Clasicii literaturii universale



Yüklə 2,68 Mb.
səhifə31/36
tarix17.08.2018
ölçüsü2,68 Mb.
#71539
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   36

31*

e că era încîntătoare în totul şi ştia să deosebească de minune o pălărie de la G6rard de o pălărie de la Herbaut.

Jean Valjean privea cu spaimă dezastrul ăsta. El, care simţea că nu poate decît să se tîrască, cel mult sa meargă, vedea cum îi cresc aripi Cosettei.

De altfel, o femeie care s-ar fi uitat puţin la îmbrăcă­mintea Cosettei şi-ar fi dat seama că n-are mamă. Cosette nu lua în seamă anumite convenţii stabilite. O mamă, de pildă, i-ar fi spus că o fată tînără nu se îm­bracă în damasc.

Prima dată cînd Cosette ieşi în rochie, cu pelerină de damasc negru şi cu pălărie de crep alb, îl luă de braţ pe Jean Valjean veselă, luminoasă, îmbujorată, mîndră, strălucitoare şi-l întrebă : „Tată, cum îţi par aşa ?" Jean Valjean răspunse cu un glas care părea amar de invi­die : „încîntătoare !" La plimbare se purtă ca de obicei. Cînd se întoarseră acasă, o întrebă pe Cosette :

— N-ai să-ţi mai pui niciodată rochia şi pălăria... ştii
tu care ?

Asta se petrecea în odaia Cosettei. Cosette se întoarse spre cuierul din dulap, de care îşi agăţase boarfele ei de şcoală.

— Zdrenţele astea ? ! Tată, ce vrei să mai fac cu ele ?
Nu, nu mai pun grozăviile astea. Cu tichia asta pe cap
parcă sînt o nebună !

Jean Valjean oftă adînc.

Din clipa aceea băgă de seamă că aceeaşi Cosette, care altădată cerea totdeauna să rămînă acasă, spunînd: „Tată, mă simt mai bine aici cu tine", acum voia mereu să iasă la plimbare. „La ce foloseşte să ai o mutră dră­guţă şi o îmbrăcăminte încîntătoare dacă nu le arăţi nimănui ?"

Mai băgă de seamă că pe Cosette n-o mai trăgea inima să vină în curticica din spatele casei. Acum stătea mai mult în grădină şi se plimba bucuros în faţa grila­jului. Jean Valjean, posac, nici nu călca în grădină. Ră­măsese în curtea din fund, ca şi dinele curţii.

Cosette, de cînd ştia că e frumoasă, pierdu graţia pe care o avea pe cînd n-o bănuia încă. E o graţie ferme-

484


cătoare, pentru că frumuseţea întărită de nevinovăţie e fără cusur şi nimic nu e mai gingaş decît o fiinţă ne­vinovată şi strălucitoare care păşeşte ţinîn.d în mînă cheia unui rai, fără s-o ştie. Dar graţia nevinovată pe care o pierdu fu înlocuită de un farmec gînditor şi grav. în­treaga ei făptură, pătrunsă de bucuriile tinereţii, de nevinovăţie şi de frumuseţe, răspîndea o minunată me­lancolie.

In epoca aceea o văzu din nou Marius în Luxembourg, după o absenţă de şase luni.

VI

BĂTĂLIA ÎNCEPE



Cosette, în umbra în care trăia, era sortită, ca şi Marius, să se aprindă. Destinul, cu răbdarea sa tainică şi de ne­înlăturat, apropia una de alta aceste două făpturi încăr­cate şi dornice de furtunile clocotitoare ale patimii ; aceste două suflete care purtau dragoste aşa cum doi nori poartă trăsnetul şi care trebuiau să se întîlnească şi să se contopească într-o privire, ca norii într-un fulger.

In romanele de dragoste s-a vorbit atît de mult despre privire, încît a ajuns să fie dispreţuită. Azi abia mai îndrăzneşti să spui că doi oameni s-au iubit pentru că s-au privit. Şi totuşi aşa se iubesc oamenii, şi numai aşa. Ce rămîne nu e decît ceea ce rămîne. Nimic nu e mai adevărat decît ciocnirea dintre două suflete cînd schimbă această scînteie.

In clipa în care Cosette, fără să-şi dea seama, îi aruncă lui Marius acea privire care îl tulbură adînc, el nu bănui că şi privirea lui o tulburase pe Cosette.

Ii făcuse şi el acelaşi rău şi acelaşi bine.

Ea îl privea de mult şi îl cerceta, aşa cum văd şi cer­cetează fetele, uitîndu-se în altă parte. Marius o găsea încă pe Cosette urîtă, pe cînd Cosette îl şi socotea pe Marius frumos. Dar, pentru că n-o lua în seamă, băiatul aresta îi era indiferent. Totuşi, nu se putu opri să nu-şi

4S5


spună că avea păr frumos, ochi frumoşi, dinţi frumoşi, un glas frumos cînd îl auzea vorbind cu colegii lui, că se ţinea prost cînd umbla — dacă e vorba să-i găseşti neapărat un cusur — totuşi cu o anumită graţie, care era numai a lui, că nu părea prost, că toată făptura lui era aleasă, blajină, simplă şi mîndră, că, în sfîrşit, părea sărac, dar nu părea înfrînt.

In ziua în care ochii lor se întîlniră şi îşi spuseră deodată primele lucruri nelămurite şi de nerostit pe care le îngînă privirea, Cosette la început nu înţelese. Se în­toarse gînditoare acasă, în strada Ouest, unde Jean Valjean venise, după obiceiul lui, să petreacă şase săp-tămîni. A doua zi, cînd se trezi, se gîndi la tînărul acela necunoscut, atîta timp nepăsător şi îngheţat, care părea că acum o ia în seamă şi nu i se păru de fel că această atenţie îi face plăcere. Mai curînd era puţin mînioasă pe omul acesta dispreţuitor şi frumos. Se răzvrătea împo­triva lui. I se părea că avea să se răzbune în sfîrşit şi se bucura copilăreşte. Se ştia frumoasă şi simţea nelămurit că avea o armă. Femeile se joacă uneori cu frumuseţea lor, aşa cum se joacă copiii cu bricegele. Şi se rănesc cu ea.

Cititorul îşi aduce aminte de şovăielile lui Marius, de tulburarea lui, de temerile lui. Rămînea pe bancă şi nu se apropia. Asta o înciuda pe Cosette. I

-— Tată, hai să ne plimbăm pînă colo.

Văzîmd că Marius nu venea spre ea, se duse ea la el. In asemenea împrejurări toate femeile se aseamănă cu Mahomet. Lucru ciudat, primul semn al iubirii adevărate la un bărbat tînăr e sfiala şi la o fată e îndrăzneala. E de mirare, şi totuşi nimic nu e mai firesc. Cele două sexe încearcă să se apropie şi îmbracă unul însuşirile celuilalt.

In ziua aceea privirea Cosettei îl înnebuni pe Marius, privirea lui Marius o tulbură pe Cosette. Marius se de­părta plin de încredere, pe cînd Cosette se depărta ne­liniştită. Din ziua aceea se iubiră.

486

Cosette simţi, înainte de orice, o tristeţe nedesluşită şi adîncă. I se păru că sufletul i se întunecase într-o sin­gură zi. Nu şi-l mai recunoştea. Albeaţa sufletului fete­lor tinere seamănă cu zăpada, e făcută din răceală şi veselie. Se topeşte la soarele dragostei.



Cosette nu ştia ce e dragostea. Nu auzise niciodată rostindu-se acest cuvînt în înţelesul lui pămîntesc. Pe cărţile de muzică profană care intrau în mănăstire cu-vîntul amor fusese înlocuit cu ulcior şi pridvor. „Cele mari" încercau să dezlege ghicitorile : „Ah ! ce dulce e ulciorul !" sau „Pridvorul nu cunoaşte milă !" Cosette însă ieşise prea copil din mănăstire şi nu se ocupase prea mult de „pridvor". Nu ştia ce nume să dea la ceea ce simţea acum. Dar a nu cunoaşte numele bolii nu în­seamnă a fi mai puţin bolnav.

Iubea cu şi mai multă patimă, pentru că iubea fără să-şi dea seama. Nu ştia dacă era bine sau rău, folositor sau primejdios, trebuincios sau vătămător, veşnic sau trecător, îngăduit sau oprit. Iubea. S-ar fi mirat dacă i s-ar fi spus : „Nu dormi ? Dar nu-i voie ! Nu mănînci ? Foarte rău ! Te înnăbuşi şi-ţi bate inima ? Nu trebuie 1 Te roşeşti şi te îngălbeneşti cînd un anumit domn îmbră­cat în negru se iveşte la capătul unei anumite alei verzi ? E îngrozitor I" N-ar fi priceput şi ar fi răspuns : „Cum să fiu eu vinovată de un lucru în care nu pot nimic şi pe care nu-l înţeleg ?"

Se întîmplase că dragostea care o întîmpinase era toc­mai cea care se potrivea de minune cu starea ei sufle­tească. Era un fel de adoraţie de departe, o contemplare mută, o îndumnezeire a necunoscutului. Adolescenţa se ivea în faţa adolescenţei, visul nopţilor devenea roman şi rămînea vis, umbra dorită era în sfîrşit reală, făcută trup, încă fără nume, fără greş, fără pată, fără dorinţe şi fără cusur. Intr-un cuvînt, iubitul depărtat şi rămas în lumea idealului, o himeră care îmbrăcase o formă. Oricare altă întîlnire mai palpabilă şi mai apropiată ar fi înspăimîntat-o pe Cosette, aşa, pe jumătate cufundată cum era încă în ceţurile mănăstirii, care deformează totul. Avea, amestecate, toate temerile copilului şi toate

487


Spaimele călugăritei. Atmosfera mănăstirii, de care se îmbibase vreme de cinci ani, ieşea treptat din toată fiinţa ei şi făcea ca totul să pară nesigur în jurul ei. In starea asta nu-i trebuia un iubit, nici măcar un om care s-o iu­bească, ci o viziune. începu să-l adore pe Marius ca pe ceva fermecător, luminos, nefiresc.

Ii zîmbea fără ocol, pentru că nevinovăţia fără mar­gini atinge cochetăria nemărginită.

Aştepta zilnic, cu nerăbdare, ora plimbării ; îl găsea pe Marius, se simţea nespus de fericită şi credea cu sin­ceritate că îşi mărturiseşte toate gîndurile, spunîndu-i lui Jean Valjean:

— Ce minunată grădină e Luxembourgul !

Marius şi Cosette erau învăluiţi în taină unul pentru celălalt. Nu-şi vorbeau, nu se salutau, nu se cunoşteau; se vedeau şi trăiau mulţumită faptului că se priveau, ca stelele din cer, despărţite de mii de leghe.

Aşa, Cosette devenea, încetul cu încetul, femeie şi în­florea, frumoasă şi îndrăgostită, cu conştiinţa frumuseţii ei şi cu neştiinţa dragostei. Şi pe deasupra şi cochetă, din nevinovăţie.

VII

O TRISTEŢE MAI ADINCA DECIT ALTA



Orice împrejurare îşi are instinctul ei. Bătrîna, veşnica mamă, natura, îl vestea pe tăcute pe Jean Valjean de prezenţa lui Marius. Jean Valjean tresărea în adîncul fiinţei sale. Nu vedea nimic, tiu ştia nimic şi, cu toate astea, cerceta cu atenţie încăpăţînată întunericul în care se afla, ca şi cum ar fi simţit că de o parte se năştea, de altă parte se năruia ceva. Marius, din instinct şi el, ocrotit de aceeaşi mamă, natura, făcea tot ce putea ca să se ascundă de tata. Totuşi, Jean Valjean îl zărea cîte-odată. Purtările lui Marius nu mai erau fireşti. Avea anumite prudenţe suspecte şi îndrăzneli stîngace. Nu se mai apropia de ei ca odinioară. Se aşeza mai departe şi

488


râmînea in extaz. Avea o carte şi se prefăcea că citeşte. De ce se prefăcea ? Altădată venea cu hainele vechi, acum se îmbrăca întotdeauna cu hainele noi. Nu se putea spune chiar sigur că nu-şi încreţea părul, avea o privire ciudată, purta mănuşi. Pe scurt, Jean Valjean nu-l putea suferi.

Cosette nu lăsa să se ghicească nimic. Fără să-şi dea bine seama ce avea, simţea că era ceva care trebuia as­cuns.

Jean Valjean găsea o potrivire între gustul pentru gă­teală, care îi venise Cosettei, şi hainele noi pe care şi le punea zilnic necunoscutul. Poate că era o întîmplare, sigur că era numai atît, dar era o întîmplare amenin­ţătoare.

Niciodată nu-i vorbise Cosettei despre necunoscutul acesta. Intr-o zi, însă, nu se mai putu stăpîni şi, cu dez­nădejdea tulbure a omului care încearcă să-şi măsoare adîncimea nenorocirii, îi spuse :

— Ce închipuit pare băiatul ăsta !

Cu un an înainte, Cosette, fetiţă nepăsătoare, ar fi răspuns : „Ba nu, e fermecător !" Peste zece ani, eu inima plină de dragoste pentru Marius, ar fi răspuns : „Ai dreptate ! E închipuit şi nesuferit!" In clipa aceea a vieţii şi a inimii ei, se mărgini să răspundă cu o linişte nemaipomenită :

— Băiatul ăsta ? ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima
oară în viaţa ei.

„Sînt un nătărău ! se gîndi Jean Valjean. Nici nu-l băgase în seamă, şi eu i-l arăt."

O, naivitate a bătrînilor ! Adîncime a copiilor!

Mai este o lege a acestor ani fragezi, plini de suferinţă şi de grijă, a luptelor vii dintre prima iubire şi primele piedici : fata nu se lasă prinsă în nici o capcană, bărba­tul cade în toate. Jean Valjean începuse o luptă surdă împotriva lui Marius, care, cu prostia sublimă a patimei şi a vîrstei lui, nu ghici. Jean Valjean îi întinse o mul­ţime de curse : schimbă ora, schimbă banca, îşi uită ba­tista, veni singur la Luxembourg. Marius, cu ochii închişi, se prinse în toate cursele. Răspunse cu nevinovăţie : da,

439

la toate semnele de întrebare aşezate de Jean Valjean în calea lui. Cosette însă rămînea închisă în nepăsarea ei prefăcută şi în liniştea ei netulburată, aşa că Jean Valjean ajunse la această concluzie : nerodul ăsta e în­drăgostit nebun de Cosette şi ea nici nu ştie că el există.

Şi totuşi îi tremură dureros inima. Clipa în care Cosette avea să iubească putea suna orieînd. Nu încep oare toate prin nepăsare ?

O singură dată Cosette făcu o greşeală şi-l sperie. Se ridicase de pe banca pe care stătuseră trei ceasuri, ca să plece acasă, şi ea spuse : „Aşa de repede ?"

Jean Valjean nu întrerupse plimbările la Luxembourg, pentru că nu voia să facă nimic neobişnuit şi mai ales să atragă atenţia Cosettei, dar în timpul ceasurilor acelora atît de îneîntătoare pentru cei doi îndrăgostiţi, pe cînd Cosette îşi trimitea zîmbetul lui Marius, îmbătat, care nu rnai vedea altceva pe lume decît chipul ei iubit, Jean Valjean aţintea asupra lui nişte ochi seînteietori şi cumpliţi. El, care crezuse că nu mai e în stare de nici un sentiment duşmănos, avea clipe în care, dacă Marius era pe aproape, se credea din nou sălbatic şi crud şi simţea cum se deschid în el şi se răscoală, împotriva bărbatului acestuia, străfundurile sufletului lui în care sălăşluise pe vremuri atîta furie. I se părea că se căscau iar în el cratere necunoscute.

Cum ! Omul ăsta era mereu acolo ! Ce căuta ? Venea să se învîrtească, să adulmece, să cerceteze, să încerce ! Venea să spună : ,,Ei, şi de ce nu ?" Venea să dea tîrcoale în jurul vieţii lui, a lui Jean Valjean ! In jurul fericirii lui, ca s-o ia şi să fugă cu ea !

Jean Valjean adăuga : „Da, asta e ! Ce caută ? O aven­tură ! Ce vrea ? Un fleac de dragoste ! Un fleac ! Şi eu ! Cum ! Am fost mai întîi cel mai ticălos dintre oameni, pe urmă cel mai nenorocit, am trăit şaizeci de ani în­genuncheat, am suferit cît am putut suferi, am îmbătrînit fără să fi fost vreodată tînăr, am trăit fără familie, fără părinţi, fără prieteni, fără femeie, fără copii, mi-am lăsat sîngele pe toate pietrele, pe toţi spinii, peste tot locul, de-a lungul tuturor zidurilor ; am fost blînd, cu toate că

490

alţii au fost cu mine aspri, am fost bun, cu toate că au fost răi, m-am făcut, totuşi, om cinstit, m-am pocăit de tot răul pe care l-am făcut şi am iertat tot răul care mi s-a făcut, şi în clipa cînd sînt răsplătit, în clipa cînd s-a isprăvit, în clipa în care îmi ajung ţelul, cînd am ceea ce vreau şi e bine, e bun, l-am plătit, l-am cîştigat, totul se duce, piere, o pierd pe Cosette, îmi pierd viaţa, bucuria, sufletul, pentru că i-a venit pofta unui nătărău să se plimbe prin Luxembourg !"



Atunci ochii lui se umpleau de o limpezime lugubră, nemaipomenită. Nu mai era un om care se uită la alt om, un duşman care se uită la un duşman. Era un dulău care vede un hoţ.

Se ştie ce a urmat. Marius se purtă mai departe ca un om fără minte. într-o zi o urmări pe Cosette în strada Ouest. în alta vorbi cu portarul. Portarul vorbi şi el şi-i spuse lui Jean Valjean: „Domnule, cine-o fi tînărul acela curios care v-a căutat ?"

A doua zi Jean Valjean îi aruncă lui Marius privirea pe care acesta o observă în sfîrşit. Peste opt zile Jean Valjean se mută. Jură să nu mai pună niciodată piciorul nici în Luxembourg, nici în strada Ouest. Se întoarse în strada Plumet.

Cosette nu se plînse, nu spuse nimic, nu întrebă, nu încercă să afle care era pricina. Era în perioada în care te temi să nu fii ghicit şi să nu te trădezi. Jean Valjean nu avea experienţa acestor suferinţe, singurele fermecă­toare şi singurele pe care nu le cunoscuse. Din pricina asta nu pricepu însemnătatea gravă a tăcerii Cosettei. Băgă de seamă numai că era tristă şi se întunecă şi el. Era, de o parte şi de alta, în luptă, aceeaşi lipsă de experienţă.

O dată făcu o încercare. O întrebă pe Cosette : — Vrei să mergem la Luxembourg ?

O rază lumină chipul pălit al Cosettei.

— Da, spuse ea.

Şi se duseră. Trecuseră trei luni. Marius nu mai venea. Marius nu era acolo.

A doua zi, Jean Valjean o întrebă pe Cosette :

491


•— Vrei să mergem la Luxembourg ?

Ea răspunse cu glasul plin de blîndeţe şi mîhnire :

— Nu.

Jean Valjean fu izbit de această mîhnire şi mîhnit de această blîndeţe.



Ce se petrecea în acest suflet atît de tînăr şi de pe acum atît de nepătruns ? Ce era pe cale să se împlinească în el ? Ce se întîmpla cu sufletul Cosettei ? Cîteodată, în loc să se culce, Jean Valjean rămînea cu capul în mîini, lîngă culcuşul lui, nopţi întregi, întrebîndu-se: „Ce se petrece în mintea Cosettei ?" şi se gîndea la lucru­rile pe care le putea gîndi ea.

Ah, ce priviri dureroase îndrepta în clipele acelea către mănăstire, acea culme preacurată, acel lăcaş al îngerilor, acel gheţar inaccesibil al virtuţii ! Cum contempla cu o încîntare deznădăjduită acea grădină a mănăstirii, plină de flori necunoscute, de fecioare închise, unde toate mi­resmele şi toate sufletele suiau drept sp.re cer ! Cît iubea raiul acela, pierdut acum pentru totdeauna, din care ieşise de bunăvoie şi coborîse nebuneşte! Cît regreta abnegaţia şi nebunia de-a fi scos-o din nou în lume pe Cosette, el, biet erou al sacrificiului, zdrobit şi trîntit la pămînt de propriul Lui devotament! Cum îşi mai spunea : „Ce-am făcut ?"

Dar Cosette nu întrezărea nimic din toate acestea. Nici ursuzlîcul, nici asprimea. Jean Valjean avea totdeauna acelaşi chip senin şi bun. Purtarea lui era mai caldă şi mai părintească decît oricînd. Numai blîndeţea lui, şi mai adîncă, putea să fie un semn că e mai puţin vesel.

De altminteri, şi Cosette tînjea. Suferea de lipsa lui Marius, aşa cum se bucurase de prezenţa lui, în chip ciudat, fără să-şi dea seama. Cînd Jean Valjean n-o mai ducea la plimbările obişnuite, un instinct de femeie îi şoptise nelămurit în fundul inimii că nu trebuia să pară că ţine la Luxembourg şi că, dacă se arăta nepăsătoare, taică-său avea s-o mai ducă. Dar treceau zile, săptămîni, luni. Jean Valjean acceptase în tăcere consimţămîntul tăcut al Cosettei. Ei îi părea acum rău, dar era prea tîrziu. In ziua în care se întoarse la Luxembourg, Marius

492

nu mai efa acolo. Marius dispăruse deci ? Totul se ispră­vise ? Ce putea să facă ? Avea să-l mai întîlnească vre­odată ? Simţea că i se strînge inima, că nimic nu i-o mai poate înviora. Nu mai ştia dacă e iarnă sau vară, soare sau ploaie, dacă păsărelele cîntau, dacă era vremea daliilor sau


Nici ea nu-l lăsa pe Jean Valjean să vadă nimic alt­ceva decît că e palidă. II privea cu aceeaşi blândeţe.

Paloarea ei îl chinuia pe Jean Valjean. Cîteodată o întreba :

— Ce ai ?

Ea răspundea :



  • N-am nimic. Şi, după o clipă de tăcere, ghicind că
    şi el era trist, urma : Dar dumneata, tată, ai ceva ?

  • Eu ? Nimic, spunea el.

Aceste două fiinţe, care se iubiseră numai una pe cea­laltă cu o dragoste atît de mişcătoare şi care trăiseră atîta timp una pentru alta, sufereau acum alături una din pricina alteia, fără să şi-o spună, fără vrăjmăşie, zîmbind.

VIII


CĂTUŞELE

Cel mai nenorocit dintre ei doi era Jean Valjean. Tine­reţea, chiar în mijlocul supărărilor, are totdeauna o lu­mină a ei.

Cîteodată Jean Valjean suferea atît, încît devenea copilăros. Durerea scoate întotdeauna la iveală latura copilăroasă din om. Simţea din ce în ce mai mult că o pierduse pe Cosette. Ar fi vrut să lupte, s-o reţină, să-i

493

trezească entuziasmul altfel, prin ceva neaşteptat, stră­lucitor. Aceste idei copilăreşti, cum am spus, şi în acelaşi timp senile îi dădură, prin chiar copilăria lor, o noţiune destul de justă despre influenţa pe care o au fireturile asupra imaginaţiei fetelor tinere. Văzuse odată trecând pe stradă, călare, un general în uniformă de gală, pe contele Coutard, comandantul Parisului. II invidie pe acest om împodobit cu aur. îşi spuse : „Ce fericire să poţi îmbrăca o uniformă ca asta, căci dacă m-ar vedea Cosette aşa, fără îndoială că ar fi uluită ; cînd aş trece de braţ cu ea, prin faţa Tuileriilor, soldaţii i-ar da onorul, şi asta ar fi destul pentru Cosette, nu i-ar mai zbura ochii după bărbaţi tineri."

Ceva neaşteptat şi zguduitor veni să se adauge gîndu-rilor lui triste.

In viaţa singuratică pe care o duceau de cînd locuiau în strada Plumet prinseseră un obicei : dimineaţa plecau la plimbare să vadă răsăritul soarelui, bucurie dulce, potrivită celor care părăsesc viaţa, ca şi celor care o încep.

Pentru cei care iubesc singurătatea, plimbările din zorii zilei sînt tot atît de plăcute ca şi cele de noapte ; cele din zori au însă ceva în plus : veselia naturii. Străzile sînt pustii şi păsările cîntă. Cosette, păsărică şi ea, se scula bucuros dis-de-dimineaţă. Pregăteau din ajun excursiile acestea. El le plănuia, ea le primea. Le rînduia minuţios, de parc-ar fi fost vorba de un complot; ieşeau înainte de ivirea zorilor. Cosette se bucura de fiecare amănunt. Tinereţii îi place tot ce e neobişnuit şi nevinovat.

Pe Jean Valjean îl atrăgeau, după cum se ştie, plimbă­rile prin locuri puţin umblate, singuratice, părăsite. Pe vremea aceea, dincolo de barierele Parisului se întindeau un fel de cîmpii sărace, aproape una cu oraşul, pe care creştea vara un grîu pipernicit, şi care toamna, după strîngerea recoltei, semănau mai puţin cu o mirişte decît cu un loc pîrjolit. Jean Valjean le colinda cu predilecţie. Nici Cosette nu se plictisea pe acolo. Pentru el asta în­semna singurătate, pentru ea — libertate. Acolo ea de­venea din nou copil, putea să alerge, aproape să se joace,



494

îşi scotea pălăria, o punea pe genunchii lui Jean Valjean şi culegea mănunchiuri de flori. Se uita la fluturii aşezaţi pe flori, dar nu-i prindea. O dată cu dragostea se naşte mila, duioşia, şi fata care are un ideal fremătător şi gingaş e plină de milă pentru aripile fluturelui. împletea cununi de maci pe care şi le punea pe cap şi care, stră­bătute şi pătrunse de soare, arzînd în flăcări, încununau cu jeratic chipul ei trandafiriu.

Păstraseră obiceiul acestor plimbări matinale chiar după ce viaţa lor fusese umbrită de tristeţe.

Aşadar, î.ntr-o dimineaţă de octombrie, ademeniţi de seninătatea desăvîrşită a toamnei anului 1831, plecaseră de acasă şi, la ivirea primelor pîlpîiri de lumină, se găseau pe lîngă bariera Mâine. Soarele nu răsărise încă : se crăpa de ziuă. Clipă încîntătoare şi sălbatică ! Cîteva stele mai clipeau ici şi colo pe cerul palid şi adînc, pă-mîntul era negru, cerul alb ; un fior trecea prin iarbă ; de pretutindeni se ridica acea înfiorare plină de taină a zorilor. O ciocîrlie, care părea amestecată cu stelele, cînta ameţitor de sus, şi s-ar fi zis că imnul acesta, cîntat de un grăunte viu infinitului, liniştea nemărginirea. Spre răsărit Val-de-Grâce îşi profila masa întunecată pe zarea strălucitoare ca oţelul. Luminoasă, Venus se înălţa din spatele domului, ca un suflet care îşi ia zborul dintr-un lăcaş întunecat.

Pace şi linişte pretutindeni. Drumul pustiu. Departe, pe poteci, cîţiva muncitori, abia întrezăriţi, se duceau la lucru.

Jean Valjean se aşezase pe un drum lăturalnic, pe nişte bîrne puse la poarta unui şantier. Se uita spre drum, cu spatele la răsărit. Uitase de soarele care avea să se ridice. Era muncit de gînduri adînci, gînduri care cer concen­trare întregului spirit, care orbesc pînă şi privirea, de parcă omul ar fi închis între patru ziduri. Există medi­taţii pe care le-am putea numi verticale. Cînd te afunzi în adâncul lor, e nevoie de timp ca să te întorci pe pă-mînt. Jean Valjean coborîse într-o asemenea visare. Se gîndea la Cosette, la fericirea care ar fi fost cu putinţă dacă nimic nu s-ar fi aşezat între ei doi, la lumina cu

495


I

care ea îi umplea viaţa, lumină care era respiraţia sufle­tului său. In visul acesta era aproape fericit. Cosette, în picioare, lîngă el, se uita la norii care deveneau tran­dafirii.

Deodată, Cosette strigă : „Tată, parcă ar veni cineva dintr-acolo !" Jean Valjean ridică ochii.

Cosette avea dreptate.

Şoseaua care duce la fosta barieră Mâine prelungeşte strada Sevres şi e tăiată în unghi drept de bulevardul interior. La răscrucea dintre şosea şi bulevard se auzea un zgomot greu de explicat la acea oră şi se ivea o în­vălmăşeală încurcată. Ceva lipsit de formă venea de pe bulevard şi intra pe şosea, creştea, părea că se mişcă în ordine şi era totuşi zbîrlit şi fremătător. Părea o căruţă, dar nu i se putea vedea încărcătura. Se vedeau cai, roţi, se auzeau strigăte, plesnituri de bici. Apoi imaginea se limpezi treptat, cu toate că rămînea înecată în întuneric. Era în adevăr o căruţă care intrase de pe bulevard pe drum şi se îndrepta spre bariera lîngă care se afla Jean Valjean. După ea venea a doua, cu aceeaşi înfăţişare, apoi a treia, a patra. Şapte căruţe veneau una după alta. Capul cailor atingea spatele căruţelor. Pe aceste căruţe se zbuciumau umbre omeneşti. In întuneric se vedeau scânteieri ca de săbii scoase din teacă, se auzea un zăn­gănit ca de lanţuri clătinate. Se apropiau, vocile creş­teau, şi totul părea uriaş, ca ieşit dintr-o peşteră a viselor.

Cînd fu aproape, arătarea asta luă o formă şi se schiţă dincolo de copaci, palidă ca orice arătare. Pîlcul se albi. Ziua care se ridica treptat arunca o lumină searbădă peste furnicarul acesta nepămîntesc şi viu, feţele siluete­lor deveniseră feţe de cadavre şi iată ce era :

Şapte căruţe mergeau în şir pe drum. Primele şase aveau o formă ciudată, semănau cu carele care duc butoaie. Erau un fel de scări culcate pe două roate, care la capătul din faţă formau nişte tărgi ; la fiecare căruţă sau, mai bine zis, la fiecare scară trăgeau patru cai. Pe scările acestea erau tîrîţi nişte ciorchini ciudaţi de oa­meni. Abia îi deosebeai în zarea de lumină care se făcuse. In fiecare car erau douăzeci şi patru de inşi, dte doi-

sprezece pe o parte, spate-n spate, cu faţa la trecători, cu picioarele spînzurate în gol. Aveau în spate ceva care zornăia şi era un lanţ, la gît ceva care strălucea şi era o zgardă de fier. Fiecare avea zgarda lui, dar lanţul era comun, încît dacă aceşti douăzeci şi patru de oameni ar fi trebuit să coboare din car şi să meargă pe jos, ar fi alcătuit o unitate neînvinsă şi ar fi trebuit să şerpuiască pe pămînt ca o urechelniţă, cu lanţul drept şiră a spinării. In partea din faţă şi în capătul carului stăteau în picioare doi oameni, înarmaţi cu puşti, cu piciorul înţepenit pe capătul lanţului. Zgărzile erau pătrate. A şaptea căruţă, un furgon uriaş cu loitre, descoperit, cu patru roţi şi şase cai, era încărcată cu căldări de fier, cu oale de tuci, cu plite şi cu lanţuri care se ciocneau cu zgomot; printre ele mai erau şi cîţiva oameni legaţi fedeleş şi culcaţi, care păreau bolnavi. Furgonul acesta, cu loitre rare, era căptuşit cu zăbrele uzate care parcă slujiseră odinioară la torturi.

Căruţele mergeau prin mijlocul străzii; de o parte şi de alta înainta un şir dublu de gardieni cu o înfăţişare ticăloasă, care purtau pe cap tricornuri ca soldaţii direc­toratului, gardieni jerpeliţi, jegosi, îmbrăcaţi cu uniforme de invalizi şi cu pantaloni de ciocli, cenuşii şi albaştri, aproape sfâşiaţi, cu epoleţi roşii, cu curele galbene, cu biciuşti, cu puşti, cu bastoane. Un fel de soldaţi-haida-maci. Zbirii aceştia păreau a împleti josnicia cerşetorului cu autoritatea călăului. Cel care părea şeful lor avea în mînă un bici de surugiu. Amănuntele astea, şterse de întunericul zorilor, se lămureau pe măsură ce creştea lumina. In fruntea şi la coada convoiului mergeau jan­darmi călări, gravi, cu sabia scoasă.

Cortegiul era atît de lung, încît în clipa în care prima căruţă ajunse la barieră, ultima abia coti de pe bulevard,

O mulţime de oameni, ieşiţi de nu se ştie unde şi adu­naţi cît ai clipi din ochi, cum se întîmplă des la Paris, se îngrămădeau de amîndouă părţile drumului şi priveau. In uliţele lăturalnice se auzeau strigătele unor oameni care se chemau şi saboţii zarzavagiilor care alergau să vadă şi ei.

497


Oamenii îngrămădiţi în care se lăsau hurducaţi în tăcere. Erau vineţi de răcoarea dimineţii. Toţi aveau pantaloni de pînză şi picioarele goale în saboţi. Restul îmbrăcăminţii lor era lăsat la fantezia mizeriei. Boarfele lor erau hîde şi felurite. Nimic nu e mai îngrozitor decît costumul de paiaţă al zdrenţelor. Pălării desfundate, şepci gudronate, scufii de lînă pocite, haina neagră ruptă în coate alături de cămaşa de lucru. Unii aveau pălării femeieşti. Alţii îşi puseseră un coş în cap. Printre zdrenţe se vedeau piepturi păroase, tatuaje care închipu­iau templul dragostei, inimi în flăcări, cupidoni. Se ve­deau şi pecingini sau pete roşii, bolnăvicioase. Doi sau trei aveau nişte funii de paie prinse de scîndurile de pe fundul carului, funii care, atîrnînd ca nişte scări de şa, le susţineau picioarele. Unul dintre ei ducea mereu la gură ceva ca o piatră neagră şi părea că muşcă din ea : era o bucată de pîine. Nu se aflau acolo decît ochi uscaţi, stinşi sau luminaţi de o lumină rea. Trupa de escortă bombănea. încătuşaţii nici nu suflau. Din cînd în cînd, se auzea cîte o lovitură de baston, peste spinare sau peste cap. Cîţiva dintre oamenii aceia căscau. Zdrenţele de pe ei erau îngrozitoare. Picioarele le atîrnau, umerii li se zgîlţîiau, se loveau cap în cap, fiarele zăngăneau, ochii ardeau sălbatic, pumnii se strîngeau sau se des­chideau fără vlagă, ca nişte mîini de morţi. In urma convoiului, o ceată de copii izbucnise în rîs.

Şirul ăsta de care era înfiorător. Fireşte că mîine, sau peste un ceas chiar, se putea să vină un ropot de ploaie, după el altul, şi, trecînd prin aceste veşminte hărtănite, să ude oamenii pînă la piele, şi neavînd cum se usca, să îngheţe de-a binelea ; o dată îngheţaţi, n-aveau să se mai încălzească ; pantalonii lor de pînză aveau să li se li­pească de piele ; biciul nu-i va putea opri să clănţăne din dinţi ; aşa, legaţi cu lanţul de gît, cum erau, şi cu picioa­rele mereu atîrnate. Nu se putea să nu te înfiori văzînd făpturile astea omeneşti legate astfel, nepăsătoare sub ceaţa rece a toamnei, pradă ploii, vîntului, tuturor toane­lor aerului, ca nişte copaci sau ca nişte pietre.

498

Loviturile de baston nu-i cruţau nici pe bolnavii care zăceau legaţi cu funii, neclintiţi, în carul al şaptelea, şi care păreau aruncaţi acolo ca nişte saci plini de mizerie.



Şi deodată răsări soarele. Uriaşa lumină din răsărit ţîşni, şi parcă dădu foc tuturor acestor capete sălbatice. Limbile se dezlegară. Un incendiu de rînjete, de înjură­turi şi de cîntece făcu explozie. Lumina bogată, orizon­tală a răsăritului tăie în două întregul şir, desluşind capetele şi piepturile, lăsînd picioarele şi roţile în întu­neric. Pe chipuri se iviră gînduri. Clipa aceea fu înspăi-mîntătoare. Păreau diavoli cărora le căzuse masca, su­flete de fiară goale-goluţe. Mulţimea asta, chiar luminată, rămase întunecată. Unii, veseli, ţineau în gură cîte un cotor de pană din care-şi suflau păduchii asupra mulţimii, mai ales asupra femeilor. Zorile desenau şi mai adînc cu umbre profilurile astea jalnice. Nici una dintre aceste fiinţe nu rămăsese nepocită de mizerie. Priveliştea era atît de îngrozitoare, încît lumina soarelui parcă se schimba în strălucire de fulger. Primul car cînta în gura mare, cu o veselie bezmetică, un potpuriu de Desaugiers 1, foarte cunoscut atunci, Vestala. Pomii fremătau trist. Pe poteci, burghezii ascultau cu o bucurie tîmpă mascările astea cîntate de nişte strigoi.

In cortegiul acesta, ca într-un haos, se adunau toate disperările. Mutre amintind unghiul facial al tuturor animalelor, de bătrîni, de adolescenţi, cranii goale, bărbii cenuşii, monstruozităţi cinice, resemnări pline de ură, rînjete sălbatice, atitudini neomeneşti, rituri cu şepci, chipuri care semănau a fete cu bucle pe tîmple, capete copilăreşti şi din pricina asta şi mai îngrozitoare ; feţe supte, de schelete vii. In primul car se afla un negru care poate că fusese rob şi putea să compare acum lan­ţurile. Ruşinea trecuse peste toate aceste frunţi, înjosin-du-le la fel ; în gradul de decădere la care ajunseseră, toţi fuseseră schimbaţi pînă în adînc. Neştiinţa schimbată în prostire era egală cu inteligenţa schimbată în dispe-

Vodevilist francez din timpul imperiului şi al restauraţiei. Victor Hugo citează opereta sa comică Vestala, parodie a operei italiene cu acelaşi titlu de Spontini.


Yüklə 2,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin