Clasicii literaturii universalb

182

şi special al prefectului de poliţie Angles, adresat regelui, cu privire Ia mahalalele Parisului, se isprăvea astfel:

In concluzie, sire, n-avem să ne temem de oamenii aceştia. Sînt nepăsători şi tnndavi ca pisicile. Poporul de jos, din provincie, e zbuciumat; cel din Paris, nu. Cei de-aci sînt nişte oameni mărunţei. Ar trebui să-i pui clte doi cap la cap pentru a face un grenadier de-al maiestăţii-voastre. N-avem să ne temem de nimic din partea populaţiei capitalei. E de observat că în ultimii cincizeci de ani statura acestei populaţii a descrescut, iar poporul din mahalalele Parisului e mai scund decît era înainte de revoluţie. Nu e primejdios. Pe scurt, e o pros­time cumsecade.

Prefecţii de poliţie nu cred că o pisică s-ar putea pre­schimba în leu; acest lucru e totuşi cu putinţă şi în asta stă miracolul poporului din Paris. Pisica, atît de dispreţuită de către contele Angles, se bucura de stima republicilor antice; întruchipa în ochii lor libertatea, şi în piaţa publică din Corint era colosul de bronz al unei pisici, ca pentru a servi de pereche Minervei fără aripi din Pireu. Poliţia naivă a restauraţiei vedea poporul Parisului mai „frumos" decît e. Acesta nu e de loc pe cît se crede „o prostime cumsecade". Parizianul e, faţă de francez, ceea ce era atenianul faţă de grec. Nimeni nu doarme mai bine decît el, nimeni nu e mai uşuratic şi mai leneş decît el, nimeni nu pare să uite mai lesne decît el; să nu te încrezi însă într-însul; e leneş, dar cînd ştie că-l aşteaptă gloria, e admirabil în orice fel de încăierare. Dă-i o suliţă şi va face un 10 august¹; dă-i puşcă şi veţi avea un Austerlitz. El e punctul de reazim al lui Napoleon şi tot din el îşi trăgea puterea Dantorî². Cînd e vorba de patrie, se înrolează; cînd e vorba de libertate, smulge piatra caldarîmului. Păzeşte-te! Păru!

1 La 10 august 1792 masele pariziene răsculate, sub conducerea Iaco­
binilor, au răsturnat monarhia, ceea ce a permis, cîteva săptămîni mal
tîrziu, proclamarea republicii.

2 Unu! din conducătorii iacobinilor între 1789—1794 ; devenit eontrs-

revolutionar, a fost judecat şi ghilotinat în aprilie 17B4.

163

lui încolăcit de furie e epic; cămaşa îi cade ca o hla­midă. Luaţi seama ! Din cea dintîi stradă Greneta ' întîl-nită va face furci caudine². Dacă-i bate ceasul, mahala­giul acesta va creşte, omuleţul acesta se va ridica, va privi cu o căutătură grozavă, suflarea i se va preschimba în furtună, şi din bietul lui piept şubred va porni un vînt care va mişca din loc cutele Alpilor. Numai dato­rită mahalagiului parizian, revoluţia unită cu armata cucereşte Europa. Cîntă: asta e bucuria lui. Daţi-i un cîntec pe măsura firii lui şi veji vedea ! Atîta vreme cît n-are decît refrenul Carmagnolei³, nu-l răstoarnă decît pe Ludovic al XVI-lea ; faceţi-l să cînte Marseieza şi va elibera lumea.

După ce-am isprăvit această notiţă, scrisă pe margi­nea unui raport al lui Angles, să ne întoarcem la cele patru perechi ale noastre. Cina, după cum am spus, era pe sfîrşite.

VI

UN CAPITOL IN CARE TOŢI SE IUBESC LA NEBUNIE

Vorbe de clacă şi cuvinte de dragoste; şi unele şi altele îţi scapă printre degete ; cuvintele de dragoste sînt nori, iar vorbele de clacă sînt fum.

Fameuil şi Dahlia cîntau încet; Tholomyes bea; Zep-hine rîdea; Fantine zîmbea. Listolier sufla într-o trom­petă de lemn, cumpărată la Saint-Cloud. Favourite se uita cu duioşie la Blachevelle şi-i spunea :

— Blachevelle, te ador!

Vorbele astea îl făcură pe Blachevelle s-o întrebe:

1. 
   Ce-ai face, Favourite, dacă nu te-aş mai iubi ?
   
2. 
   Eu ? Ah 1 Să nu spui asta nici în glumă! Dacă nu
   

1. 
   Strada Greneta din centrul Parisului era pe atunci strimtă şl deci
   uşor de barat prin baricade, cum s-a şi înttmplat în 1792 şi tn 1848.
   
2. 
   Aluzie la un episod din istoria romană ; tn 321 î.e.n. armatele romane
   fnfrfnte de samnifi, un popor din Abruzii actuali, au fost silite, în semn
   de umilinţa, să treacă pe sub un arc de furci, simbol al sclaviei.
   

³ Cîntec revoluţionar de la 1789.

m-ai mai iubi, ţi-aş sări în spate, te-aş zgîria, te-aş jupui, te-aş azvîrli în apă şi aş pune să te închidă.

Blachevelle zîmbi cu îngîmfarea voluptoasă a unui om gîdilat în amorul lui propriu. Favourite urmă :

— Da, aş chema poliţia ! Ce, crezi că mi-ar fi ruşine ?

Păcătosule !

Blachevelle se răsturnă pe scaun, în extaz, şi închise ochii cu mîndrie. Dahlia, mestecînd ceva, îi spuse încet Favouritei, în mijlocul gălăgiei :

1. 
   Văd 'că te prăpădeşti după Blachevelle al tău.
   
2. 
   Nu pot să-l sufăr, răspunse Favourite pe acelaşi
   ton, apucînd din nou furculiţa. E zgîrcit. îmi place ăla
   mic, care locuieşte peste drum de mine. E un băiat
   foarte bine, îl cunoşti ? Se vede că e făcut să fie actor,
   îmi plac actorii. Cum se întoarce acasă, maică-sa îi
   spune: „Ah, dumnezeule, mi s-a dus liniştea ! Uite-l că
   începe să strige. Aoleu, măi băiete, îmi spargi urechile !"
   Umblă prin casă, prin poduri pline cu şobolani, prin
   unghere întunecate, cît de sus poate să urce — şi cîntă,
   şi declamă, şi mai ştiu eu ce ? că-l auzi de jos! Cîştigă
   doi franci pe zi la un avocat scriindu-i procese. E băia­
   tul unui fost cîntăreţ de la Saint-Jacques-du-Haut-Pai3.
   Ah, e foarte bine ! Se prăpădeşte atît de tare după mine,
   că într-o zi, cînd m-a văzut făcînd aluat de clătite, mi-a
   spus: „Domnişoară, faceţi clătite din mănuşile dumnea­
   voastră şi le mănînc". Numai artiştii pot spune aşa ceva.
   Ah, e un tip foarte bine. Sînt pe cale să-mi pierd min­
   ţile după puştiul ăsta. Ce-mi pasă ! Ii spun lui Blache­
   velle că-l ador. Vai, cum mint! Hm ? Vai, cum mint!
   

Favourite tăcu o clipă şi urmă :

— Vezi tu, Dahlia, sînt tristă. Toată vara a plouat.

Vîntul mă scoate din fire, nu se mai potoleşte. Blache­
velle e foarte zgîrcit, la piaţă nu se mai găseşte decît
mazăre, şi asta cu greu. Nu ştii ce să mănînci. Am
spleen ', cum spun englezii. Untul e atît de scump! Şi
pe urmă, uite, e groaznic să luăm masa într-o odaie unde
e un pat; asta mă dezgustă de viaţă.

1 Depresiune sufletească provocaţi de melancolie şl plictiseală.

165



*>■**?>* *'Ł"&_

vi r

înţelepciunea lui tholomyes:

în timp ce unii cîntau, alţii vorbeau cu aprindere şi toţi deodată. Nu se mai înţelegea nimic. Tholomyes ridică glasul:

— Să nu mai vorbim la întîmpiare şi nici prea repede!
rosti el. Dacă vrem să fim scînteietori, să ne gîndini
mai întîi. Prea multă improvizaţie goleşte mintea în chip
prostesc. Berea care curge nu face spumă. Domnilor, nu
vă grăbiţi. Să amestecăm măreţia cu lăcomia ; să mîn-
căm cu reculegere, să ne ospătăm încet. Să nu ne gră­
bim ! Vedeţi primăvara; dacă se grăbeşte, e mistuită,
vreau să spun îngheţată. Excesul de zel pierde piersicii
şi caişii. Excesul de zel ucide gingăşia şi bucuria unei
mese bune. Fără exces de zel, domnilor! Grimond de la
Reyniere' e de părerea lui Talîeyrand².

O revoltă surdă făcu grupul să murmure.

1. 
   Tholomyes, lasă-ne în pace! spuse Blachevelle.
   ■— Jos cu tiranul! spuse Fameuil.
   
2. 
   Bombarda, Bombance şi Bamboclie ! strigă Listolier.
   
3. 
   Duminica există, reluă Fameuil.
   
4. 
   Sîntem cumpătaţi, adăugă Listolier.
   
5. 
   Tholomes — zise Blachevelle — priveşte-mi calmul 1
   
6. 
   Tu eşti marchizul ! îi răspunse Tholomyes.
   

Acest mediocru joc de cuvinte³ avu efectul unei pietre azvîrlite într-o mocirlă. Marchizul de Montcalm era pe atunci un regalist celebru.

Broaştele tăcură.

— Prieteni — exclamă Tholomyes pe tonul unui om
care devine din nou stăpîn pe situaţie — veniţi-vă în
fire 1 Nu trebuie să întîmpinaţi cu atîta uimire un calam-

1 Autor al unui Almanah al mtncăcloşilor, foarte apreciat Ia sfîrşitul
secolului al XVIII-lea în cercurile aristocratice.

² Om politic francez (1754—1838), ministru de externe tn timpul direc-
toriului, consulatului şi Imperiului. Deviza lui era : „Fără exces de zel I"

s In limba franceză, mon calme (calmul meu) şi Montcalm, numele personajului arătat mal departe, se pronunţă identic.

166

bur căzut din cer. Tot ce cade în felul acesta nu e numai-decît vrednic de respect şi de entuziasm. Calamburul este găinaţul spiritului care zboară. Gluma cade oriunde; şi spiritul, după ce a ouat o prostie, se pierde în azur. O pată alburie care se turteşte pe stîncă nu împiedică condorul să plutească. Departe de mine intenţia de a insulta calamburul ! II cinstesc pe măsura meritelor lui; nimic mai mult. Tot ce exista mai măreţ, mai sublim şi mai încîntător în omenire, şi poate chiar dincolo de omenire, a făcut jocuri de cuvinte. Isus Hristos a făcut un calambur pe spinarea sfîntului Petru, Moise pe-a lui Isaac, Eschyl pe-a lui Polynice', Cleopatra² pe-a lui Octavian. Şi băgaţi de seamă că acela al Cleopatrei a precedat bătălia de la Actium³ şi că fără el nimeni nu şi-ar aminti de oraşul Toryn, cuvînt grecesc care însem­nează lingură de bucătărie. După ce mi-am îngăduit aceasta, mă întorc la discursul meu. Fraţilor, vă mai spun o dată, fără zel, fără zăpăceală, fără exces, chiar în glume, în veselie, în bucurie şi în jocuri de cuvinte. Ascultaţi-mă pe mine, că am înţelepciunea lui Amphia-raus⁴ şi chelia lui Cezar. E nevoie de o limită, chiar ia rebusuri. Est modus in rebus⁵. Trebuie să existe o măsură chiar la mîncare. Doamnelor, vă place plăcinta cu mere ? Nu mîncaţi prea mult! Chiar cînd e vorba de plăcintă, e nevoie de bun simţ şi de artă. Lăcomia pedep­seşte pe cel lacom: Guta punit Gutax⁶. Indigestia e pusă de bunul dumnezeu să facă morală stomacului. Şi ţineţi minte asta : oricare dintre patimile noastre, dragostea chiar, are un stomac pe care nu trebuie să-l umplem prea

1. 
   Personaj legendar din mitologia greacă, rege a.! Tbebel, erou al tra­
   gediei lui Eschyl Cel şapte contra Thcbel.
   
2. 
   Regină a Egiptului antic (secolul I î.e.n.).
   

s Victoria navală a lui Octavian împotriva; lui Antoniu şi a Cleopatrei (31 î.e.n.), după care Octavian a rămas stăpîr. a! Romei.

* Personaj mitologic : unul dintre argonauţi. Legenda spune că era înţelept ţi avea darul profeţiei.

6 Trebuie să fie o măsură în toată (Horafiti, Satire),

' Gula, Gulax — tipuri de mîncâeioţ;i din comedia populară latină.

i67

mult. In orice lucru trebuie sa scriem la timp cuvîntul finis'. Trebuie să ne stăpînim atunci cînd e nevoie; să ne punem stavilă poftei, să ne strunim imaginaţia şi să ne ducem singuri la închisoare. înţelept e acela care ştie la un moment dat să se aresteze pe el însuşi. Aveţi puţină încredere în mine. Nu înseamnă că sînt neapărat un dobitoc, pentru că mi-am isprăvit de bine de rău dreptul, pentru că ştiu ce diferenţă e între o chestiune rezolvată şi una pendinte, pentru că am susţinut o teză în latineşte asupra felului în care se executa tortura la Roma pe vremea cînd Munatius Demens era chestor al paricidului² şi fiindcă, după cît se pare, am să fiu doctor. Vă sfătuiesc să fiţi cumpătaţi în dorinţele voastre. Aşa cum mă cheamă Felix Tholomyes, vă vorbesc serios. Feri-cît cel care, atunci cînd îi bate ceasul, ia o hotărîre eroică şi renunţă, ca Sylla³ sau ca Origene *. Favourite îl asculta cu atenţia încordată.

— Felix — spuse ea — ce cuvînt frumos 1 îmi place
numele ăsta. E pe latineşte. Asta înseamnă Prosper.

Tholomyes urmă :

1. 
   Quirites, gentlemeni, caballeros, prieteni 1 Vreţi să
   nu mai simţiţi nici o poftă, să scăpaţi de patul nupţial
   şi să ţineţi piept amorului ? Nimic mai simplu. Iată
   reţeta: limonada, foarte multă gimnastică, muncă pe
   brînci, spetiţi-vă, căraţi bolovani, nu dormiţi, staţi de
   veghe, daţi pe gît băuturi azotoase şi ceaiuri de buru­
   ieni, gustaţi fierturi de mac şi de agnuscastus, adăugaţi
   la aceasta o dietă severă — crăpaţi de foame! — băi
   reci, brîuri de ierburi, o placă de plumb, fricţiuni cu apă
   de Saturn şi cataplasme cu oxycrat.
   
2. 
   Eu vreau mai bine o femeie, spuse Listolier.
   

1. 
   Sfîrşit (lat.).
   
2. 
   însărcinat cu instruirea crimelor comise asupra unor rude apro­
   piate.
   

³ Consul, apoi dictator roman (secolul I t.e.n.). „Hotărtrea eroică" a
lui este renunţarea la puterea dictatorială.

* Filozof creştin din secolele II—III. S-a retras In Palestina spre a evita persecuţiile romane împotriva creştinilor din Alexandria (Egipt).

168

1. 
   Femeia ! reluă Tholomyes. Păziţi-vă de ea ! Vai de
   cel care se încrede în inima schimbătoare a femeii !
   Femeia e prefăcută şi ascunsă. Ea nu poate suferi şar­
   pele, din invidie. Şarpele e dugheana de peste drum.
   
2. 
   Tholomyes — strigă Blachevelle — eşti beat!
   
3. 
   Pe naiba ! spuse Tholomyes.
   
4. 
   Atunci fii vesel 1 reluă Blachevelle.
   
5. 
   Bine, răspunse Tholomyes. Şi, umplîndu-şi paharul,
   se ridică : Trăiască vinul ! Nune te, Bacche, cartam' !
   Iertati-mă, domnişoarelor, e pe spanioleşte. Şi iată
   dovada, serîoras: aşa popor, aşa butoaie. Aroba Casti­
   liei conţine şaisprezece litri, cântarul din Alicante, doi­
   sprezece ; almuda din Canare douăzeci şi cinci; cuartinul
   din Baleare, douăzeci şi şaise; burduful ţarului Petru,
   treizeci. Trăiască ţarul care e mare şi să-i trăiască cizma
   care e şi mai mare! Doamnelor, un sfat prietenesc: mai
   greşiţi pe la vecini, dacă aveţi chef. Caracteristica iubirii
   e rătăcirea. Dragostea nu e făcută ca să se închircească
   şi să se tîmpească asemeni slujnicelor englezoaice, care
   au genunchii bătătoriţi de atîta frecat la duşumele. Ea
   nu e făcută pentru asta; ea rătăceşte veselă, draga de
   ea ! S-a spus : greşeala e omenească; eu vă spun : gre­
   şeala e îndrăgostită. Doamnelor, vă idolatrizez pe toate !
   O, Zephine, o, Josephine, cu feţişoara ta boţită ai fi îneîn-
   tătoare dacă n-ai fi cam strîmbă. Parcă, din nebăgare
   de seamă, s-ar fi aşezat cineva pe faţa ta frumuşică.
   In ce priveşte pe Favourite, o, nimfe şi muze! într-o zi,
   pe cînd Blachevelle trecea rîuleţul din strada Guerin-
   Boisseau, a văzut o fată frumoasă cu ciorapi albi şi bine
   întinşi, care-şi arăta pulpele. Prologul acesta i-a plăcut
   şi Blachevelle s-a îndrăgostit. Fata de care se îndrăgos­
   tise era Favourite. O, Favourite, ai buze ionice! Era
   un pictor grec, numit Euphorion, care fusese supranumit
   pictorul buzelor. Numai grecul ăsta ar fi fost vrednic
   să-ţi picteze gura. Ascultă ! înainte de tine nu exista nici
   o făptură demnă de acest nume. Eşti făcută ca să pri-
   

1 Acum, Bacchus, te voi cînta pe tine I (în original tn limba latină.)

169

rneşti mărul ca Venus, sau ca să-l manînci, ca Eva'. Frumuseţea începe pu tine. Vorbeam de Eva, tu ai creat-o. Meriţi brevetul de invenţie a femeii frumoase. O, Favou-rite, nu te mai tutuiesc, pentru că în felul acesta trec de la poezie la proză. Vorbeai adineauri de numele meu. Lucrul acesta m-a înduioşat; dar oricine am fi, să nu ne încredem în nume. Numele ne pot înşela. Mă cheamă Felix şi nu sînt fericit. Cuvintele sînt mincinoase. Să nu primim orbeşte indicaţiile pe care ni le dau. Ar fi o greşeală să comandăm dopuri la Liege şi mănuşi Ia Pau. Misa Dahlia, în locul dumitale m-aş chema Roza. O floare trebuie să miroasă frumos şi femeia să aibă spirit. Nu spun nimic despre Fantine; e o visătoare, o gîndi-toare, o senzitivă; e o nălucă cu înfăţişare de nimfă, ruşinoasă ca o călugăriţă care s-a rătăcit printre midi­nete, dar care se refugiază în iluzii, cîntă, se roagă şi se uită la albastrul cerului, fără să ştie prea bine nici ce vede, nici ce face, şi care, cu ochii în văzduh, rătă­ceşte printr-o grădină unde zboară mai multe păsări decît sînt în realitate! O, Fantine, să ştii un lucru : eu Tholomyes, sînt o arătare ; dar ea nici nu m-aude, bălaia fată a nălucilor. De altfel, totul în ea e frăgezime, gin­găşie, tinereţe, lumină blîndă a dimineţii. O, Fantine, fiică demnă de-a fi numită margaretă sau perlă, eşti o femeie dintre cele mai luminoase! Doamnelor, un al doilea sfat: nu vă măritaţi ; căsnicia e un altoi; iese bine sau prost; ocoliţi acest risc. Dar ce tot îndrug eu aici ? îmi bat gura degeaba. Fetelor nu le poţi scoate căsătoria din cap ; şi orice am spune noi, înţelepţii, nimic n-are să împiedice croitoresele şi pantofăresele să viseze bărbaţi bătuţi în diamante. Bine, fie; dar ţineţi minte asta, drăguţelor: mîncaţi prea mult zahăr. O, femei, n-aveţi decît un cusur, roadeţi prea mult zahăr ! O, sex ronţăitor, frumoşii şi micuţii tăi dinţi albi se prăpădesc

¹ Prima aluzie trimite la mitologicul „măr al discordiei", oferit do Paris zeiţei Afrodita (Venus) ca premiu al frumuseţe! ei, ceea ce !-a atras ura Herei (Junonei) şi Pallas-Athenei (Minervei), ofensate de această ale­gere. Mărul mtncai de Eva, după legenda biblică, simbolizează inducerea tn păcat.

170

după zahăr. Or, aşcultaţiimă bine, zahărul e o sare. Orice sare usucă. Zahărul usucă cel mai mult dintre toate sărurile. El pompează prin vine lichidele sîngelui; de-aici coagularea şi apoi solidificarea sîngelui; de-aici tuber­culele în plămîni; de-aici moartea. Iată de ce diabetul atrage după sine oftica. Aşadar, nu mai ronţăiţi zahăr şi-o să trăiţi. Mă întorc spre bărbaţi. Domnilor, faceţi cuceriri! Furaţi-vă unii altora iubitele, fără remuşcări ! Schimbaţi-le ca la cadril ! In dragoste nu există prieteni. Oriunde e o fată drăguţă, duşmănia e declarată pe faţă. Nici o cruţare ; război pe viaţă şi pe moarte ! O femeie frumoasă e un casus belii' ; o femeie frumoasă e un flagrant delict. Toate invaziile din istorie au fost provo­cate de fuste. Femeia e dreptul bărbatului. Romulus a răpit sabinele², Wilhelm a răpit femeile saxone³, Cezar le-a răpit pe cele romane ⁴. Bărbatul care nu e iubit plu­teşte ca un vultur peste iubitele celorlalţi; eu arunc asu­pra tuturor acestor văduvi nenorociţi proclamaţia sublimă dată de Bonaparte armatei din Italia: „Soldaţi, vouă vă lipseşte totul. Duşmanul are totul."

Tholomyes se întrerupse.

— Răsuflă, Tholomyes ! spuse Blachevelle.

In vremea asta, Blachevelle, rezemat de Listolier şi Fameuil, îngîna o arie tînguitoare, unul din acele cîntece de atelier alcătuit din cuvinte venite la întîmplare, cînd cu rime din belşug, cînd de loc, fără nici un înţeles, ca legă-

1. 
   Motiv de război.
   
2. 
   Aluzie la o legendă romană, după care Romulus, întemeietor al Ro­
   mei, ar fi pornit o expediţie împotriva sabinilor, populaţie dintre Latium
   şi Umbria, pentru a le răpi femeile. Cîţiva ani după aceea, sabinii au
   venit înarmaţi ca să le reia, însă sabinele, devenite soţii ale romanilor,
   s-au aşezat cu copiii lor între cele două armate şi au evitat ciocnirea.
   
3. 
   Este vorba de Wilhelm Cuceritorul, ducele Normandiei, care a cucerit
   Anglia (1066), după care a distribuit luptătorilor din armata sa fiefurile
   nobililor anglo-saxoni căzuţi în luptă sau alungaţi ; soţiile acestora ar fi
   făcut parte din această răsplată.
   
4. 
   Joc de cuvinte bazat pe dublul sens al verbului enlever (a răpi) :
   cel propriu şi cel figurat (a fermeca) ; succesele politice şi militare ale
   lui Iuliu Cezar l-au atras simpatia concetăţenelor sale.
   

— Mizerabilii, to

171

narea unui copac şi ca vuietul vîntului, cîntece care se nasc din fumul pipelor şi se împrăştie şi pier o dată cu el. Iată prin ce cuplet îşi rosti grupul nostru replica la dis­cursul lui Tholomyes.

Popii nătărăi dădură Parale berechet unui curcan Să-l facă pe Glermont-Tonnerre Papă la S.fîntu Ioan ; Dar Clermont nu putu fi papă, Fiindcă nu era popoi; De necaz curcanul crapă Şi le dă banii-napoi.

Versurile astea nu potoliră improvizaţia lui Tho­lomyes ; acesta îşi goli paharul, îl umplu şi începu din nou :

— Jos cu înţelepciunea ! Uitaţi tot ce-am spus ! Să nu fim nici ruşinaţi, nici ruşinoşi. Ţin un discurs bucuriei; să fim veseli! Să ne întregim cursul de drept cu nebunii şl cu mîncare. Indigestie şi Digesta. Justinian' să fie bărbatul, şi ghiftuiala femela ! Bucurie în adâncuri! Trăiască creaţiunea ! Lumea e un diamant mare! Sînt fericit ! Păsările sînt uimitoare ! Ce sărbătoare pretutin­deni ! Privighetoarea e un Elleviou² pe gratis. Vară, te salut! O, Luxembourg! O, Georgiee ale străzii Madame şi ale aleii Observatorului! O, soldaţi visători ! O, dădace pline de farmec, care în timp ce păziţi copii vă distraţi zămislind alţii! Dacă n-aş avea arcadele Odeonului, mi-ar plăcea pampasurile Americii. Sufletul meu îşi ia zborul spre pădurile virgine şi spre savane. Totul e fru­mos. Muştele bîzîie printre raze. Din strănutul soarelui s-a născut pasărea colibri. Sărută-mă, Fantine!

Dar, din greşeală, o sărută pe Favourite.

' împărat al Imperiului roman de răsărit (secolul al Vl-lea). Din ordi­nul lui au fost compilate monumentele de drept roman intitulate Digesta. Institutele şi Novelele.

² Celebru ctntăret de operă din secolul trecut.

172

VIII

MOARTEA UNUI CAL

1. 
   La Edon se mănîncă mai bine decît la Bombarda,
   spuse Zephine.
   
2. 
   Mie îmi place mai mult Bombarda, declară Blache-
   velle. E mai luxos, mai asiatic. Uitaţi-vă la sala de jos !
   Are oglinzi pe pereţi.
   
3. 
   Mai bine să mă oglindesc în farfurie ! zise Favourite.
   
4. 
   Uitaţi-vă la cuţite 1 reluă Blachevelle. La Bombarda
   mînerele sînt de argint, şi la Edon de os. Or, argintul
   e mai de preţ decît osul.
   
5. 
   Nu şi pentru cei care au o falcă de argint, observă
   Tholomyes.
   

Privea în clipa aceea Palatul Invalizilor, care se vedea prin ferestrele Bombardei.

1. 
   Tholomyes ! strigă deodată după o clipă Fameuil.
   Am avut o discuţie cu Listolier.
   
2. 
   O discuţie e bună — răspunse Tholomyes — dar
   o ceartă e şi mai bună.
   
3. 
   Discutam filozofie.
   
4. 
   Fie!
   
5. 
   Cine îţi place ţie mai mult: Descartes sau Spi-
   noza ' ?
   
6. 
   Desaugiers², spuse Tholomyes. După ce rosti sen­
   tinţa asta, bău şi începu din nou : Accept viaţa. Nu s-a
   isprăvit totul pe pămînt, de vreme ce se mai poate dis­
   cuta anapoda. Cinste zeilor nemuritori ! Oamenii mint,
   dar rîd. Afirmă, dar se îndoiesc. Din silogism ies lucruri
   neaşteptate. E frumos. Mai sînt pe lumea asta oameni
   care ştiu să deschidă şi să închidă cu haz cutia cu sur­
   prize a paradoxului. Ceea ce beţi aici, doamnelor, cu
   aerul acesta liniştit, e vin de Madera, să ştiţi, din viile
   de Coural das Freiras, care se află la trei sute şapte-
   

1. 
   Mare filozof olandez, materialist şi ateu (1632—1677). Discipol al filo­
   zofului francez Descartes (1596—1650), pe care l-a combătut pentru con­
   cepţia lui dualistă, neştiinfifică.
   
2. 
   Cupletist şi vodevilist foarte aplaudat sub imperiu.