Clasicii literaturii universale
Yüklə 2,68 Mb.
|
15* 227
  Franţa ? Franţa ? De ce ? Din pricina Parisului ? V-am spus ce părere am despre Atena. Anglia ? De ce ? Din pricina Londrei ? Urăsc Cartagina. Şi pe urmă Londra, metropola luxului, e reşedinţa mizeriei. Numai în parohia Charing-Cross mor de foame în fiecare an o sută de oameni. Acesta e Albionul. Şi, culmea, am văzut o englezoaică dansînd cu o cunună de trandafiri pe cap şi cu ochelari albaştri. Ruşine Angliei ! Şi de ce, dacă nu-l admir pe John Bull, să-l admir pe cumătrul Jonathan ' ? Nu-mi prea place mie cumătrul ăsta cu sclavi. Dacă dai la o parte time is money2 ce mai rămîne din Marea Bri-tanie ? Dă la o parte cotton is King3; ce mai rămîne din America ? Germania e limfa, Italia e fierea. Să mă prăpădesc în faţa Rusiei ? Voltaire o admira. Dar el mai admira şi China. Recunosc că Rusia are frumuseţile ei, între altele un despotism puternic, dar mi-e milă de despoţi. Au o sănătate delicată. Un Alexis decapitat, un Petre înjunghiat, un Pavel sugrumat, alt Pavel strivit cu cizma 4, mai mulţi Ivani strînşi de gît, cîţiva Nicolae şi Vasile otrăviţi, toate acestea sînt dovezi că palatul ţarilor Rusiei e grozav de nesănătos. Toate popoarele civilizate sînt admirate de gînditori pentru un amănunt : războiul. Războiul însă, războiul civilizat, adună la un loc toate felurile de tîlhărie, de la jaful „trabucarilor" din strîm-torile munţilor Jaxa, pînă la găinăriile indienilor comanşi din Trecătoarea Primejdioasă. Ei, o să-mi spuneţi voi, dar Europa face mai multe parale decît Asia. Sînt şi eu de părere că Asia e comică, dar nu prea văd de ce rîdeţi de marele Lama5, voi, popoare occidentale, care
1  Personificare a latifundiarilor şi a afaceriştilor americani. Scla
vajul negrilor fusese desfiinţat (formal cel puţin) pe timpul războiului de secesiune, tocmai cînd Victor Hugo termina Mizerabilii. 2 Timpul e bani (în original în limba engleză). 3 Bumbacul e rege (în original în limba engleză). ' Alexis decapitat — fiul lui Petru cel Mare, care a murit în închisoare, dar nu decapitat. Petre înjunghiat — Petru al III-lea, asasinat din ordinul Ecaterinei a Ii-a, soţia sa (1672). Pavel strivit cu cizma — ţarul Pavel I, ucis pe cînd dormea (1801) de un grup de conjuraţi, cu ştirea fiului său, Alexandru I. ' Marele Lama sau Dalai-Lama, şeful bisericii budiste din Tibet. 228
Aşa se revărsa în cuvinte Grantaire, beat mort, în colţul lui din sala din fund a cafenelei Musain, înşfăcînd-o în trecere pe fata care spăla vasele. Bossuet întindea mîna spre el şi încerca să-l facă să tacă, dar Grantaire îşi luă vînt şi porni şi mai vijelios. — Aigle de Meaux, jos laba ! Nu-mi faci nici o impresie cu aerul ăsta de Hippocrat care refuză nimicurile lui Artaxerxes 3. Te cruţ, nu te mai osteni să mă linişteşti! De altfel, sînt trist. Ce vreţi să vă spun ? Omul e rău, omul e slut. Fluturele este o creaţie izbutită, omul nu. ' 2 Speluncă, tavernă (în limba franceză). 3 Legendă din antichitate care onorează patriotismul şi dezinteresarea medicului Hippocrat ; regele Persiei, Artaxerxes, trimisese săi cheme spre a lecui o epidemie din armata sa, oferindu-i avuţii fabuloase ; Hippocrat refuză, răspunzlnd că nu poate servi pe duşmanii patriei sale şi că „nimicurile" care i se ofereau nul interesează. 229
 Dumnezeu l-a greşit pe animalul ăsta. Mulţimea e o colecţie de urîţenii. Primul venit e un ticălos. Cuvîntul muiere rimează cu fiere. Da, am spleen, amestecat cu melancolie, cu nostalgie, cu ipohondrie şi mi-e necaz, turbez, casc, mă plictisesc, mi-e urît şi am stenahorii. Să se ducă naibii şi dumnezeu !
O foaie de hîrtie, o călimară şi o pană între două păhărele pe o masă la care nu se face gălăgie, aproape de Grantaire, spuneau că se schiţa un vodevil. Treaba asta însemnată se petrecea aproape în şoaptă, şi cele două capete care se îndeletniceau cu ea stăteau aproape lipite unul de altul.
Alături de candidaţii la vodevil, alt grup care vorbea şi el în şoaptă, ocrotit de larma din odaie, discuta despre un duel. Un bătrîn de treizeci de ani sfătuia pe un tînăr de optsprezece ani şi-i lămurea cu ce fel de potrivnic /'ea de-a face. 230
In coltul opus lui Grantaire, Joly şi Bahorel jucau domino şi vorbeau despre dragoste.
Veselia ei îţi taie orice remuşcare. Dacă o vezi tristă, nu te înduri s-o faci.
'  Cantonul Vaud se află în Elveţia de apus, cu capitala Lausanne ; cantonul Gex este în Franţa, de partea cealaltă a munţilor Jura.
231  — Cît costă ? strigă Grantaire.
In al treilea colţ se discuta despre poezie. Mitologia păgînă se certa cu mitologia creştină. Era vorba despre Olimp, pe care Jean Prouvaire îl apăra, din romantism. Jean Prouvaire era sfios numai cît stătea degeaba. Dar, cum îşi lua vînt, izbucnea ; un fel de veselie îi mărea entuziasmul ; era în acelaşi timp zîmbitor şi liric. — Să nu-i jignim pe zei ! spunea el. Poate că zeii n-au
In ultimul colţ se vorbea despre politică. Ponegreau Charta 3. Combeferre o apăra molatic. Courfeyrac o ataca energic. Pe masă se afla un exemplar nefericit al faimoasei Charte-Touquet. Courfeyrac o apucase şi o scutura, amestecînd argumentele cu foşnetele hîrtiei. — Mai întîi, nu vreau regi. Nu vreau, chiar dacă ar fi
douăsprezece miliarde. Al doilea, mă ierte Combeferre, o Chartă e un prost expedient de civilizaţie. Ce greşit e să vrei să uşurezi tranziţia, să îndulceşti trecerea, să domoleşti zguduirea, să vrei să faci ca o naţiune să treacă pe nesimţite de la monarhie la democraţie prin punerea în practică a ficţiunilor constituţionale. Cîte pretexte vrednice de dispreţ ! Nu ! Nu ! Să nu luminăm niciodată poporul cu lămpi în loc de soare. In pivniţa constituţională principiile slăbesc şi pălesc. Nu vreau falsificări. Nu vreau compromisuri. Nu vreau concesiuni pornite de la rege pentru popor. In toate „concesiunile" astea există un articol 14. Lîngă mîna care dă se află gheara care ia înapoi. Refuz cu hotărîre Charta voastră. O Chartă e o mască, ascunde o minciună. Un popor care acceptă o Chartă abdică. Dreptul nu e drept decît atunci cînd e întreg. Nu ! Nici o Chartă ! Era iarnă. In sobă ardeau două buturugi. Era atît de ispititor, încît Courfeyrac nu se putu stăpî.ni, mo-totoli biata Charte-Touquet şi o aruncă în foc. Hîrtia arse cu flacără. Combeferre privi înţelepţeşte cum ardea capodopera lui Ludovic al XVIII-lea şi se mulţumi să spună : — Charta metamorfozată în flacără ! Sarcasmele, glumele, jocurile de cuvinte, acel lucru caracteristic francez care se numeşte vioiciune, acel lucru caracteristic englez care se numeşte humour, bunul şi prostul gust, dreapta şi strîmba judecată, replicile nebuneşti şi iuţi ca fulgerul se ridicau şi se încrucişau de la un capăt la celălalt al sălii, ca un bombardament vesel pe deasupra capetelor. ORIZONTUL SE LĂRGEŞTE Ciocnirile între spiritele celor tineri au o trăsătură minunată : niciodată nu le poţi prevedea scînteia, nici ghici fulgerarea. Ce-o să ţîşnească peste cîteva clipe ? 233
     Nu poţi să ştii. Hohotul de rîs porneşte din duioşie. Seriozitatea se iveşte deodată în mijlocul nebuniilor. Pornirile depind de primul cuvînt rostit. Verva fiecăruia nu e îngrădită de nimeni. O glumă e de ajuns ca să facă loc neprevăzutului. Convorbirile au cotituri neaşteptate, care schimbă dintr-o dată perspectiva. Călăuza acestor convorbiri e întîmplarea. Un gînd grav, ţîşnit în chip ciudat din ciocnirea unor cuvinte, străbătu deodată vălmăşagul vorbelor care se ciocneau zăngănind între Gran-taire, Bahorel, Prouvaire, Bossuet, Combeferre şi Cour-feyrac.
Cum a răsărit fraza aceasta în mijlocul dialogului ? Cum de-a răsunat singură în atenţia tuturor ? Nimeni nu ştie. In plină zarvă, Bossuet sfîrşi o frază, pe care io aruncă lui Combeferre aşa : —■ 18 iunie 1815, Waterloo. La numele Waterloo, Marius, aşezat la masă în faţa unui pahar cu apă, îşi ridică faţa sprijinită în palme şi privi ţintă la cei ce-l înconjurau. — Doamne — strigă Courfeyrac (pe vremea aceea nu
Enjolras, care nu spusese o vorbă, rupse tăcerea şi-i spuse lui Courfeyrac : — Vrei să spui crimă prin ispăşire. Cuvîntul crimă era mai mult decît putea îndura Marius, tulburat peste măsură de evocarea neaşteptată a Water- loo-ului. Se ridică, păşi încet spre harta Franţei, întinsă pe un perete şi sub care se vedea o insulă într-un chenar ; puse degetul pe acest chenar şi zise : — Corsica. O mică insulă, care a făcut ca Franţa să fie mare. Sala fu parcă străbătută de un şuvoi de aer îngheţat. Toţi ridicară capul. Simţeau că va începe ceva. 234
Bahorel, care vorbea cu Bossuet şi era gata să-şi umfle pieptul, într-o atitudine care îi plăcea, se răzgîndi, ca să asculte. Enjolras, care privea cu ochii lui albaştri în gol, fără să ţintească pe nimeni anume, răspunse, fără să se uite la Marius : — Franţa n-are nevoie de nici o Corsică pentru a fi
Marius n-avea de gînd să dea înapoi. Se întoarse către Enjolras şi vocea lui izbucni cu o vibraţie care îi venea parcă din adîncurile fiinţei. — Să mă ferească dumnezeu să vreau micşorarea
235
    răspundă lui Laplace \ în Consiliul de stat îi ţinea piept lui Merlin2, însufleţea geometria unora şi procedura altora, era om al legii cu procurorii şi astronom cu astronomii. Stingînd, ca Cromwell, o luminare din două, se ducea în Piaţa Temple să se tocmească pentru un canaf de perdea. Vedea tot, ştia tot, dar asta nu-l împiedica să rîdă din toată inima lîngă leagănul fiului său ; şi, deodată, Europa înspăimîntată îşi aţintea auzul, armate porneau în marş, unităţi de artilerie duduiau, poduri de vase se aşterneau peste fluvii, nori de cavalerie galopau în furtună, pretutindeni strigăte, trîmbiţe, tronuri care se cutremurau, hotarele împărăţiilor se mişcau pe hartă, se auzea zgomotul unui paloş uriaş scos din teacă, şi atunci îl vedeai pe el în picioare, la orizont, cu un fulger în mînă şi cu ochii învăpăiaţi, desfăcîndu-şi aripile în mijlocul tunetelor: marea armată şi vechea gardă. Era arhanghelul războiului.
Toţi tăceau şi Enjolras plecă fruntea. Tăcerea pare totdeauna o consimţire sau o renunţare la împotrivire. Marius, aproape pe nerăsuflate, urmă şi mai înflăcărat : — Prieteni, să fim drepţi ! Ce destin minunat pentru un popor să fie imperiul unui asemenea împărat, mai ales cînd poporul acesta e Franţa şi cînd la geniul ei se adaugă geniul acestui om ! Să te arăţi şi să domneşti, să înaintezi şi să învingi, toate capitalele să-ţi fie popasuri, să faci din grenadirii tăi regi, să decretezi soarta dinastiilor, să schimbi faţa Europei în ritm de atac, să se simtă, atunci cînd ameninţi, că ai pus mîna pe paloşul lui dumnezeu, să urmezi într-un singur om pe Hannibal, pe Cezar şi pe Carol cel Mare, să fii poporul aceluia care ţi-aduce în fiece zori de zi vestea strălucită a unei bătălii cîştigate, să-ţi fie ceas deşteptător tunul Invalizilor, să arunci către abisuri de lumină cuvinte minunate care vor
236
pîlpîi în veci : Marengo, Arcole, Austerlitz, Jena, Wagram ! Să faci în fiecare clipă să înflorească pe culmea veacurilor constelaţiile victoriilor, să faci imperiul francez deopotrivă cu imperiul roman, să fii marea naţiune şi să dai naştere marii armate, să-ţi trimiţi legiunile să zboare peste întreg pămîntul, aşa cum un munte îşi trimite pretutindeni vulturii, să învingi, să stăpîneşti, să trăsneşti, să fii în Europa un popor încununat de glorie, să faci să răsune o fanfară de titani de-a lungul istoriei, să cucereşti lumea de două ori, prin înfrîngere şi prin uluire, da, e sublim ! Există ceva mai mare ? — A fi liber ! rosti Combeferre. De data asta, Marius plecă fruntea. Cuvîntul acesta simplu şi rece străbătuse ca o lamă de oţel avîntul lui epic şi-l simţea cum se stinge în el. Cînd ridică ochii, Combeferre nu mai era acolo. Plecase, mulţumit pesemne de răspunsul pe care-l dase apoteozei, şi toţi îl urmaseră, afară de Enjolras. Sala se golise. Enjolras, rămas singur cu Marius, îl privea grav. Totuşi, Marius, care îşi mai adunase ideile, nu se socotea bătut. Mai rămăsese în el un clocot care s-ar fi cheltuit, fără îndoială, în silogisme dezlănţuite împotriva lui Enjolras, cînd auziră pe cineva care cînta coborînd scara ; era Combeferre şi iată ce cînta : Dacă Cezar mi-ar fi dat Slava lui de seamă, Pentru ca să mă /despart De bătrîna-mi mamă, Marelui Cezar i-aş spune: Toate cîte-mi dai mi-s bune. Darul tău împărătesc Eu nu-l iau în seamă. Vreau mai bine s-o iubesc Pe bătrîna-mi mamă. Accentul duios şi sălbatic cu care Combeferre cînta versurile astea le dădea un fel de măreţie ciudată. Marius, 237
      pe gînduri, cu ochii pierduţi, repetă aproape în neştire :
„Mama ?"
In clipa aceea simţi mîna lui Enjolras pe umăr : — Cetăţene — îi spuse Enjolras — mama mea e republica. VI „RES ANGUSTA" Seara aceea îl zgudui adînc pe Marius şi îi lăsă sufletul înnegurat şi trist. Simţea ceea ce simte poate pămîn-tul cînd îl despică fierul ca să primească grîul. In clipa aceea el nu simte decît rana ; fiorul vieţii şi bucuria rodului vin mult mai tîrziu. Marius era întunecat. Abia îşi clădise o credinţă ; trebuia s-o şi lepede ? îşi spunea lui însuşi că nu. îşi declara că nu trebuie să se îndoiască şi începu să aibă îndoieli fără să vrea. E greu de îndurat să fii prins între două religii, una pe care n-ai părăsit-o încă şi alta pe care încă n-ai îmbrăţişat-o. Amurgurile astea nu le plac decît acelora care au suflete de lilieci. Marius era curat şi avea nevoie de lumină adevărată. Umbra îndoielii îi făcea rău. Oricît de mult ar fi dorit să rămînă pe loc şi să se mulţumească numai cu atît, era constrîns să înainteze, să cerceteze, să gîndească, să meargă mai departe. Unde avea să-l ducă asta ? Se temea, după ce făcuse atîţia paşi care-l apropiaseră de taică-său, să nu facă acum alţi paşi care să-l depărteze de el. Pe măsură ce gîndea mai mult, se simţea mai rău. în jurul lui se căsca o prăpastie. Nu era de aceeaşi părere nici cu bunicu-său, nici cu prietenii. Era prea curajos pentru unul şi prea înapoiat pentru ceilalţi. Se văzu izolat de două ori, îndepărtat şi de bă-trîni, şi de tineret. Nu se mai duse la cafeneaua Musain. Conştiinţa îi era atît de tulburată, încît nu se mai gîndea la anumite laturi serioase ale existenţei. Realităţile vieţii nu îngăduie să fie uitate. Veniră pe neaşteptate peste el şi-l îmbrînciră. '
238
Intr-o dimineaţă, stăpînul hotelului intră în odaia lui Marius şi-i spuse :
Courfeyrac intră, şi hotelierul ieşi. Marius îi povesti ceea ce nu se gîndise încă să-i spună, că era aproape singur pe lume, fiindcă n-avea părinţi.
239      — Ştii englezeşte ?
II chemară pe negustorul de haine vechi. Cumpără boarfele pe douăzeci de franci. Se duseră la ceasornicar. Ii cumpără ceasul pe patruzeci şi cinci de franci.
— Ei, la naiba ! spuse Courfeyrac. Ai să mănînci cinci franci cît timp ai să înveţi englezeşte şi alţi cinci cît ai să înveţi nemţeşte. Adică ai să înghiţi repede o vorbire străină sau foarte încet o piesă de cinci franci. In vremea asta, mătuşa Gillenormand, care la nevoie era destul de cumsecade, dăduse de urma lui Marius. Intr-o dimineaţă, cînd Marius se întorcea de la şcoală, găsi o scrisoare de la mătuşa lui şi şase sute de franci în aur, într-o cutie pecetluită. Marius îi trimise înapoi cei treizeci de galbeni, o dată cu o scrisoare respectuoasă, în care îi spunea că are mijloace de trai şi că se poate întreţine singur. In clipa aceea mai avea trei franci. Mătuşa nu-i spuse nimic bunicului de acest refuz, de teamă să nu-l supere şi mai tare. De altfel, nu spusese el că nu mai vrea să audă niciodată de fiara asta ? Marius plecă din hotelul de la Porte Saint-Jaccjues, fiindcă nu voia să intre în datorii.
BINEFACERILE NENOROCIRII MAR1US NEVOIAŞ Viaţa începu să fie grea pentru Marius. N-ar fi fost nimic că-şi mîncase hainele şi ceasul. Ajunse să mănînce acel lucru de nedescris care se numeşte răbdări prăjite. E ceva groaznic, care înseamnă zile fără pîine, nopţi fără somn, seri fără luminare, vatră fără foc, săptămîni întregi fără lucru, viitor fără nădejde, haine rupte în coate, o pălărie veche de care fetele rîd, uşa pe care o găseşti seara încuiată, pentru că n-ai plătit chiria, obrăznicia portalului şi a birtaşului, rînjetul vecinilor, tot felul de umilinţe, demnitatea înnăbuşită, acceptarea oricărui fel de muncă, dezgust, amărăciune, descurajare. Marius învăţă să le înghită pe toate şi află că ele sînt adesea singurele lucruri cu care te hrăneşti. In clipa aceea, cînd omul are nevoie de mîndrie, pentru că are nevoie de dragoste, el se simţea batjocorit, fiindcă era prost îmbrăcat, şi caraghios, fiindcă era sărac. La vîrsta la care tinereţea îşi umple inima cu o mîndrie împărătească, el îşi pleca adesea privirile spre ghetele lui găurite şi cunoştea nedreptele ruşini şi roşeata umilitoare a mizeriei. Minunată şi grozavă încercare, din care cei slabi ies ticăloşi, şi cei tari, sublimi. Creuzet în care soarta aruncă pe om de cîte ori vrea să aibă o puşlama sau un semizeu ! Pentru că în luptele mărunte se săvîrşesc o mulţime de fapte mari. Sînt puteri încăpăţînate şi necunoscute care se luptă în umbră, pas cu pas, cu năvala de neînlăturat a nevoilor şi a mîrşăviilor. Victorie nobilă şi tainică, pe care n-o vede nici o privire, pe care n-o plăteşte
Yüklə 2,68 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
Aluzie la o legendă din timpul războiului de independentă al Ţărilor de Jos (secolul al XVI-lea) pentru scuturarea jugului spaniol : arhiducesa Isabella, fiica lui Filip al II-lea, regele Spaniei, a jurat să nu-şi schimbe cămaşa cîtă 
Gheţar din Pirineii centrali.
Pentru că mă numesc leu (în original în limba latină).
