Clasicii literaturii universalb
Yüklə 5,67 Mb.
|
. • ..■■ 122 puţin de un sfert de oră oraşul va fi trezit şi jandarmii în picioare. O clipă se crezu pierdut. Rămase unde era, împietrit ca un stei de sare, neîndrăznind să se mişte. Se scurseseră vreo cîteva minute. Uşa se deschisese larg. îşi luă îndrăzneala de-a se uita în odaie. Nimic nu se clintise. Ciuli urechea. In casă nu se mişca nimic. Zgomotul balamalei nu trezise pe nimeni. Prima primejdie trecuse, dar mai rămăsese într-însul un clocot înfricoşător. Cu toate acestea, nu dădu înapoi. Nici cînd se crezuse pierdut nu dăduse înapoi. Nu se gîndi decît să isprăvească mai iute. F'ăcu un pas şi intră în odaie. Odaia aceasta era cufundată într-o linişte desăvârşită. Deosebeai ici-colo forme nelămurite şi vagi care, ziua, erau hîrtii împrăştiate pe o masă, cărţi deschise, volume rînduite pe un scăunaş, un jilţ acoperit cu veşminte, un pupitru de rugăciune, şi care la această oră nu erau altceva decît colţuri întunecate şi pete albicioase. Jean Val-jean înainta cu grijă, păzindu-se să nu se izbească de mobile. Auzea din fundul odăii răsuflarea egală şi liniştită a episcopului adormit. Deodată se opri. Era aproape de pat. Ajunsese acolo mai devreme decît ar fi crezut. Natura îşi amestecă uneori în acţiunile noastre manifestări şi înfăţişări de-ale ei cu un fel de aluzie întunecată şi iscusită, ca şi cum ar vrea să ne facă să cugetăm. De aproape o jumătate de ceas, un nor uriaş acoperea cerul. In clipa în care Jean Valjean se opri în faţa patului, norul acesta se destramă, ca şi cum ar fi făcut-o înadins, şi o rază de lună, străbătînd fereastra prelungă, lumină pe neaşteptate faţa palidă a episcopului. Acesta dormea împăcat. Din pricina nopţilor reci din regiunea Alpilor de jos, se culcase aproape îmbrăcat. Purta o haină de lînă de culoare închisă, cu mînecă lungă. Capul îi era răsturnat pe pernă, se odihnea destins; lăsa isă-i atîrne pe marginea patului mîna împodobită cu inelul preoţesc, care făcuse atî-tea binefaceri şi fapte pioase. Toată faţa îi era luminată de o expresie vagă de mulţumire, nădejde şi cucernică fericire. Era mai mult decît un zîmbet;era aproape o strălu-
123
cire. Pe fruntea lui se răsfrîngea o lumină nevăzută. Sufletul celor drepţi contemplă în timpul somnului un cer plin de taine. O rază din acesf cer cădea asupra episcopului. Era în acelaşi timp o transparenţă luminoasă, căci cerul acesta se afla înăuntrul lui. Cerul acesta îi era conştiinţa. In clipa în care raza de lună se aşternu, ca să spunem aşa, peste acea limpezime interioară, episcopul adormit apăru înconjurat de un nimb de glorie. Totul rămase însă uşor învăluit într-o penumbră suavă. Luna de pe cer, natura adormită, grădina încremenită, casa aceasta atît de liniştită, ceasul, clipa, tăcerea, adăugau un nu ştiu ce, solemn şi negrăit, la somnul vrednic de respect al acestui înţelept şi acopereau cu un fel de aureolă măreaţă şi senină părul alb şi ochii închişi, faţa aceea unde totul nu era decît nădejde şi încredere, acel cap de bătrîn şi acel somn de copil. Era aproape ceva dumnezeiesc în omul acesta atît de impunător. El, Jean Valjean, era în umbră cu sfeşnicul de fier în mînă ; stătea în picioare, nemişcat, tulburat peste măsură de acest bătrîn luminos. Nu văzuse niciodată ceva asemănător, încrederea aceasta nemărginită îl înspăimînta. Lumea morală nu poate avea o privelişte mai măreaţă decît o conştiinţă tulbure şi neliniştită, ajunsă la marginea unei fapte rele şi contemplînd somnul unui om drept. Somnul acesta, într-o asemenea însingurare şi alături de un vecin ca el, avea ceva sublim pe care-l simţea nelămurit, dar cu putere. Nimeni n-ar fi putut spune ce se petrecea într-însul, nici chiar el însuşi. Pentru a încerca să-ţi dai seama de asta, trebuie să visezi tot ce poate fi mai crud, faţă în faţă cu tot ce poate fi mai blînd. Nu i s-ar fi putut citi nimic lămurit nici pe chip. Era un fel de uimire rătăcită. Privea. Atît. Dar la ce se gîndea ? Ar fi fost cu neputinţă de ghicit. Fără îndoială însă că era emoţionat şi cutremurat. Dar de ce natură îi era emoţia ? Ochii nu i se puteau dezlipi de pe bătrîn. Singurul lucru care se desprindea limpede din atitudinea şi de pe faţa lui era o nehotărîre ciudată. S-ar fi -spus că şovăia între două 1:24 prăpăstii : aceea în aire te pierzi şi aceea in care te mîn-tui. Părea gata să-i sfarme craniul sau să-i sărute mîna. După cîteva clipe, braţul lui stîng se ridică încet către frunte şi scoase şapca, apoi braţul i se lăsă cu aceeaşi încetineală şi Jean Valjean se adînci din nou în contemplaţie, cu şapca în mîna stingă şi cu măciuca în cea dreaptă, cu părul zbîrlit pe capul lui sălbatic. Episcopul continua să doarmă într-o pace adîncă, sub privirea asta înfricoşătoare. O rază de lună făcea să se zărească nelămurit, deasupra căminului, crucea care părea că-şi deschide amîndu-rora braţele, cu o binecuvîntare pentru unul şi cu iertare pentru celălalt. Deodată, Jean Valjean îşi puse şapca la loc pe frunte, apoi merse grăbit de-a lungul patului fără să se uite la episcop, de-a dreptul la dulapul pe care-l întrezărea la căpătîi; ridică sfeşnicul de fier cu gîndul să forţeze încu-ietoarea ; cheia era acolo; îl deschise; primul lucru pe care-l văzu fu coşul cu tacîmuri; îl luă, străbătu cu paşi mari odaia fără să ia seama şi, fără să se gîndească la zgomot, găsi uşa, intră înapoi în oratoriu, deschise fereastra, îşi luă băţul, sări peste pervaz, băgă argintăria în desagă, azvîrli coşul, străbătu grădina, sări zidul ca un tigru şi fugi. XII EPISCOPUL LUCREAZĂ A doua zi, în zori, monseniorul Bienvenu se plimba prin grădină. Doamna Magîoire alergă spre dînsul foarte tulburată.
Episcopul tocmai ridicase coşul de pe una dintre brazdele grădinii. l-l arătă doamnei Magîoire. — Iată-l. 10* 125
Cît ai clipi din ochi, doamna Magloire alergă, cu toată vioiciunea ei de bătrînă sprintenă, spre camera de rugăciune, intră în alcov şi apoi se întoarse la episcop. Acesta tocmai se apleca'se şi privea oftînd un răsad de cochlearia, pe care coşuleţul îl strivise căzînd peste brazda de flori. Se ridică la ţipătul doamnei Magloire : — Monseniore, omul a plecat ! A furat argintăria ! Cînd scoase strigătul acesta, ochii-i căzură pe un colţ al grădinii, unde se vedeau urme de paşi. O şipcă fusese smulsă din gard. — Uite, pe acolo a trecut. A sărit în stradela Cochefi-
Episcopul rămase o clipă tăcut, pe urmă îşi ridică ochii, serios, şi-i spuse cu blîndeţe doamnei Magloire : — Dar, înainte de toate, argintăria asta era oare a
Doamna Magloire rămase înmărmurită. Se scurse încă o clipă de tăcere, după care episcopul urmă :
Episcopul o privi cu un aer mirat.
Doamna Magloire se strîmbă cu înţeles. — Fierul are un gust rău... — Ei bine — spuse episcopul — atunci tacîmuri de
126
Gîteva minute mai tîrziu, prînzea la aceeaşi masă la care stătuse în ajun Jean Valjean. Pe cînd rnînca, monseniorul Bienvenu, vesel, le atrăgea atenţia — soră-si, care nu spunea nimic, şi doamnei Magloire, care mormăia încet — că nu e nevoie nici de lingură şi nici de furculiţă ca să fhmoaie bucata de pîine într-o ceaşcă cu lapte. — Şi asta e ceva ! spunea doamna Magloire de una sin gură, umblînd de colo pînă colo. Să primeşti pe un om ca ăsta şi să-I găzduieşti alături de tine ! Ce fericire că s-a mulţumit să fure ! Ah, dumnezeule! Tremur numai cînd mă gîndesc. In timp ce fratele şi isora se pregăteau să se ridice de la masă, cineva bătu la uşă. — Intră, spuse episcopul. Uşa se deschise. Un grup, ciudat şi năvalnic, se arătă în prag. Trei oameni îl ţineau prins între ei pe un al patrulea. Cei trei erau jandarmi ; celălalt era Jean Valjean. Un brigadier de jandarmi, care părea comandantul grupei, se afla lîngă uşă. Intră şi se îndreptă spre episcop, salutîndu-l milităreşte. — Monseniore, spuse el. La vorba asta, Jean Valjean, care stătea posomorit şi părea abătut, ridică ochii uluit. — Monseniore ! murmură el. Va să zică nu e preotul parohiei... — Linişte ! spuse un jandarm. E monseniorul episcop. In acest timp, monseniorul Bienvenu se apropiase atît de repede cît îi îngăduiau bătrîneţile. — Ah, iată-te ! glăsui el cu voce tare, privindu-l pe
Jean Valjean căscă ochii şi-l privi pe bătrînul episcop cu o căutătură pe care nici o limbă omenească n-ar putea-o descrie. — Monseniore — spuse brigadierul de jandarmi — aşa
127
mergea ca unul care ar vrea s-o ia la sănătoasa. L-am oprit să vedem ce e cu el. Avea argintăria asta...
Jandarmii îi dădură drumul lui Jean Valjean, care se trase îndărăt.
Merse spre cămin, luă cele două sfeşnice de argint şi i le aduse lui Jean Valjean. Cele două femei se uitau la el fără să spună o vorbă, fără o mişcare, fără o privire care ar fi putut să-l stingherească. Jean Valjean tremura din toate mădularele. Apucă mecanic şi cu un aer rătăcit cele două sfeşnice. — Acum — îi spuse episcopul — du-te cu dumnezeu !
Jandarmii se îndepărtară. Jean Valjean părea gata să leşine. Episcopul se apropie de el şi-i spuse încet: — Nu uita, nu uita niciodată că mi-ai făgăduit să între
Jean Valjean, care nu-şi amintea să-i fi făgăduit ceva, rămase năuc. Episcopul rostise cuvintele acestea pe un ton apăsat. Urmă, aproape solemn : — Jean Valjean, fratele meu, tu nu mai eşti în stăpî-
128
i XIII MICUL GERVAIS Jean Valjean ieşi din oraş ca un om fugărit. Se puse pe mers, grăbit, de-a lungul cîmpiilor, străbătînd drumurile şi potecile la nimereală, fără să bage de seamă că se întorcea pe unde mai trecuse. Rătăci astfel toată dimineaţa, fără să mănînce şi fără să-i fie foame. Avea o mulţime de senzaţii noi. Simţea în el un fel de furie; nu ştia împotriva cui anume. N-ar fi putut să spună dacă era mişcat sau umilit. îl cuprindea uneori o înduioşare ciudată, împotriva căreia lupta cu toată asprimea dobîn-dită în ultimii douăzeci de ani. Starea asta îl ostenea. Vedea cu nelinişte cum se zdruncină înlăuntrul său acea linişte îngrozitoare pe care i-o dăduse nedreptatea nenorocirii lui. Se întreba ce avea s-o înlocuiască. Uneori ar fi vrut să fie la închisoare cu jandarmii şi lucrurile să nu se fi petrecut astfel : ar fi fost mai puţin tulburat. Gu toate că timpul era înaintat, mai erau pe ici pe colo, printre gardurile de mărăcini, cîteva flori întîrziate ; mer-gînd, le simţea mireaisma, care îi trezea amintiri din copilărie. Amintirile acestea îi erau aproape de neîndurat, atît de mult trecuse de cînd nu-i mai veniseră în minte. Gînduri nelămurite se îngrămădiseră astfel într-însul de-a lungul zilei. Fiindcă soarele cobora spre asfinţit, prelungind pe pămînt umbra celei mai neînsemnate pietricele, Jean Valjean se aşeză în dosul unui tufiş de pe oîmpia întinsă, roşcată, pustie. In zare nu se vedeau decît Alpii. Nici măcar clopotniţa vreunui isat îndepărtat. Jean Valjean putea fi la vreo trei leghe de Digne. O cărare care tăia cîmpia trecea pe la vreo cîţiva paşi de tufişul lui. Cufundat în gînduri, cum era, ceea ce făcea ca zdrenţele lui să-i pară şi mai înfricoşătoare celui ce l-ar fi întîlnit, Jean Valjean auzi un zgomot plăcut. îşi întoarse capul şi văzu venind pe cărare un mic savo-iard, de vreo zece ani, care cînta din gură, cu lăuta la şold şi cu o cuşcă cu o marmotă în spinare; era unul din-
tre acei copii drăgălaşi şi veseli care pribegesc, cu genunchii ieşiţi prin găurile pantalonilor. Băiatul cînta, se oprea din cînd în cînd din mers şi se juca cu nişte bănuţi pe care-i ţinea în mînă, poate toată averea lui, ca şi cum ar fi fost arşice. Printre aceşti bănuţi era şi o monedă de patruzeci de gologani. Copilul se opri în dreptul tufişului, fără să-l vadă pe Jean Valjean, şi aruncă în sus pumnul de bani pe care pînă atunci îl prinsese cu destulă dibăcie pe dosul mîinii. De data asta, moneda de patruzeci de gologani îi scăpă jos şi se rostogoli spre mărăcini, pînă la Jean Valjean. Jean Valjean puse piciorul pe ea. Copilul îşi urmărise banul şi-l văzuse. Nu se miră de fel şi merse de-a dreptul spre omul din tufiş. Locul era cu totul singuratic. Cît vedeai cu ochii, nu era nimeni nici pe cîmpie şi nici pe potecă. Nu se auzeau decît ţipetele scurte şi slabe ale unui stol de păsări călătoare, care străbăteau cerul la o foarte mare înălţime. Copilul avea în spate soarele care-i punea fire de aur în păr şi împurpura cu o lumină însîngerată faţa sălbatică a lui Jean Valjean.
Ochii lui Jean Valjean rămaseră ţintă la pămînt. — Banul meu ! strigă copilul. Banul meu de argint ! Banul meu ! Jean Valjean parcă nu l-ar fi auzit. Copilul îl luă de gulerul hainei şi-l scutură. In acelaşi timp, se silea să-i dea la o parte gheata mare şi ţintuită, pusă pe comoara lui. 130 — Vreau banul meu ! Moneda mea de patruzeci de gologani. Copilul plîngea. Jean Valjean ridică capul. Stătea mai departe jos. Avea ochii tulburi. II măsură pe copil cu un fel de uimire, apoi îşi întinse mîna spre băţ şi strigă cu o voce îngrozitoare :
Apoi, furios, cu toate că era de-o şchioapă, deveni aproape ameninţător :
înfricoşat, copilul îl privi, apoi începu să tremure din creştet pînă-n tălpi şi, după cîteva clipe de mare uimire, se puse pe fugă. Alerga cît îl ţineau puterile fără a îndrăzni să se mai uite înapoi sau să scoată vreun ţipăt. Cu toate astea, fu silit să se oprească la o oarecare distanţă pentru că i ;se tăiase răsuflarea, şi Jean Valjean, cu toate că era dus pe gînduri, îl auzi plîngînd. După cîteva clipe, copilul pieri. Soarele apusese. In jurul lui Jean Valjean se lăsă umbra. Nu mîncase toată ziua, poate că avea călduri. Rămăsese în picioare. De cînd fugise copilul nu se clintise din loc. Respiraţia îi ridica pieptul la răstimpuri lungi şi neegale. Privirea, care i se aţintise la vreo zece-doisprezece paşi înainte, părea că studiază cu multă atenţie forma unui ciob albastru de faianţă, căzut în iarbă. Deodată tresări ; simţise frigul serii. îşi trase mai bine şapca pe ochi, căută în neştire să-şi petreacă şi să-şi încheie haina, făcu un pas şi se aplecă să-şi ridice băţul de jos. In clipa aceea zări moneda de patruzeci de gologani, pe care piciorul lui o înfundase pe jumătate în pămînt şi care sclipea printre pietre. 131 Simţi ch o zguduituri electrică. „Ce e asta ?" spuse el printre dinţi. Se dădu trei paşi îndărăt, apui ae opri, fără să-şi poată dezlipi privirea de pe locul pe care piciorul lui îl călcase cu o clipă mai înainte, ca şi cum lucrul acela, care lucea acolo în întuneric, ar fi fost un ochi deschis, pironit asupră-i. După cîteva minute, se aruncă ca un nebun asupra monedei de argint, o luă şi, venindu-şi în fire, începu să caute cu ochii departe pe cîmpie, scormonind zările, în picioare şi tremurînd ca o fiară sălbatică în căutarea unui adăpost. Nu văzu nimic. Noaptea se lăsa, cîmpia era rece şi nedesluşită, fîşii mari de ceată viorie suiau în limpezimea apusului. Scoase un oftat şi începu să meargă grăbit într-o direcţie oarecare, în partea unde pierise copilul. După vreo sută de paşi se opri în loc, se uită, nu văzu nimic. Strigă atunci din toate puterile : „Gervais ! Gervais 1" Tăcu şi aşteptă. Nu-i răspundea nimeni. Cîmpia era pustie şi posomorită. Era înconjurat de nemărginire. In jurul lui nu era nimic altceva decît o umbră în care privirea i se pierdea şi o tăcere în care glasul i se stinse. Bătea un vînt din nord, rece ca gheata, dînd lucrurilor dimprejurul lui un fel de viată lugubră. Copacii mărunţi îşi scuturau braţele slăbănoage cu o furie de necrezut. Ai fi zis că ameninţau şi urmăreau pe cineva. începu din nou să umble, apoi se porni pe fugă. Din timp în timp se oprea şi striga în singurătatea aceea, cu un glas neînchipuit de puternic şi dezolat : „Gervais ! Gervais !" Dacă l-ar fi auzit, sigur că puştiului i-ar fi fost frică şi s-ar fi ferit să se arate. Dar, fără îndoială, copilul era destul de departe. Jean Valjean întîlni un preot călare. Se apropie de el şi-i spuse :
132 
Scoase din pungă două monede de cîte cinci franci şi i le înmînă preotului.
Jean Valjean scoase cu o mişcare repezită alte două monede de cinci franci, pe care i le dădu preotului. — Pentru săracii dumitale, spuse el. Adăugă apoi, rătăcit: Părinte, pune să mă aresteze. Sînt un hoţ. Preotul dădu iute pinteni calului şi fugi înfricoşat. Jean Valjean se puse pe fugă în direcţia în care o luase la început. Făcu în felul acesta un drum destul de lung, căutînd cu privirea, chemînd, strigînd, dar nu mai întîlni pe nimeni. De două sau trei ori alergă peste cîmp spre ceva care i se părea a fi o făptură culcată sau lăsată pe vine; nu erau decît tufişuri sau stînci scunde aproape de faţa pamîntului. In sfîrşit, se opri într-un loc unde se încrucişau trei poteci. Luna se ridicase. îşi plimbă privirea în depărtare şi mai chemă pentru ultima oară : „Gervais î Gervais ! Gervais I" Strigătul i se stinse în ceaţă, fără să trezească măcar un ecou. Murmură încă o dată : „Gervais!", dar cu un glas stins şi aproape îngăimat. Aceasta-i fu ultima sforţare; gleznele i se încovoiară sub el, dintr-o dată, ca şi cum o putere nevăzută l-ar fi împovărat pe negîndite cu greutatea cugetului isău încărcat; căzu pe un bolovan, zdrobit, cu degetele înfipte în păr, cu faţa între genunchi şi strigă : „Sînt un ticălos !" In clipa aceea i se frînse inima şi se puse pe plîns. Plîngea pentru prima oară de nouăsprezece ani încoace. Am văzut că Jean Valjean, după ce ieşise din casa episcopului, era străin de toate gândurile lui de pînă atunci. Nu-şi putea da seama de ceea ce se petrecea cu el. Se ridica împotriva faptei îngereşti şi a cuvintelor atît de blînde ale bătrînului. „Mi-ai făgăduit să întrebuinţezi banii ăştia ca să te faci om cinstit. Iţi cumpăr acum sufletul. Ţi-l smulg din gheara gîndurilor negre şi a duhului pierzării şi-l dăruiesc domnului." Cuvintele acestea îi veneau într-una în minte. Mîndria, care e în noi un fel de cetate a răului, se împotrivea acestei îngăduinţe cereşti. Simţea nelămurit că iertarea preotului acela era asaltul cel mai mare şi atacul cel mai puternic care-l zguduise vreodată ; că împietrirea lui ar fi definitivă dacă sar împotrivi acestei îngăduinţe; că dacă s-ar îndupleca, ar trebui să renunţe la ura cu care faptele oamenilor îi umpluseră sufletul de-a lungul atîtor ani şi care-i plăcea ; că de data asta trebuia să învingă sau să fie învins, şi că lupta, o luptă uriaşă şi hotărîtoare se dădea între răutatea lui şi bunătatea celuilalt. In mijlocul tuturor acestor licăriri, mergea ca un om beat. In timp ce umbla aşa, cu ochii rătăciţi, înţelegea el oare limpede ce-ar fi putut să urmeze pentru el din cele ce i :se întîmplaseră la Digne ? Auzea el oare aceste şoapte tainice care trezesc spiritul sau îl stingheresc în anumite clipe ale vieţii ? Ii spunea oare un glas la ureche că trăise tocmai ceasul solemn al destinului lui, că un drum de mijloc nu mai putea fi pentru el, că de acum înainte, dacă nu devenea cel mai bun dintre oameni, va ajunge cu siguranţă cel mai rău, că trebuia, ca isă spunem aşa, să urce acum mai sus decît episcopul sau să cadă mai jos decît ocnaşul, că, dacă voia să devină mai bun, trebuia să devină înger, că, dacă voia să rămînă rău, trebuia să devină monstru ? Trebuie să ne punem şi aici aceleaşi întrebări pe care ni le-am mai pus cu alt prilej; culesese el oare în mintea lui, fără să-şi dea seama, vreo umbră din toate acestea ? Cu siguranţă, suferinţa, am spus-o, face educaţia inteligenţei; cu toate acestea, nu e de loc sigur 134 că Jean Valjeân era în stare să descurce tot ceea ce arătăm noi aici. Dacă îi veneau aceste gînduri, mai degrabă Ie întrezărea decît le vedea, şi eie nu izbuteau decît să-I azvîrle într-o nelinişte aproape dureroasă şi de neîndurat. La ieşirea din acel loc hîd şi negru care se cheamă ocnă, episcopul îi rănise sufletul, ca o lumină prea tare care i-ar fi rănit ochii abia scăpaţi din beznă. Viaţa viitoare, viaţa posibilă, care i se oferea de acum încolo, curată şi strălucitoare întru totul, îl făcea să tremure şi-l umplea de nelinişte. într-adevăr, nu ştia pe ce lume se află. Ca o cucuvaie care ar vedea dintr-o dată răsărind soarele, ocnaşul fusese zăpăcit şi orbit de virtute. Era sigur, şi nici el nu se îndoia de asta : nu mai era acelaşi om, totul se schimbase într-însul, nu mai putea să-şi închipuie că episcopul nu i-ar fi vorbit şi nu l-ar fi mişcat. In starea aceasta de spirit îl întîinise pe micuţul Gervais şi-i furase cei patruzeci de gologani. De ce ? N-ar fi putut desigur să lămurească ; era oare o ultimă răbufnire şi ca un fel de supremă sforţare a gîndurilor rele, pe care le adusese cu el din ocnă ; un rest de pornire, un rezultat a ceea ce se numeşte în statică „forţa inerţiei" ? Aşa era — şi poate că era mai puţin decît atît. S-o spunem simplu : nu el furase, nu omul, ci animalul, care, din obicei şi din instinct, îşi pusese piciorul prosteşte pe banul acela, în timp ce inteligenţa i se zbătea în noianul atîtor obsesii, noi şi nemaiauzite. Cînd inteligenţa i se trezi şi-şi dădu seama de fapta animalului, Jean Valjean se dădu înapoi cu spaimă şi scoase un strigăt de groază. Lucru ciudat şi cu putinţă numai în starea în care se afla ; furîndu-i copilului banul acela, Jean Valjean făcuse o faptă de care nu mai era în stare. Oricum ar fi, această ultimă faptă urîtă avu asupra lui un rezultat hotărîtor; ea îi străbătu dintr-o dată haosul din minte şi îl risipi, puse într-o parte întunericul şi într-alta lumina şi acţiona asupra sufletului său, în starea în care se găsea, după cum unii reactivi chimici 135 acţionează asupra unui amestec tulbure, precipitînd un element şi limpezind altul. Mai întîi, chiar înainte de a se analiza şi de a gîndi, căută cu deznădejde, ca unul care caută s-o ia la fugă, să regăsească copilul, pentru ai da înapoi moneda, apoi, cînd îşi dădu seama că lucrul acesta e zadarnic şi cu neputinţă, se opri disperat. In momentul în care strigase : „Sînt un ticălos !" se văzuse aşa cum era şi era desprins de el însuşi într-o atît de mare măsură, încît i se părea că nu e decît o fantomă şi că-l avea acolo, înaintea lui, pe ocnaşul hidos, Jean Valjean, în carne şi oase, cu băţul în mînă, cu haina pe umeri, cu sacul plin de lucruri furate în spinare, cu faţa hotărîtă şi posomorîtă, cu mintea plină de planuri blestemate. Prea marea suferinţă, după cum am arătat, îl făcuse într-o oarecare măsură vizionar. Avu astfel un fel de vedenie. II văzu aievea în faţa lui pe acest Jean Valjean, acest chip fioros, şi fu cît pe-aci să se întrebe cine era omul acesta de care se îngrozea. Creierul lui se găsea într-una din acele clipe violente, şi în acelaşi timp înfricoşător de liniştite, în care visarea e atît de adîncă, încît absoarbe realitatea. Nu mai vezi lucrurile dimprejur şi vezi imaginile pe care Ie ai în minte proiectate în afară. Se privi deci îndelung, ca să spunem aşa, faţă în faţă şi, în acelaşi timp, văzu dincolo de această aiurare, într-o tainică adîncime, un fel de lumină pe care o luă drept făclie. Privind cu mai multă atenţie lumina aceasta care-i apărea în conştiinţă, băgă de seamă că avea o formă omenească şi că făclia era însuşi episcopul. Conştiinţa lui îi cîntări pe rînd pe aceşti doi oameni puşi astfel în faţa ei : episcopul şi Jean Valjean. Fusese nevoie de cel dintîi pentru a-l risipi pe celălalt. Pe măsură ce i se prelungea visarea, episcopul se mărea şi strălucea în ochii lui, iar Jean Valjean se micşora şi se ştergea. La un moment dat, nu mai era decît o umbră. Deodată dispăru. Rămăsese numai episcopul, care umplea tot sufletul nenorocitului cu o strălucire plină de măreţie. 136
Jean Valjean plînse îndelung. Plînse cu lacrimi fierbinţi, plînse cu hohote, mai slab decît o femeie, mai înfricoşat decît un copil. Plîngea, şi în mintea lui se făcea ziuă din ce în ce mai tare, o zi nemaipomenită, o zi încîntătoare şi grozavă totodată. Viaţa lui trecută, prima lui greşeală, îndelunga lui pătimire, îndobitocirea lui exterioară, înţepenirea lui lăuntrică, punerea lui în libertate înveselită de atîtea planuri de răzbunare, cele ce i se întîmplaseră cu episcopul, ultima faptă pe care o săvîrşise, furtul celor patruzeci de gologani de la un copil", crimă cu atît mai laşă şi cu atît mai monstruoasă cu cît venea după iertarea episcopului — toate îi reveniră în minte, limpezi, de o limpezime pe care n-o mai simţise niciodată pînă atunci. îşi privi viata şi-i păru îngrozitoare; îşi privi sufletul şi-i păru înfricoşător. Cu toate acestea, o lumină blîndă se apleca asupra acestei vieţi şi acestui suflet. I se părea că-l vede pe satana în lumina raiului. Gîte ceasuri a plîns oare aşa ? Ce-a făcut după ce-a sfîrşit de plîns ? încotro a luat-o ? Nimeni n-a putut să afle vreodată. Pare totuşi sigur că un căru{aş, care făcea pe vremea aceea cursa spre Grenoble şi sosea la Digne, a văzut, pe la orele trei dimineaţă, pe cînd trecea pe strada Episcopatului, un om în rugăciune, îngenuncheat pe caldarîm, în umbră, dinaintea porţii monseniorului Bienvenu.
IN ANUL 1817 ANUL 1817 1817 e anul pe care Ludovic al XYIII-lea îl denumea cu oarecare ifos regesc, nu lfpsit de trufie, cel de al douăzeci şi doilea al domniei sale'. E anul în care domnul Bruguiere Sorsum2 era celebru. Toate dughenile frizerilor, care aşteptau întoarcerea perucilor pudrate şi a păsării regale, erau zugrăvite în albastru-azuriu şi pictate cu flori de crin. Erau vremurile naive în care contele Lynch lua loc în fiecare duminică în strana bisericii Saint Germain des Preş, ca epitrop, îmbrăcat în veşmînt de pair al Franţei, cu lentă roşie, cu nasul lui lung şi cu acel profil măreţ, cuni îi sade bine unuia care a săvîrşit o faptă răsunătoare. Fapta răsunătoare isăvîr-şită de Lynch era următoarea : la 12 martie 1817, în calitatea lui de primar de Bordeaux, predase oraşul, puţin cam pripit, ducelui d'Angoule'me3. De aici rangul lui de pair. In 1817 moda îngropa băieţaşii între patru şi şase ani sub şepci uriaşe de piele marochinată, cu urechere, destul de asemănătoare cu cuşmele eschimoşilor. Armata franceză era îmbrăcată în alb, în felul celei austriace; regimentele se chemau Jegiuni, şi în loc de numere purtau numele departamentelor. Napoleon era la Sfînta Elena, • In felul acesta reac(iunea feudală a restauraţiei arăta ci socoteşte neavenite revoluţia şi imperiul. 2 Literat cu activitate modestă din primul pătrar al secolului XIX, traducător tn versuri albe al multor drame de Shakespeare. ' Fiul contelui d'Artois, viitorul rege Carol al X-lea ; în 1823 a comandat expediţia din Spania pentru înăbuşirea mişcării burghezo-liberale. 138
şi pentru că Anglia îi refuza postav verde, îşi întorcea hainele vechi pe dos. în Î817 Peilegrini cînta din gură, domnişoara Bigottini dansa ; Pottier domnea ; Odry ' nu exista încă. Doamna Saquin îi urma lui Forioso 2. In Franţa mai erau încă prusaci. Delalot3 era un personaj. Legitimitatea se afirmase tăind mîna şi apoi capul unor Pleignier, Carbon-neau şi Tolleron4. Principele de Talleyrand, mare şambelan, şi abatele Louiss, ministru însărcinat cu finanţele, se priveau rîzînd ca doi auguri; amîndoi celebraseră liturghia Federaţiei în Champs de Marş6, la 14 iulie 1790; Talleyrand o spusese în calitate de episcop, Louis o slujise ca diacon. în 1817, pe potecile aceluiaşi Champs de Marş, se puteau vedea stîipi mari de lemn zăcînd în ploaie, putrezind în iarbă, vopsiţi în albastru, cu urme de vulturi şi albine 7, de pe care aurul se ştersese. Erau coloanele care cu doi ani în urmă susţinuseră estrada împăratului, în Champs de Mai8. Erau înnegrite ici-colo de la focul care arsese bivuacul austriecilor, tăbărîţi în apropiere de Gros-Caillou. Două sau trei din coloane dispăruseră în flăcările acestor bivuace şi încălziseră mîinile mari ale acestor soldaţi împărăteşti. Champs de Mai se făcuse vestit prin faptul că fusese ţinut în luna iunie în Champs de Marş. In acel an 1817 două lucruri 1 Pottier, Odry — actori comici din prima jumătate a secoiului aî XIX-!ea.
« Parc din Paris în care se înaltă din 1889 Turnul Eiffe!. I s-a zis Cîmpul lui Marte, zeul războiului, fiindcă în secolul a! XVII Mea servea drept teren de exerciţii militare. In timpul revoluţiei burgheze şi al imperiului era rezervat marilor adunări şi serbări populare.
Yüklə 5,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|