Ciubotelele ogarului

Cei doi melci Kiyi si Yogo
Traiau odata, sunt multi ani de atunci, pe vremea cand melcii nu aveau cochilie, doi melci frati, care se iubeau foarte mult unul pe altul. Ce facea Yogo, trebuia sa faca si Kiyi si ce-i placea lui Kiyi ii placea si lui Yogo.

Au trait ei asa, in deplina intelegere, timp de cativa ani, pana cand, intr-o buna zi, o intamplare neasteptata tulbura viata lor tihnita. Bietul Yogo cazu intr-o baltoaca cu apa rece ca gheata si din clipa aceea stranuta intruna, zi si noapte. Acest lucru il mahni rau pe Kiyi, care nu stia ce sa mai faca sa-si vindece fratele.

L-a infasurat intr-o frunza mare, uscata, dar pe data vantul salbatic sufla frunza, ducand-o departe. Kiyi umbla mult in cautarea unui adapost pentru fratele lui si, in cele din urma, dadu de un zid de piatra, care avea niste gauri si fiecare din ele putea fi pentru ei o ascunzatoare cum nu se poate mai potrivita. Kiyi se intoarse vesel la fratele lui cu vestea ce buna si dupa multa truda si greutati istovitoare, el reusi sa-l aseze binisor inauntru.

Odata pus la adapost de vremea rea, prin grija necontenita si bunatatea lui Kiyi, care nu-l parasea decat pentru cateva clipe, ca sa-i aduca frunze proaspete si laptuca, in cele din urma Yogo se simti mai bine. Curand sosi si ziua cand ei putura sa iasa la plimbare sub razele soarelui care, in treacat fie spus, erau ca un balsam pentru Yogo. Plimbarile se repetara zi de zi, de fiecare data putin mai lungi si cu timpul Yogo isi recapata puterile pierdute.

Dar intr-o zi, vai si amar pe capul lor! Se petrecu din nou ceea ce se mai intamplase. Yogo, fara sa-si dea seama, se departa prea mult de ascunzis. Intre timp norii se stransera in fata soarelui si deodata se porni o ploaie cu galeata, care il aduse pe Yogo in starea nenorocita de mai inainte. Pe neasteptate il apucau lungi si repetate stranuturi si speriat bietul Kiyi alerga deznadajduit la vraciul Bufnita, care veni si-l consulta amanuntit pe Yogo. La plecare vraciul Bufnita clatina din cap si spuse raspicat:"Prietene Kiyi, desi boala fratelui tau nu e prea grava, in schimb e foarte sacaitoare, caci poate sa-l apuce brusc la cel mai mic curent sau la cea mai mica nebagare de seama. Se numeste febra fanului. Ai grija sa nu iasa prea mult in aer liber, sa nu stea prea mult la soare, nici la prea multa caldura." Si intorcandu-le spatele, vraciul Bufnita pleca pe drumul pe care venise, lasandu-l pe bietul Kiyi foarte nedumerit.

Era atat de naucit, incat dadu drumul unui potop de lacrimi amare. Si planse astfel multa vreme, pana cand il auzi pe Yogo, care se simtea vinovat de necazurile fratelui sau, hohotind de ti se rupea inima. Degeaba incerca Kiyi sa-l impace, ca pana la urma se dadu batut. Ceva trebuia insa sa faca; dar ce anume? De-ar fi putut melcii sa imbrace macar o pelerina, care sa-i apere de vant, de frig, de ploaie si de soare! Dar pelerinele n-au fost niciodata o imbracaminte pentru melci, cu atat mai putin in acele vremuri cand ele n u existau nici pentru oameni. Ingrijorat, Kiyi sedea in fata gaurii din zid cand o zari pe doamna Broasca testoasa trecand tacticoasa si impunatoare. Se uita bine la ea, preocupat de gandurile sale, si deodata scoase un strigat de bucurie. Asta era! El o opri pe doamna Broasca testoasa, rugand-o sa zaboveasca o clipa, deoarece voia sa-i spuna ceva foarte important: "Doamna Broasca testoasa, toata ziua nu m-am gandit decat la fratele meu Yogo, fiindca, dupa cum probabil ati auzit, il necajeste febra fanului, o boala ce-l apuca ori de cate ori ii este frig sau sta in curent, la soare ori la caldura. Nu mai poate ramane toata ziua in scobitura din zid, unde este multa umezeala, dar nici nu indraznesc sa-l scot afara, de teama sa nu raceasca. Nu gaseam o iesire pana nu v-am vazut trecand pe aici. N-ati putea sa-i faceti si lui o invelitoare la fel cu cea pe care o purtati dumneavoastra, ca sa se adaposteasca in ea la nevoie?" "De ce nu?" raspunse Broasca testoasa, dar pentru asta va trebui sa stea douasprezece luni sub carapacea mea, fara sa se miste. In acest timp am sa-i pun pe spate o cochilie si cum el este mai firav si mai delicat decat mine o voi face dintr-un material mai usor ca sa se poata misca in voie intr-o parte si intr-alta." Si cum s-au invoit asa s-a facut.

Cand, in cele din urma anul trecu, Yogo iesi de sub carapacea doamnei Broaste testoase, purtand mandru o minunata cochilie usoara, cu spirale albe. Si, dupa cum fagaduise broasca, cochilia cantarea aproape nimic. Kiyi nu mai putea de bucurie. In sfarsit, fratele lui avea un adapost sigur de vreme rea. Cat despre el insusi, care era puternic si obisnuit cu orice fel de greutati, n-avea nevoie de nici o cochilie. Cu toate acestea, tot Kiyi era intotdeauna cel care iesea primul afara dupa ploaie, sa priveasca in jur si sa se asigure ca e senin iar soarele va incalzi cararea pentru fratele sau Yogo. Si astfel, desi au trecut multi ani de atunci, melcii taratori, nepotii lui Kiyi, ies inca si acum primii afara, sa pregateasca calea nepotilor lui Yogo, melcii cu cochilie, ca sa nu se strice vechiul obicei.


Poveste de Mos Nicolae
A fost odata ca niciodata (si cate astfel de cazuri nu mai sunt si azi?), o familie de oameni saraci. Traiau undeva, izolati, intr-o cascioara saracacioasa, intr-o poiana. Erau: tatal, mama si o fetita de vreo 5 anisori. Erau saraci, si parintii isi faceau reprosuri multe, fiecare in gand, pentru faptul ca nu-i pot oferi fetitei o bunastare si stabilitate materiala.

Era in miez de iarna. Afara ninsese si o patura alba de nea acoperea valea si dealurile din jur. Peste vale se vedea satul alaturat, cu casele acoperite de aceeasi zapada, dar pe cosurile carora iesea un fum care lasa de inteles ca acolo e cald… Parintii acestei fetite nu puteau sa-i ofere decat un minim de caldura, cat sa nu inghete de frig, dar o inconjurau cu toata dragostea de care erau in stare. O iubeau mult.

Intr-o zi, fetita vine imbujorata acasa si o intreaba pe mama ei: “Mama, cine e mos Nicolae?”. Mamei i s-a pus un nod in gat. Stia ca de raspunsul ei atarna deceptia fetitei. I-a spus ca acest ”mos Nicolae” e un batran, care vine la copiii cuminti, in seara de 5 decembrie, asta seara, si le lasa acestora in cizmulite cate un cadou. “Dar, continua mama, pentru ca noi stam departe de sat, e posibil ca mosul sa nu vina la noi”. I-a spus aceste lucruri si a intors fata in alta parte, pentru ca fetita sa nu zareasca lacrimile de neputinta care izvorasera in ochii mamei la gandul ca nici macar o bomboana nu poate pune in ghetutele fetitei ei…

Fetita nu a asteptat alte explicatii. A izbucnit in aplauze si a zis: “A! Cu siguranta va veni si la noi. Si ca sa fiu sigura ca nu o sa treaca pe langa casa, o sa las ghetutele afara in seara asta!”

Mama nu a mai continuat. Ce putea sa ii spuna fetitei? Stia ca, a doua zi, copila va fi atat de dezamagita, si in discutiile cu copiii de varsta ei va fi cu atat mai deceptionata cand va afla ca la altii “mosul” a venit…

In seara aceea fetita s-a culcat fericita, in asteptarea cadoului de a doua zi, iar parintii au adormit tristi si plansi…

Noaptea a trecut ca oricare alta. S-a facut dimineata. Primul gand al fetitei, cand s-a trezit, a fost sa sara din pat si sa alerge afara, la ghetute, sa vada ce i-a adus “mosul”, in timp ce mama ii incalzea lapticul - sursa de hrana datorata unei caprite care era una din putinele averi materiale ale familiei. Parintii s-au pregatit sufleteste cu cuvinte de dragoste, sa-si linisteasca copila care va veni dezamagita cu cizmulitele goale, dar… Stupoare!

Fetita a venit imbujorata, fericita, dansand de fericire in piciorusele desculte si strangand la piept cizmele pline de zapada. S-a apropiat de parinti si le-a zis: “Mami, tati, uite, vezi, mosul nu m-a uitat! Uite ce mi-a adus!” Si parintii s-au privit consternati unul pe celalalt, apoi amandoi s-au uitat la cizmulitele din care a iesit ceea ce initial parea doar zapada: un capsor mic de pisoi, un ghem alb de blana, care peste noapte gasise putina caldura in cizmulitele fetitei, si se adapostise acolo pana catre dimineata. Si acum a iesit de acolo cu un mieunat slab, simtind mirosul de lapte cald din odaie.

Pupaza din tei

de Ion Creanga

Ma trezeste mama intr-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicandu-mi:

-Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce, ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?... Caci asa ne amagea mama cu o pupaza care-si facea cuib, de multi ani, intr-un tei foarte batran si scorburos, pe coasta dealului, la mos Andrei, fratele tatei cel mai mic. Si numai ce-o auzeai vara: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!” dis-dimineata, in toate zilele, de vuia satul. Si cum ma scol, indata ma si trimite mama cu demancare in tarina, la niste lingurari ce-i aveam tocmiti prasitori, tocmai in Valea-Seaca, aproape de Topolita. Si pornind eu cu demancarea, numai ce si aud pupaza cantand:

— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, sa nu-mi caut de drum tot inainte? ma abat pe la tei, cu gand sa prind pupaza, caci aveam grozava ciuda pe dansa: nu numaidecat pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru ca ma scula in toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Si cum ajung in dreptul teiului, pun demancarea jos in carare pe muchea dealului, ma sui incetisor in tei care te adormea de mirosul... florii, bag mana in scorbura, unde stiam, si norocul meu!... gabuiesc pupaza pe oua si zic plin de multumire:

-Taci, lelita, ca te-am captusit eu! ii mai pupa tu si pe dracul de-acum! Si cand aproape sa scot pupaza afara, nu stiu cum se face, ca ma spariu de creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai vazusem pupaza pana atunci, si-i dau iar drumul in scorbura. Si cum stam eu acum si ma chiteam in capul meu ca sarpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum auzisem, din oameni, ca se afla prin scorburi cateodata si serpi, unde nu ma imbarbatez in sine-mi si iar bag mana sa scot pupaza... pe ce-a fi...; dar ea, sarmana, se vede ca se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, caci n-am mai dat de dansa nicaieri; parca intrase in pamant.

Mai! anapoda lucru s-aista! zic eu inciudat, scotand caciula din cap si tuflind-o in gura scorburii. Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma sui cu dansa iar in tei, imi iau caciula si in locul ei pun lespedea, cu gand c-a iesi ea pupaza de undeva pana m-oi intoarce eu din tarina. Dupa aceea ma dau iar jos si pornesc repede cu demancarea la lingurari...

Si oricat oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cat am umblat horhaind cine stie pe unde si cat am bojbait si mocosit prin tei, sa prind pupaza, si lingurarilor, nici mai ramane cuvant, li se lungise urechile de foame asteptand. S-apoi, vorba ceea: „Tiganului, cand i-e foame, canta; boierul se primbla cu mainile dinapoi, iar taranul nostru isi arde luleaua si mocneste intr-insul.” Asa si lingurarii nostri: cantau acum indracit pe ogor, sezand in coada sapei, cu ochii painjeniti de-atata uitat, sa vada nu le vine mancarea dincotrova? Cand, pe la pranzul cel mare, numai iaca-ta-ma-s si eu de dupa un damb, cu mancarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i lalaind asa de cu chef... Atunci au si tabarat balaurii pe mine, si cat pe ce sa ma inghita, de nu era o chiranda mai tanara intre dansii, sa-mi tie de parte.

— Hauileo, mo! Ogoiti-va! Ce tolocaniti baiatul? Cu tatul sau aveti ce-aveti, iar nu cu dansul! Atunci lingurarii, nemaipunandu-si mintea cu mine, s-au asternut pe mancare, tacand molcum. Si scapand eu cu obraz curat, imi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat iar pe la tei, ma sui intrinsul, pun urechea la gura scorburii si aud ceva zbatandu-se inauntru. Atunci iau lespedea cu ingrijire, bag mana si scot pupaza, vlaguita de atata zbucium; iar ouale, cand am vrut sa le iau, erau toate numai o chisalita.

Dupa asta vin acasa, leg pupaza de picior c-o ata s-o indosesc de mama vro doua zile in pod prin cele putini harbuite; si una-doua, la pupaza, de nu stiau cei din casa ce tot caut prin pod asa des. Insa a doua zi dupa asta, iaca si matusa Mariuca lui mos Andrei vine la noi, c-o falca-n cer si cu una in pamant, si se ia la ciondanit cu mama din pricina mea:

— Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care, zicea matusa cu jale, ne trezeste dis-dimineata la lucru de atatia ani? Grozav era de tulburata, si numai nu-i venea sa lacrimeze cand spunea aceste. Si acum vad eu ca avea mare dreptate matusa, caci pupaza era ceasornicul satului. Insa mama, sarmana, nu stia de asta nici cu spatele.

— Ce spui, cumnata?! Da' ca l-as ucide in bataie, cand as afla ca el a prins pupaza, s-o chinuiasca. De-amu bine ca mi-ai spus, las' pe mine, ca ti-l iau eu la depanat!

— Nici nu te mai indoi despre asta, cumnata Smaranda, zise matusa, caci de zbantuitul ista al dumnitale nimica nu scapa! Ce mai atata? Mi-au spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gatul imi pun la mijloc! Eu, fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui in pod, umflu pupaza de unde era, sar cu dansa pe sub streasina casei si ma duc de-a dreptul in targul vitelor, s-o vand, caci era tocmai lunea, intr-o zi de targ.

Si cum ajung in iarmaroc, incep a ma purta tantos printre oameni, de colo pana colo, cu pupaza-n mana, ca doar si eu eram oleaca de fecior de negustor. Un mosneag nebun, c-o vitica de funie, n-are ce lucra?

— De vanzare-ti e gainusa ceea... mai baiate?

— De vanzare, mosule!

— Si cat cei pe dansa?

— Cat crezi dumneata ca face!

— Ia ad-o-ncoace la mosul, s-o dramaluiasca! Si cum i-o dau in mana, javra dracului se face a o cauta de ou si-i dezleaga atunci frumusel ata de la picior, apoi mi-o arunca-n sus, zicand:

„Iaca pozna, c-am scapat-o!” Pupaza, zbrr! pe-o dugheana si, dupa ce se mai odihneste putin, isi ia apoi drumul in zbor spre Humulesti si ma lasa mare si devreme cu lacrimile pe obraz, uitandu-ma dupa dansa!... Eu atunci, hat! de sumanul mosneagului, sa-mi plateasca pasarea...

— Ce gandesti dumneata, mosule? Te joci cu marfa omului? Daca nu ti-a fost de cumparat, la ce i-ai dat drumul? Ca nu scapi nici cu junca asta de mine! Inteles-ai? Nu-ti para lucru de saga! Si ma bagam in ochii mosneagului, si faceam un taraboi, de se stransese lumea ca la comedie imprejurul nostru; da, iarmaroc nu era?!

-Dar stii ca esti amarnic la viata, mai baiate?! zise mosneagul de la o vreme, razand. In ce te bizui de te indarjesti asa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti sa-mi iei vitica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mananca spinarea, cum vad eu, mai tica, si ia acus te scarpin, daca vrei, ba s-un topor iti fac, daca ma crezi, de-i zice aman, puiule! cand ii scapa de mana mea!

— Da pace baiatului, mosule, zise un humulestean de-ai nostri, ca-i feciorul lui Stefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, si ti-i gasi beleaua cu dansul pentru asta.

— He, he! sa fie sanatos dumnealui, om bun; d-apoi chitesti dumneata ca nu ne cunoastem noi cu Stefan a Petrei? zise mosneagul; chiar mai dinioarea l-am vazut umbland prin targ, cu cotul subsuoara, dupa cumparat sumani, cum ii e negustoria, si trebuie sa fie pe-aici undeva, ori in vro dugheana, la baut adalmasul. Apoi bine ca stiu a cui esti, mai tica! ian stai oleaca, sa te duc eu la tata-tau si sa vad, el te-a trimis cu pupazi de vanzare, sa spurci iarmarocul?

Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi incet-incet m-am furisat printre oameni, si unde-am croit-o la fuga spre Humulesti, uitandu-ma inapoi sa vad, nu ma ajunge mosneagul? Caci imi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun. Vorba ceea: „Lasa-l, mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum!”

Tocmai asa patisem si eu; ba eram inca bucuros ca am scapat numai cu-atata. Bine-ar fi s-o pot scoate la capat, macar asa, cu mama si cu matusa Mariuca, gandeam eu, batandu-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frica si de osteneala.

Si cand ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi in targ; si fratii imi spun, cu spaima, ca-i pozna mare cu matusa lui mos Andrei: a sculat mai tot satul in picioare din pricina pupezei din tei; zice ca i-am fi luat-o noi, si pe mama a pus-o in mare suparare cu asta. Stii ca si matusa Mariuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de inteles, ca matusa Anghilita lui mos Chiriac, s-a mantuit vorba. Si cum imi spuneau ei ingrijiti, numai ce si auzim cantand in tei:

— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Sora-mea Catrina zise atunci cu mirare:

— I-auzi, badita! Doamne, cum sunt unii de napastuiesc omul chiar pe sfanta dreptate!

— Mai asa, surioara!... Dar in gandul meu: Cand ati sti voi cate a patimit, sireaca, din pricina mea, si eu din pricina ei, i-ati plange de mila! Zahei insa ne lasase vorbind si se ca' mai dusese in targ, dupa mama, sa-i spuna bucurie despre pupaza... Si a doua zi, marti, taman in ziua de lasatul secului de postul San Petrului, facand mama un cuptor zdravan de alivenci si placinte cu poalele-n brau, si parpalind niste pui tineri la frigare, si apoi tavalindu-i prin unt, pe la pranzul cel mic, cheama pe matusa Mariuca lui mos Andrei la noi si-i zice cu draga inima:

— Doamne, cumnatica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine sa mancam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate-un pahar de vin in sanatatea gospodarilor nostri si: Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre noi sa piara, si neghina din ogoare! Caci, dac-ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci campii!

— Asa, cumnata draga, zise matusa Mariuca, strangand cu nedumerire din umere, cand se punea la masa. Vazut-ai dumneata? Sa mai pui alta data temei pe vorbele oamenilor! Apoi incepem cu totii a manca. Si altii ca altii, dar eu stiu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua.

Stejarul din Borzesti

de Nicolae Gane

A fost odata un timp, pe cand Molna si Prutul nu faceau hotar intre trei tari surori, pe cand bourul moldovenesc era singur stapan pe-o tara larga, indemanatica, locuita de-un popor ager si drept pamantean. De pe atunci, deci, si pana-n zilele noastre, ramas-a vorba din tata-n fiu cum ca un joc de copii se incinsese odinioara pe sesul Trotusului, nu departe de satul Borzesti, sub un soare frumos de primavara. In doua taberi era despartita ceata copiilor: una infatisa tabara tatarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre si cu ochii de mure, iute si neastamparat ca Trotusul ce se pravale de la munti; cealalta era tabara moldovenilor sub comanda lui Stefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albastri, ganditori, si cu inima cutezatoare. Cel dintai era fiu de taran, cel de al doilea fiu de domn.

Ei insa se jucau la un loc pe iarba verde, in racoarea aerului, sub stapanirea dreapta a soarelui de primavara.

Si ambele taberi, inarmate pana-n dinti cu pusti de soc, cu sabii de sindila, cu suliti de trestii, se bateau amarnic intre ele, de clocoteau vaile Trotusului si se spariau toti graurii din tufarisuri. Iar comandantii, calari pe fugari aprigi de nuiele, alergau cand la aripa dreapta, cand la aripa stanga a ostirilor insirate, si-si imbarbatau soldatii la lupta.

A tinut cat a tinut batalia nehotarata, dar, in sfarsit, copilul cel cu ochi albastri ganditori, care avea darul de a se razboi mostenit de la tatal-sau, invinse pe tatari, prinse pe hanul lor, pe neastamparatul Gheorghie, si-l lega de-un stejar batran, martur de cea intai izbanda a viitorului domn.

Apoi toti hatmanii si capitanii lui Stefan se adunara imprejurul stejarului si prinsera sa judece pe hanul tataresc, unii pentru vreo minge furata, altii pentru vreo cetate de hartie daramata, tot fapte rale ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecati in jos, isi astepta osanda, abia stapanindu-se de ras.
In sfarsit, Stefan, dupa ce asculta parerea mai-marilor ostirii sale, zise cu sprancenele incretite:

— Porunca domniei-sale este sa-l spanzurati de creanga cea de sus, ca sa fie de pilda si altor neamuri!

Apoi nenorocitul han fu legat cu franghie de subsuoara si ridicat pe creanga in sus in salvele pustilor de soc si in strigatele de bucurie a ostenilor invingatori. Joc nebunatic, copilaresc, la care soarele, in maretia lui, se uita zambind, el care vazuse multe altele pe coaja noastra pamanteasca!

Dar, o Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotusului de sus in jos?... Un vifor se starneste de puterea caruia se leagana in aer micul han tataresc, si pamantul prinde sa se clatine si sa sune parca s-ar fi rasturnat stancile cele mari de la obarsiile Trotusului.

Iar in timp ce Stefan si intreaga lui ostire stateau nedumeriti de vuietul ce se apropia, in timp ce micul Gheorghie in bratele vazduhului se gandea la cei ce-s spanzurati aievea, deodata se vazu o ceata nenumarata de adevarati tatari venind in goana mare a cailor spre dansii si-atunci... vai!... toti copiii, cuprinsi de groaza, apucara la fuga care-ncotro, uitand pe micul Gheorghie, care atarnat de creanga stejarului, zambea inca in nevinovatia lui, nestiutor de urgia ce-l ameninta. Da! el zambea inca... dar atotvazatorul soare inceta de a zambi, caci in acel moment o suta de sageti, o suta de suliti se infipsera in trupul lui. Ceriul se posomori, frunzele si crengile copacului, patate de sange copilaresc, se clatinara infiorate.

Treizeci de ani au trecut dupa aceasta intamplare, si micul Stefan, schimband sabia de lemn pe palosul de otel, se urca de pe treapta pe treapta pe scara lumii, pana ce ajunse sa fie numit la Direptate domn tarii Moldovei, inscaunat si miruit de mitropolitul Teoctist.

Astfel, facandu-se insusi tiitor peste toata tara, incepu viata grea si anevoioasa, tot in razboaie si osteneli, caci tara, fiind bogata, larga si indemanatica, destepta setea tuturor vecinilor. Dar cu cat nevoile veneau mai grele peste dansul, cu atat inimosia lui crestea; si a voit Dumnezeu ca el sa mearga din biruinta in biruinta, si numele lui sa se mareasca tot mai mult, incat sa razbata peste hotarele Moldovei, departe in lumea apuseana si sa razbata prin patura veacurilor pana la noi.

Iar el, domn drept credincios si pamantean, de fiecare biruinta inalta cate o biserica spre marturie nepieritoare de trainicia neamului nostru si de bunatatea lui Dumnezeu. Multi ani domni Stefan-voda cel Mare in care timp aseza cu nestramutare temelia stapanirii noastre asupra campiilor Dunarei, pecetluind si sfintind aceasta stapanire cu sangele varsat. Dar tot nu era linistit. Un gand indaratnic il urmarea din copilarie, gandul micului Gheorghie, ucis de tatari; si oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi facut, chipul cel oaches si dragalas i se infatisa necontenit, cerandu-i parca razbunare.

Iata ca intr-una din zile i se aduce veste ca o multime de oaste tatarasca a navalit in tara peste apa Nistrului, pustiind pamantul, rapind cardurile de vite, dand foc satelor si girezilor de pane, robind femeile si copiii.

Iute Stefan isi intocmi oastea si le iesi inainte la satul Lipinti. O! de asta data, nu mai era ca acum treizeci de ani, pe sesul Trotusului, la stejarul din Borzesti; era o adevarata batalie cu tatarii. Stefan cel blond cu ochii albastri ganditori, calarea, nu ca atunci pe o nuia de alun, ci un cal aprig de soi moldovenesc si alerga ca un fulger la toate punctele de bataie, varandu-se unde primejdia era mai mare.

Si-n loc de sabii de lemn, se-ncrucisau acum sabii de fier, si-n loc de pusti de soc, detunau tunuri de schija, incat se-nnegrea vazduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pana-n ceri se inalta rasunetul restristei de pe pamant; iar tatarimea, cuprinsa din doua parti, se macina si se mistuia ca pleava intr-un vartej de doua furtuni ce se ciocnesc. Ros era soarele sus ca in timp de grea cumpana, ros era pamantul jos de sangele ce galgaia. Dar sufletul bataliei, acel ce vedea si stapanea toate era chipul blond al lui Stefan, care se arata pretutindene ca o icoana de imbarbatare, dand inima ostenilor lui si facandu-i sa mearga la biruinta sigura.

Si, in adevar, sigura si desavarsita a fost biruinta moldovenilor, caci n-apucase a asfinti soarele si intreaga urdie tatareasca a fost sfaramata si robita, prinzandu-se pe insusi seful lor, fiul hanului tataresc de peste Volga.

Iar Stefan a dat lauda lui Dumnezeu si a trimis sol de bucurie sotiei Evdochia, sora tarului Simeon.

Apoi nu trecu mult timp dupa aceasta si auzind batranul han de peste Volga despre nimicirea ostirii sale la Lipinti trimise lui Stefan soli incarcati cu odoare pentru rascumpararea fiului sau din robie, iar Stefan raspunse solilor ca-i va da drumul daca se vor invoi la aceasta mai-marii ostirilor lui, care au a fi adunati si intrebati pe malul Trotusului la satul Borzestii.

Era o zi frumoasa, o adevarata zi de primavara, ziua in care Stefan isi aduna hatmanii si capitanii pe malul Trotusului sub batranul stejar unde micul Gheorghie fusese ucis de tatari.

Trist parea acum copacul si garbovit atat de povara celor treizeci de ani trecuti peste crestetul lui, cum si de amintirea dureroasa a faptului ce l-a insangerat. De altfel, nimic nu era schimbat; acelas camp verde inflorit, aceleasi ape iuti si neastamparate ale Trotusului, care curg fara repaos pe asternutul lor de prund, acelas soare dulce si zambitor care a dezmierdat odinioara jocul cel nebunatic de copii.

De acelas stejar sta acum legat un adevarat tatar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, si roata imprejurul lui erau mai marii ostirilor lui Stefan: hatmanul Arbore, hatmanul Sendrea, aprodul Purice, logofatul Tautu, vornicul Boldur si alti multi osteni si oameni de frunte; iar in mijlocul lor, drept in fata tatarului, sta insusi Stefan, copilandrul de odinioara peste capul caruia de asemenea trecusera cei treizeci de ani ce au garbovit stejarul, insa din mladita de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri intinse de la munti si pana la mare, la umbra carora se adapostea un popor intreg de plugari si de osteni. Iar mai la o parte stateau solii lui Mengli Gherei cu darurile de peste Volga.

— Voi, hatmani si capitani! zise Stefan, incretind din sprincene; v-am adunat aice ca sa dau in judecata voastra pe fiul hanului tataresc, si sa hotarati voi insiva de i se cuvine iertare sau pedeapsa. Sunt acum treizeci de ani, eram mic si ma jucam sub acest stejar batran c-un copil Gheorghie din Borzesti, cand deodata navali fara veste asupra noastra Mengli Gherei, hanul tatarilor de peste Volga, cu o urdie nenumarata, si ucise fara mila pe nevinovatul Gheorghie. Iata ca acum, cu ajutorul vostru si a lui Dumnezeu, fiul aceluias han a cazut prins in manile noastre, dupa ce si el ne-a calcat tara fara dreptate, a ars multime de holde si sate, a ucis multime de femei si de copii. Parintele sau ne trimite soli si daruri pentru rascumpararea lui. Las la voia si intelepciunea voastra sa hotarati ce i se cuvine!

Atunci toate fruntile se posomorara, toti ochii se pironira asupra tatarului, care in acel moment avu neauzita obraznicie sa scuipe asupra moldovenilor facandu-i cani; iar batranul hatman Arbore zise urmatoarele:

— Maria-ta!... N-am avea ce face cu viata acestui tatar ce ne batjocoreste, caci tara s-a adapat cu indestul sange paganesc, si sangele unuia mai mult n-ar spori intru nimic roada pamantului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tataresc, si maria-ta, care te lupti de atatia ani pentru intemerea neamului nostru, esti dator sa faci dintr-insul pilda, ca sa mearga vestea peste cele patru hotare ale tarii, cum ca oricine samana moarte pe pamantul nostru, moarte culege!

Atunci toti intr-un glas strigara: La moarte, la moarte!... Iar Stefan, intorcandu-se catra solii lui Mengli Gherei, le zise:

— Duceti-va cu daruri, cu tot la stapanul vostru si spuneti-i: ca atat de mult s-a scumpit capul fiului sau prin sangele crestinesc ce-a varsat, incat el nu are indestula avere sa-l poata rascumpara. Iar daca vrea sa-l intalneasca in locul unde s-a dus, atunci sa se incumateze sa ne calce hotarele!

Apoi, dupa ordinul lui, fiul vestitului han tataresc Mengli Gherei de peste Volga, stapanul Crimeei si al Ucrainei, spaima polonilor si a moscovitilor, fu ridicat in sus cu manile legate la spate si spanzurat de aceeasi creanga de care se legana odinioara micul Gheorghie, cand fu strapuns de sagetile tataresti; s-atunci surlele, trambitele si darabanele ii facura cinstea cea de pe urma, si o salva puternica de sinete, imprastiind vestea mortii lui, facura sa salte apele Trotusului.

Iar Stefan, judecand ca batranul stejar si-a indeplinit menirea, deoarece frunzele si ramurile lui cu sange au fost spalate, a poruncit sa i se dea foc, si-n locu-i a zidit, in amintirea tovarasului sau din copilarie, o biserica cu hramul Sfantului Gheorghie.

De atunci si pana azi multe s-au intamplat, caci patru sute de ani trecut-au peste tara, intovarasiti de voi si nevoi, dar inca si astazi, cand merg calatorii sa viziteze biserica cea neagra din Borzesti, simt o tainica strangere de inima, aducandu-si aminte ca pe acele lespezi de piatra a calcat odinioara piciorul lui Stefan, care a fost sufletul de viata, cheagul neamului romanesc, si astazi inca ochii lor parca vad rasarind din intunecimea boltilor marea lui umbra care de acum va pluti peste noi in adanca viitorime ca un spirit proteguitor.