27*
419
şi strigau : „Revoluţie, de ce acest rege ?" Facţiunile sînt orbi care ochesc bine.
Şi republicanii scoteau acelaşi strigăt, dar, venind de la ei, strigătul era logic. Ceea ce era orbire la legitimişti era clarviziune la democraţi. Anul 1830 înşelase poporul. Democraţia, furioasă, îl mustra.
Regimul din iulie se zbătea între atacul trecutului şi atacul viitorului. El reprezenta clipa în luptă, de o parte cu veacurile democratice, de alta cu dreptul veşnic.
Pe lîngă asta, faţă de străinătate, 1830, nemaifiind revoluţie şi devenind monarhie, trebuia să se ţină la pas cu Europa. Trebuia să păstreze pacea, altă greutate. O armonie pe care vrei s-o realizezi împotriva logicii e adesea mai dăunătoare decît un război. Din conflictul acesta surd, mereu înnăbuşit, dar mereu ameninţător, s-a născut pacea armată, acest expedient costisitor al civilizaţiei suspecte ei înseşi.
Regalitatea din iulie se opintea în ham, cu toate că avea înhămate la ea cabinetele europene. Metternich i-ar fi pus bucuros zăbală. împinsă de progres în Franţa, împingea înainte monarhiile Europei, rămase pe loc. Era remorcată şi remorca la rîndul ei.
Şi în vremea asta, în interior bîntuiau înlănţuite între ele atîtea probleme sociale : sărăcia, proletariatul, salariile, educaţia, penalitatea, prostituţia, soarta femeii, bogăţia, mizeria, producţia, consumaţia, repartiţia, schimbul, moneda, creditul, dreptul capitalului, dreptul muncii. Grozavă povară !
In afară de partidele politice propriu-zise se mai ridica o mişcare. Fierberii democratice îi răspundea fierberea filozofică. Elita se simţea tulburată ca şi mulţimea, în alt chip, dar tot atît.
Gînditorii meditau, pe cînd glia, adică poporul, străbătut de curente revoluţionare, tremura scuturat de nu ştiu ce vagi smucituri epileptice. Gînditorii, unii izolaţi, alţii întruniţi în familii, aproape în frăţii, răscoleau problemele sociale în linişte, dar adînc, ca nişte mineri neclintiţi, care îşi săpau galeriile în profunzimile unui
420
vulcan, abia stingheriţi de zguduiri surde şi de întrevăzute focuri pîlpîitoare.
Liniştea asta nu era spectacolul cel mai puţin frumos al acestei epoci zbuciumate.
Aceşti oameni lăsau chestiunea drepturilor în seama partidelor politice. Ei se ocupau de problema fericirii. Voiau să dobîndească de la societate bunăstarea omului.
Ridicau chestiunea materială, pe cea agricolă, industrială şi comercială aproape la demnitatea unei religii. In civilizaţie, aşa cum se alcătuieşte ea, puţin de către dumnezeu şi mult de către om, interesele se combină, se împletesc şi se contopesc în aşa chip, încît formează o adevărată stîncă tare, după o lege dinamică, studiată cu multă răbdare de economişti, aceşti geologi ai politicii.
Aceşti oameni, care se grupau sub diferite denumiri, dar pot fi numiţi toţi cu titlul general de socialişti, căutau să străpungă stînca şi să facă să ţîşnească din ea apa vie a fericirii omeneşti.
Lucrările lor îmbrăţişau tot, de la problema eşafodului pînă la aceea a războiului. Adăugau la dreptul omului, proclamat de revoluţia franceză, dreptul femeii şi al copilului.
Nu e de mirare că, pentru diverse pricini, nu tratăm aici în adîncime, din punct de vedere teoretic, problemele ridicate de socialism. Ne mărginim să le indicăm.
Toate problemele pe care şi le puneau socialiştii, lă-sînd la o parte viziunile cosmogonice, visarea şi misticismul, pot fi reduse la două probleme principale :
Prima problemă : a produce bogăţia.
A doua problemă : a o distribui.
Prima problemă cuprinde chestiunea muncii.
A doua, chestiunea salariilor.
In prima problemă e vorba de întrebuinţarea forţelor.
In cea de-a doua, de distribuţia bucuriilor.
Dintr-o bună întrebuinţare a forţelor rezultă puterea publică.
Dintr-o bună distribuţie a bucuriilor rezultă fericirea individuală.
421
O distribuţie bună nu înseamnă o distribuţie egală, ci una echitabilă. Prima egalitate e echitatea.
Prosperitatea socială rezultă din amîndouă combinate : puterea publică afară, fericirea individuală înăuntru.
Prosperitatea socială înseamnă omul fericit, cetăţeanul liber, naţiunea mare.
Anglia rezolvă prima dintre aceste două probleme. Ea ştie minunat să creeze bogăţia, dar o împarte prost. Soluţia asta, desăvîrşită numai pe o latură, o duce în chip fatal la două extreme : belşug monstruos şi mizerie monstruoasă. Unii au toate bucuriile, alţii, adică poporul, toate lipsurile. Privilegiul, monopolul, excepţia, feudalitatea se nasc din munca însăşi. Situaţia falsă şi primejdioasă, care aşază puterea publică pe mizeria privată şi care înrădăcinează măreţia statului în suferinţele individului. Măreţie prost alcătuită, în care se împletesc toate elementele materiale şi în care nu intră nici un element moral.
Amîndouă problemele trebuie să fie rezolvate la un loc pentru a fi bine rezolvate. Amîndouă soluţiile trebuie să fie contopite aşa ca să facă una.
Rezolvaţi numai prima problemă şi veţi fi Veneţia, veţi fi Anglia. Veţi avea o putere artificială ca Veneţia, sau o putere materială ca Anglia. Veţi fi un bogat ticălos. Veţi pieri prin mersul lucrurilor, cum a murit Veneţia, sau printr-un faliment, cum va cădea Anglia, şi lumea vă va lăsa să cădeţi şi să muriţi, pentru că lumea lasă sa cadă şi să moară tot ceea ce nu e decît egoism, tot ceea ce nu reprezintă o virtute sau o idee pentru neamul omenesc.
E de la sine înţeles că prin cuvintele Veneţia şi Anglia nu desemnăm popoarele, ci construcţiile sociale, oligarhiile suprapuse naţiunilor, şi nu înseşi naţiunile. Naţiunile se bucură totdeauna de respectul şi de simpatia noastră. Veneţia, ca popor, va renaşte. Anglia, ca aristocraţie, va cădea, dar Anglia ca naţiune e nemuritoare.
Acestea fiind spuse, să mergem mai departe.
Rezolvaţi cele două probleme, înconjuraţi-l pe bogat şi ocrotiţi-l pe sărac, suprimaţi mizeria, puneţi capăt
422
exploatării nedrepte a celui sărac de către bogat, puneţi frîu geloziei nedrepte a celui care e încă pe drum faţă de cel care a ajuns la capăt, potriviţi matematic şi frăţeşte salariul după muncă, potriviţi învăţămîntul gratuit şi obligatoriu cu vîrsta copilului, faceţi din ştiinţă temelia forţei, dezvoltaţi inteligenţele punînd braţele la muncă, fiţi în acelaşi timp un popor puternic şi o familie de oameni fericiţi, democratizaţi proprietatea nu des-fiinţînd-o, ci universalizînd-o, aşa ca fiecare cetăţean, fără excepţie, să fie proprietar, lucru mai uşor decît se crede ; în două cuvinte, învăţaţi să produceţi bogăţia şi s-o distribuiţi, şi veţi avea laolaltă măreţia materială şi măreţia morală. Atunci veţi fi vrednici să vă numiţi Franţa.
Iată ce spunea socialismul, în afară de cîteva secte care se rătăciseră. Iată ce căuta el în fapte, ce schiţa în spirite.
Admirabile eforturi ! Sfinte încercări !
Ludovic-Filip era muncit cu durere de aceste doctrine, aceste teorii, de necesitatea neobişnuită pentru un om de stat de a ţine seamă de filozofi, de evidenţele nedesluşite pe care le întrevedea, de o politică nouă care trebuia creată, în acord cu lumea veche, dar fără prea multe nepotriviri cu idealul revoluţionar, situaţie în care trebuia să-l întrebuinţeze pe Lafayette ca să-l apere pe Polignac ', de intuiţia progresului care se străvedea sub răscoală, de credinţa lui în revoluţie. Poate că-l preocupa o resemnare născută din acceptarea vagă a unui drept definitiv şi superior, voinţa lui de a nu se înstrăina de propria lui rasă, spiritul lui de familie, respectul lui sincer pentru popor, propria lui cinste. Cîteodată, aşa puternic şi curajos cum era, se simţea împovărat de greutatea de-a fi rege.
1 Nobil francez emigrat pe vremea revoluţiei. Pe vremea restauraţiei s-a manifestat ca unul dintre cei mai reacţionari ultraregalişti. Preşedinte al consiliului de miniştri în 1829, Polignac a grăbit izbucnirea revoluţiei din iulie 1830 prin ordonanţele cu care suprimase unele libertăţi esenţiale.
42J
Simţea sub picioarele lui o descompunere de temut, care totuşi nu era o năruire totală, pentru că Franţa era mai Franţa decît oricînd.
Grămezi de nori negri acopereau zarea. O umbră ciudată, din ce în ce mai aproape, se întindea peste oameni, peste lucruri, peste idei, umbră care se năştea din mînie şi din sisteme. Tot ceea ce fusese înnăbuşit în grabă se mişca şi se frămînta. Câteodată, conştiinţa omului acestuia cinstit avea nevoie să respire adînc, atîta apăsare era în aerul în care sofismele se amestecau cu adevărurile. Spiritele tremurau în neliniştea asta socială ca frunzele la apropierea furtunii. Tensiunea electrică era atît de mare, încît cîteodată, primul venit, un necunoscut, răspîndea lumina. Pe urmă cădea iarăşi întunericul noptatic. Din cînd în cînd, cîte un bubuit surd şi adînc te făcea să pricepi cîte trăsnete cuprindeau norii.
După ce trecuseră numai doi ani de la revoluţia din iulie, anul 1832 începuse plin de ameninţare şi de inevitabil. La freamătul întunecat al ideilor se adăuga clocotul întunecat al evenimentelor : poporul era în cumplită sărăcie, muncitorii fără pîine, ultimul prinţ Conde dispărut în întuneric ', Bruxelles îi alunga pe Nassau 2, aşa cum Parisul îi alungase pe Burboni. Belgia se oferise unui prinţ francez şi se dăduse unui prinţ englez. Nicolae, ţarul rus, ne ura ; doi diavoli din sud erau în spatele nostru : Ferdinand din Spania şi Miguel din Portugalia ; în Italia pămîntul se cutremura, Metternich întindea mîna asupra Bolognei, Franţa încolţea Austria la Ancâne 3, în nord răsuna un ciocan sinistru care închidea din nou Po-
1 Louis-Henri-Joseph de Bourbon-Conde, ultimul prinţ din această
familie, înrudită cu dinastia Burbonilor, s-a sinucis într-o noapte,
puţin timp după revoluţia din 1830.
2 Tratatul de la Viena (1815) unise Belgia şi Olanda într-un singur
stat, sub dinastia de Orania-Nassau. Prin insurecţia din 1830, Belgia
s-a separat de Olanda şi s-a proclamat stat independent.
5 Prin pacea de la Viena (1815) Austria a reanexat Lornbardia şl Veneţia. Cînd Metternich a trimis trupe să ocupe oraşul revoltat Bo-logna, în statul papal (1832), Ludovic-Filip a ripostat prin ocuparea portului Ancone din Adriatica sub pretextul apărării teritoriilor papei,
424
lonia în sicriul ei', din întreaga Europă priviri furioase erau aţintite asupra Franţei ; Anglia era o aliată îndoielnică, gata să dea brînci celui care s-ar fi clătinat şi să se arunce asupra celui care ar fi căzut; pairii se ascundeau în spatele lui Beccaria ca să refuze legii patru capete2; florile de crin erau rase de pe trăsura regelui, crucea smulsă de pe Notre-Dame, Lafayette micşorat3, Laffitte .ruinat4, Benjamin Constant mort de mizerie, Casimir Perier mort pe povîrnişul puterii. Molima politică şi molima socială erau declarate în acelaşi timp în cele două capitale ale regatului, una oraşul gîndirii, cealaltă oraşul muncii; la Paris războiul civil, la Lyon războiul servil, aceeaşi lumină de pîrjol în amîndouă cetăţile. O lumină roşie de crater pe fruntea poporului. Sudul fanatizat, vestul turbat, ducesa de Berry în Ven-deea ; comploturi, conspiraţii, răpiri, holeră adăugau, la vuietul sumbru al ideilor, tumultul sumbru al evenimentelor.
■
' Răscoala poloneză din 1830 a fost înnăbuşită tn sînge de ţarul Nicolae I.
2 In decembrie 1830, Camera pairilor, epurată de elementele de ex
tremă dreapta din timpul restauraţiei, a judecat pe Polignac şi pe
trei din miniştrii cabinetului din 1829—1830, puşi sub acuzaţia de a fi
atentat la libertăţile publice. Masele populare cereau condamnarea lor
la moarte. Apărătorii acuzaţilor invocau tezele juristului italian Cesare
Beccaria (secolul al XVIII-lea), al cărui Tratat despre delicte si pe*
depse a impus principiul adaptării pedepselor la gravitatea delictelor
sau crimelor, contribuind totodată la îmblînzirea penalităţilor. Pairii
au condamnat pe „cei patru" la închisoare pe viaţă. După cîţiva ani,
însă, condamnaţii au fost amnistiaţi. Mari manifestaţii de mase au
înfierat această „blîndeţe", vecină cu complicitatea, şi Ludovic-Filip
s-a temut de o nouă revoluţie.
3 Marchizul Lafayette, nobil cu oarecare idei înaintate, participant
la războiul de independenţă al Statelor Unite şi aderent al revoluţiei
burgheze din Franţa, înainte de faza iacobină a acesteia. După revo
luţia din 1830, a fost numit comandant a! Gărzii Naţionale şi a pa
tronat alegerea lui Ludovic-Filip. Cîteva luni mai tîrziu, însă, intră
In conflict cu guvernul Laffitte, din pricina modificării Constituţiei,
rămasă prea puţin democratică după părerea lui Lafayette. Ales deputat,
face opoziţie regimului pînă la moartea sa din 1834.
4 Bancherul Jacques Laffitte, preşedintele consiliului de miniştri tn
1830—1831, într-o perioadă cînd regimul lui Ludovic-Filip era încă
nestatornicit, a avansat guvernului mai multe milioane din fondurile
băncii sale, fapt care l-a ruinat.
425
FAPTE DIN CARE IZVORĂŞTE ISTORIA Şl PE CARE ISTORIA NU LE CUNOAŞTE
Toate se înrăutăţiseră către sfîrşitul lui aprilie. Neliniştea devenea clocot. Din anul 1830 se iviseră ici şi colo rnici răscoale parţiale, înnăbuşite repede, dar gata să se aprindă iar, semne ale unei fierberi mocnite. Se pregătea în umbra ceva groaznic. Se zăreau firele încă nedesluşite şi prost luminate ale unei revoluţii cu putinţă. Franţa privea spre Paris. Parisul privea spre cartierul Saint-Antoine.
Cartierul Saint-Antoine, încins pe tăcute, începea să clocotească.
Cîrciumile din strada Charonne erau grave şi furtunoase.
Guvernul era pur şi simplu pus în discuţie. Se discuta în public dacă trebuie să se "înceapă lupta sau nu. In odăiţele din dosul prăvăliilor lucrătorii trebuiau să jure că la primul strigăt de alarmă vor ieşi în stradă şi „vor lupta fără să ţină socoteală de numărul duşmanilor". După ce se legau prin jurămînt, un om aşezat în fundul cîrciumii „îşi limpezea glasul" şi spunea : „Auzi ! ai jurat I" Cîteodată se suiau la primul cat într-o odaie închisă şi acolo se petreceau scene aproape masonice. Depuneau jurămînt iniţiatului că-L vor sluji ca pe un părinte. Asta era formula.
In sălile scunde se citeau broşuri „subversive". „Bîrfeau stăpînirea", spune un raport secret din vremea aceea. Se auzeau cuvinte ca acestea : „Nu cunosc numele şefilor. Noi ăştialalţi nu vom cunoaşte ziua decît cu două ceasuri înainte." Un lucrător spunea : „Sîntem trei sute, să punem fiecare cîte cincizeci de bani, asta face o sută cincizeci de franci, ca să fabricăm gloanţe şi pulbere". Altul spunea : „Nu-mi trebuie şase luni, n-am nevoie nici de două ; în mai puţin de cincisprezece zile o să fim pe aceeaşi treaptă cu guvernul. Putem să le ţinem piept cu
428
douăzeci şi cinci de mii de oameni." Altul spunea : „Nu mă culc noaptea, pentru ca să fac cartuşe".
Din cînd în cînd, oameni „îmbrăcaţi ca burghezii, cu haine frumoase", veneau „făcînd pe grozavii", păreau că poruncesc, strîngeau mîna celor mai importanţi şi plecau. Niciodată nu stăteau mai mult de zece minute. Schimbau în şoaptă cuvinte cu înţeles : „Complotul e copt, treaba e gata". Toţi mormăiau acelaşi lucru, ca să întrebuinţăm expresia cuiva care a fost de faţă. Exaltarea ajunsese atît de mare, încît într-o zi un lucrător strigă în mijlocul cîrciumii : „N-avem arme!" Unul dintre tovarăşii lui răspunse: „Au soldaţii 1" parodiind, fără să ştie, proclamaţia lui Bonaparte în faţa armatei Italiei. „Cînd aveau ceva mai tainic, nu-şi comunicau acolo", spune un raport. Nu pricepem ce mai puteau ascunde după ce spuneau cîte spuneau.
întrunirile erau cîteodată periodice. La unele nu luau parte decît opt sau zece, şi totdeauna aceiaşi. La altele intra cine voia şi sala era ticsită, oamenii trebuiau să stea în picioare. Unii veneau acolo din entuziasm şi patimă, alţii pentru că le era în drum cînd se duceau la lucru. In cîrciumile astea se aflau, în vremea revoluţiei, şi femei patriote care-i sărutau pe noii-veniţi.
Alte fapte pline de înţeles ieşeau la iveală.
Un om intra într-o circiumă, bea şi ieşea zicînd : „Cîr-ciumare, o să-ţi plătească revoluţia ce ţi se cuvine".
Agenţii revoluţionari erau aleşi la un cîrciumar din strada Charonne. Scrutinul se aduna într-o şapcă.
Lucrătorii se mai adunau la un maestru de scrimă de pe strada Cotte. Pe perete se afla o panoplie alcătuită din spade de lemn, din bastoane şi florete. Intr-o zi s-au scos bumbii din vîrfurile floretelor. Un muncitor zicea : „Sîntem douăzeci şi cinci, dar eu nu sînt pus la socoteală, pentru că sînt luat drept o maşină". Maşina asta a fost mai tîrziu Quenisset.
Lucrurile astea care se pregăteau căpătau încet un fel de notorietate ciudată. O femeie care-şi mătura pragul îi spunea alteia : „De multă vreme se lucrează de zor la făcutul cartuşelor". Proclamaţiile adresate gărzilor na-
M
{ionale ale ministerelor erau citite în mijlocul străzii. Una dintre proclamaţii era semnată : Burtot, negustor de vinuri.
Intr-o zi, la uşa unui cîrciumar din Piaţa Lenoir, un bărbat care purta o barbă ca o salbă şi avea un accent italienesc se sui pe un pietroi şi citi în gura mare un text ciudat, care părea alcătuit de-o putere ocultă. In jurul lui se strînseseră grupuri de oameni care aplaudau. Pasajele care răscoleau cel mai mult mulţimea au fost adunate şi notate : „...Doctrinele noastre sînt împiedicate, proclamaţiile noastre sînt rupte, cei care le lipesc sînt pîndiţi şi azvîrliţi în închisori..." „Catastrofa care a avut loc în industria bumbacului ne-a convins şi pe noi, oamenii paşnici." „Viitorul popoarelor se zămisleşte în rîndurile noastre, ale celor necunoscuţi." „Iată, spunem lucrurilor pe nume : acţiune sau reacţiune, revoluţie sau contrarevoluţie, pentru că în epoca noastră nimeni nu mai crede nici în inerţie şi nici în nemişcare. Pentru popor sau împotriva poporului ? Asta e întrebarea ! Alta nu e !" „...In ziua cînd nu vă vom mai fi pe plac, tăia-ţi-ne capul, dar pînă atunci ajutaţi-ne să umblăm."
Toate astea ziua în amiaza mare.
Alte întîmplări, încă şi mai îndrăzneţe, erau suspecte poporului tocmai din pricina îndrăznelii lor. La 4 aprilie 1832, un trecător se sui pe pietroiul din colţul străzii Sainte-Marguerite şi strigă : „Sînt babuvist !" Dar sub Babeuf poporul îl presimţea pe Gisquet'.
Trecătorul acesta spunea, între altele :
— Jos proprietatea ! Opoziţia de stînga e laşă şi tră
dătoare. Cînd vrea să aibă dreptate, predică revoluţia.
E democrată ca să nu mănînce bătaie şi regalistă ca să
nu lupte. Republicanii sînt făţarnici. Cetăţeni muncitori,
nu vă încredeţi în republicani !
— Tăcere, cetăţene spion ! strigă un muncitor.
Strigătul acesta puse capăt discursului.
1 Mare bogătaş, fost prefect al politiei Parisului în timpul monan hiei din iulie. A participat activ la reprimarea mişcărilor muncitoreşti. Acuzat tn două rînduri că ar fi delapidat banii statului, a fost salvat de Justiţie. .
428
Se produseră incidente ciudate.
Pe înserat, un muncitor se întîlnea aproape de canaî cu un „bărbat bine îmbrăcat", care îl întreba : „Unde te duci, cetăţene ?" „Domnule — îi răspundea muncitorul — n-am cinstea să vă cunosc." „Eu te cunosc foarte bine." Şi bărbatul adăuga : „Nu te teme ! Sînt agentul comitetului. Te bănuieşte că n-ai fi prea sigur. Să ştii că dacă destăinuieşti ceva sîntem cu ochii pe tine." Strîngea apoi mîna muncitorului şi pleca spunînd : „O să ne mai vedem noi în curînd".
Poliţia, la pîndă, auzea nu numai în cîrciumi, dar şi pe stradă dialoguri ciudate.
-
Fă tot ce poţi să te primească cît mai repede, îi
spunea un ţesător unui tîmplar.
-
De ce ?
-
In curînd o să înceapă focul.
Doi trecători în zdrenţe schimbau între ei cuvintele astea, vrednice de luat în seamă, pline de o răzvrătire grosolană, vădită :
-
Cine ne conduce ?
-
Păi... jupîn Filip.
-
Da de unde ! Burghezia.
Se înşală cine crede că dăm cuvîntului jacqueries ' un înţeles urît. Ţăranii erau săracii. Şi cei cărora le e foame au dreptate.
Altă dată auzeai vorbind doi trecători. Unul îi spunea celuilalt:
— Avem un plan bun de atac.
Dintr-o conversaţie intimă între patru oameni care şedeau pe vine într-un şanţ, la răscrucea barierei Trâne, nu puteai prinde decît vorbele astea :
— O să facem tot ce s-o putea ca el să nu se mai
plimbe prin Paris.
Care el ? Taină ameninţătoare.
„Şefii principali", cum se spunea în mahala, se ţineau deoparte. Se credea că se întîlnesc, ca să se sfătuiască, într-o cîrciumă aproape de Saint-Eustache. Un anume
1 faajueries (jacherii), nume dat în Franţa feudală răscoalelor ţărăneşti ; după Jacques Bonhomme, tipul ţăranului sărac.
429
Aug. — şeful societăţii de ocrotire a croitorilor, din strada Mondetour — trecea drept intermediarul principal dintre şefi şi mahalaua Saint-Antoine. De altfel, şefii ăştia au fost întotdeauna învăluiţi în foarte multă taină şi nici un fapt sigur n-a putut să dezmintă mîndria ciudată a acestui răspuns dat mai tîrziu de un acuzat cur{ii pairilor :
-
Cine era şeful vostru ?
-
N-am cunoscut şi n-am recunoscut nici unul.
Deocamdată nu erau decît vorbe străvezii, dar vagi ;
cîteodată vorbe goale, frînturi, vorbe de clacă. Dar se mai iveau şi alte semne. Un tîmplar care bătea nişte scînduri într-un gard pe strada Reuilly, în jurul unui loc pe care se ridica o casă, găsi pe locul acela o bucată dintr-o scrisoare ruptă, pe care se mai puteau citi cuvintele astea :
Comitetul trebuie să ia măsuri ca să împiedice recrutarea
în secţiile diferitelor societăţi..."
Şi în post-scriptum :
„Am aflat că în strada Faubourg-Ppissonniere, nr. 5 bis, există la un armurier cinci sau şase mii de puşti. Secţiunea nu posedă arme."
Tîmplarul îşi pierdu cumpătul şi arătă hîrtia vecinilor lui, dar găsi, la cîţiva paşi mai departe, altă hîrtie, ruptă şi ea, şi mai plină de înţeles, pe care o vom reproduce aici aşa cum era, pentru interesul istoric pe care-l au documentele astea ciudate :
Q
|
c
|
11
|
E
|
învăţaţi lista pe din afară. Pe urmă rupeţi-o. Cei admişi vor face la fel după ce le veţi transmite ordinele. Salut şi fraternitate
u og ai fe
{
|
Dostları ilə paylaş: |