face. A fost nevoit să le lase să se joace. Toată ziua. Până a venit seara. Iar în timp ce săreau coarda, fetiţele cântau un cântecel pe care l-au inventat chiar ele şi care suna cam aşa:

Un-doi-şapte-cinci,

Pe la şcoală nu ne prinzi!

Ala-bala-portocala,

Nouă nu ne place şcoala.

Ne jucăm şi ne jucăm,

Nimic nu vrem să-nvăţăm,

Toată ziua, iarna-vara,

De dimineaţa până seara.

- Ahh, am obosit. Uite că s-a făcut seară!

- Şi mi-e somn!

- Şi mie mi-e somn!

Ema şi Ela dorm acum, obosite de joacă. Dar ele nu ştiu că, fără litere, lumea ar fi în mare pericol. Literele sunt peste tot, fără ele n-am putea să ne descurcăm deloc. N-ar mai exista scrisori, fiindcă n-ar mai exista adrese. Am încurca şi borcanele de dulceaţă, fiindcă n-ar mai exista etichete. Ba nici n-am şti cine suntem, fiindcă şi numele noastre tot cu litere se scriu. N-ar exista bani, fiindcă şi pe bani sunt multe litere, ba aproape putem spune că banii sunt făcuţi din litere.

Dar cel mai trist ar fi că n-ar mai exista cărţi. Nici filme, nici computere, nici semne de circulaţie, nimic, nimic! Lumea, dragi copii, e toată-toată făcută din litere! Iar unul din locurile unde ele se adună este chiar cartea de citire. Aşa că, vă daţi seama copii, literele au auzit tot ce s-a întâmplat şi s-au cam supărat. Au hotărât atunci să le dea celor două fetiţe o lecţie şi s-au strecurat încetişor în visul lor. Fiindcă, am uitat să vă spun că Ela şi Ema, fiind gemene, visau întotdeauna acelaşi vis.

Aşa s-au trezit Ema şi Ela pe malul unui lac unde pescuia un moş foarte ursuz, pe care-l chema Bombănici. Dar în loc de peşte, el prindea numai litere. Pe deasupra, pe cer, zburau tot litere. Iar pe drum, în loc de oameni sau animale, umblau în voia lor tot felul de litere: mai mari şi mai mici, mai cursive sau mai aldine, de tipar sau de mână. Nu puteai trece de ele decât dacă le spuneai pe nume. Ema şi Ela, dacă voiau să ajungă din nou acasă, trebuiau să treacă lacul. Iar Bombănici le-a spus că, dacă ştiau ce litere pescuia el, acestea aveau să le ducă pe malul celălalt. Aşa că Ema şi Ela au început:

- E litera C!

- Da, de la casă, câine, corn, cocoş...

- Nu, nu-mi place! Mai pescuiesc... Trage, iar trage!

- Hopaa!

- Dar asta e R, de la roată, râu, raţă, rândunică...

- Mai vrem, hai, mai trage! Încă o dată!

- Vai... şi asta e A de la apă, avion, aripă...

- Vreau un peşte mare, încă o dată! a răcnit moşul.

Dar Ema şi Ela nu ştiau ultima literă a lui Bombănici, cea care lipsea din cuvânt, aşa că n-au reuşit să treacă lacul. Fiindcă nu se poate spune că literele C, R şi A formează un cuvânt, nu? Atunci, deasupra lor s-a ivit o pasăre uriaşă care purta ceva în cioc.

- O gâscă, da!
- Eu sunt gâsca Lili, da, aşa mi-a zis mama mea. Dar mai sunt şi altceva, ghiciţi ce şi puteţi pleca.
- Asta înseamnă că şi tu eşti o literă, dar ce literă?
Foarte repede, fetele şi-au dat seama că gâsca Lili era de fapt litera P, de la pasăre şi de la peşte. Pe care-l purta în cioc. Împreună au citit literele pe care le pescuise Bombănici şi deodată un CRAP uriaş a sărit din valuri şi le-a invitat pe Ema şi pe Ela în spatele lui, să le treacă lacul.
Şi-au luat frumos rămas bun de la Bombănici, care s-a dovedit a fi litera B în travesti şi de la pasărea Lili, nimeni alta decât litera P, deghizată, şi au plecat la drum.

Ajunse pe malul celălalt, fetele au văzut în depărtare o casă frumoasă, pe a cărei uşă scria cu litere mari, pe care deja le cunoşteau:

Ieşirea din vis pentru Ema şi Ela

Ca să ieşiţi, spuneţi toate literele!

Cum adică, s-au gândit fetiţele, adică... să le spunem aşa... pe de rost? N-o să reuşim, s-au întristat ele... Dar nici n-au apucat să lăcrimeze de supărare, când de la ferestrele casei, de după colţurile ei sau din acoperiş au ieşit nimeni altele decât prietenele lor, literele. Care au început să le cânte „Cântecul Alfabetului”.

A, Ă şi  sunt trei soldaţi,

B e un moş cu burta plină,

C e o întrebare prost crescută,

D e o jumătate de bulină.

E e un elev poznaş,

F e un E fără un picior.

G e un motan cam gras.

H e al optulea din cor.

Alfabetul e casa noastră,

Noi în cuvinte ne ordonăm.

Ajutăm copiii să scrie şi să citească.

Şi aşa, cântând împreună cu literele, Ema şi Ela au împins uşor uşa casei şi au ieşit din vis... chiar în lumea noastră, în pătuţul lor, exact când ceasul suna, ca în fiecare dimineaţă, ora şapte. Ora de mers la şcoală. Mare surpriză a avut domnul învăţător în ziua aceea, când Ema şi Ela au ştiut toate literele alfabetului şi au citit pe nerăsuflate cuvântul...
- M-e-r-e. Mere!
- Bravo, fetelor! Minunat! Văd că aţi reuşit să vă împrieteniţi cu toate literele.
- Da!
- Ei, a fost greu?
- Nu, nu!
- Sigur că nu! Cu puţin efort şi un pic de ajutor, aţi reuşit.
- Da!
- Sigur că da! Lumea, dragi copii, este toată formată din...
- Litere!
Ema şi Ela ştiau deja că lumea este formată din litere. Care nu mai erau nici arţăgoase, nici plicticoase. Erau prietenele lor.

CIRIPEL CEL LACOM

Ciripel e un vrăbioi rotofei, zburlit si lacom. Cat e ziulica de mare, stolul de vrăbii in care trăieşte Ciripel, se împrăştie pe drum,

prin ogrăzi, după hrana. Cum una dintre vrăbii, alfa ceva de mâncare, odată striga: „Cip, Cip. Veniţi fraţi si surori, c-am găsit de

mâncare”. Vrăbiile vin, care si de pe unde sunt, si ciugulesc cu plăcere.

Iarna e tare grea. De câteva zile s-a stârnit o viforniţa cumplita. Bietele vrăbiuţe nici grai nu mai au sa ciripească, ţopăie pe

zăpada întărita, se strâng una intr-alta, se înfoiază in pene, sa se mai dezmorţească dar degeaba.

Of! greu e iarna pentru vrăbii, privind Ciripel nemulţumit ca-si simţea guşa goala. De ieri n-am mai găsit nici un bob de mâncare. Nici

tu musculiţe, nici tu ţânţari, nici tu omizi, vai de capul nostru!

 Ciripel, parca ia fi o curca plouata si nici decum un vrăbioi viteaz, ii spuse o vrabie mai bătrâna. Iarna e mai greu de găsit

mâncare, dar tot mai afli grăunţe, firmituri, mai sunt copii care pun pe pervazul ferestrei resturi de mâncare. Copii aceştia ne

iubesc si ne ajuta sa trecem iarna mai uşor.

 Cirii-ip!cirii-ip...ciripi vrabia cea bătrâna. Destul am stat la taifas si ne-am văicărit. Vrăbii suntem sau nişte răţoi? Hai sa ne

înălţam in zbor si sa căutam de mâncare! Hai sa veselim drumeţii si copii,

Vrăbiile se înălţară in stol, se rotiră sus, spre bolta ca o cupola de cleştar, deasupra caselor, ogrăzilor acoperite toate in strat de zăpada.

Ciripel s-a înălţat si el cu tot stolul, iar când s-a împrăştiat in văzduh după hrana, si-a rotit ochişorii ca bobitele de ienupăr si-a rotit

căpşorul cat o corcoduşa si ce credeţi ca a văzut?

Intr-un balcon, pe o masa de lemn era aşternut un strat de mălai frământat. Ciripel cel lacom zbura acolo. Din casa copii se uitau la