Clasicii literaturii universale

65

năstire, Fauchelevent reuşise să pătrundă în comunitate. Totdeauna singuratic, văzîndu-şi de grădinăritul lui, n-avea nimic altceva de făcut decît să fie curios. Departe cum era de toate aceste femei cu văl care mergeau în­coace şi-ncolo, el nu vedea înaintea lui decît o perindare de umbre. Tot cercetîndu-le şi pătrunzîndu-le, izbutise să pună din nou carne omenească în toate aceste fantome şi, pentru el, moartele astea trăiau. Era ca un surd a cărui vedere se măreşte şi ca un orb al cărui auz se ascute. S-a silit să deosebească înţelesul fiecărui semnal şi a reuşit; astfel încît mănăstirea asta ciudată şi tăcută n-avea nimic ascuns pentru el ; sfinxul ăsta îi îndruga la ureche toate tainele lui. Fauchelevent, ştiind totul, ascundea totul. Asta era dibăcia lui. Toată mănăstirea îl credea tîmpit. Mare merit în religie ! Maicile din sfat făceau caz de Fauchelevent. Era un om mut, dar curios. Le inspira încredere. Afară de asta, era ordonat şi nu ieşea decît pentru nevoile dovedite ale livezii şi ale gră­dinii de zarzavat. Această cumpătare în felul lui de-a fi era luată în seamă. Şi nu puţin lucru a fost cînd a făcut să flecărească doi oameni ; la mănăstire pe portar, şi a aflat astfel multe amănunte de-ale vorbitorului ; iar la cimitir pe gropar, şi a aflat ciudăţeniile înmormîntării. In felul ăsta avea despre aceste călugăriţe o îndoită cunoştinţă : una a vieţii şi alta a morţii. Dar el nu abuza de nimic. Comunitatea ţinea la el. Bătrîn, şchiop, ne-văzînd nimic, poate şi puţin surd, ce de însuşiri ! Ar fi fost greu de înlocuit.

In faţa cuvioasei stareţe, unchiaşul, cu siguranţa celui ce se ştie preţuit, începu o poliloghie ca la el la ţară, destul de lungă şi de încurcată. Vorbi mult despre vîrsta lui, despre beteşugurile lui, despre povara anilor, numă-rînd îndoit de aci înainte pentru el, despre cerinţele de lucru mereu sporite, despre mărimea grădinii, despre nopţile de veghe, ca ultima, spre exemplu, cînd a trebuit să acopere pepenii cu paie din cauza lunii şi sfîrşi prin a ajunge la aceasta : că avea un frate (stareţa tresări) — un frate care nu mai e tînăr (stareţa tresări din nou, dar tresări liniştitor) — că, dacă lucrul i s-ar îngădui,

66

acest frate ar putea veni să-i ajute şi să locuiască cu el, că e foarte bun grădinar, că mănăstirea ar trage mari foloase de pe urma lui — mai mari chiar decît ar putea aduce el — că, de altfel, dacă fratele lui n-ar fi primit, el, ca mai în vîrstă, simţindu-se neputincios şi neîndestu­lător la muncă, cu toată părerea de rău, va fi nevoit să plece ; că fratele lui avea o nepoată pe care ar aduce-o cu dînsul, care ar fi crescută aici în frica lui dumnezeu şi care, poate — cine ştie ? — într-o bună zi s-ar că­lugări.

Cînd sfîrşi vorba, stareţa se opri din frămîntarea mă-tăniilor între degete şi-i spuse :

• 
  Pînă diseară o să poţi găsi un drug mare de fier ?
  
• 
  Pentru ce vă trebuie ?
  
• 
  Ca pîrghie.
  
• 
  Da, preacuvioasă maică, răspunse Fauchelevent.
  Stareţa, fără să mai rostească o vorbă, se ridică, intră
  

îii camera de-alături, care era sala de şedinţe şi unde de bună seamă toate maicile din sfat se aflau adunate. Fau­chelevent rămase singur.

III

MAICA INNOCENTE

Trecuse aproape un sfert de ceas. Stareţa se întoarse şi se aşeză din nou pe scaun.

Atît ea cît şi Fauchelevent păreau îngînduraţi. Repro­ducem cît putem mai exact convorbirea dintre ei.

• 
  Moş Fauvent ?
  
• 
  Preacucernică maică ?
  
• 
  Cunoşti capela.
  
• 
  Am acolo un colţişor al meu de unde ascult sfînta
  liturghie şi rugăciunile.
  
• 
  Dar în strană n-ai stat niciodată cînd ai avut de
  lucru ?
  
• 
  De vreo două-trei ori.
  
• 
  Trebuie ridicată o piatră.
  

5*

67

• 
  Grea ?
  
• 
  Lespedea pardoselii de lîngă altar.
  
• 
  Piatra care acoperă cripta ?
  
• 
  Da.
  
• 
  Pentru asta ar trebui doi bărbaţi.
  
• 
  Maica Ascension, care face cît un bărbat, o să-ţi
  ajute.
  
• 
  O femeie nu poate face niciodată ce face un bărbat.
  
• 
  Nu-ţi putem da decît o femeie ca să-ţi ajute. Face
  fiecare ce poate. Eu nu-l dispreţuiesc pe Merlonus
  Horstius pentru că nu ne dă decît trei sute şaizeci şi
  şapte de epistole de-ale sfîntului Bernard, pe cînd pă­
  rintele Mabillon ne dă patru sute şaptesprezece.
  
• 
  Nici eu.
  
• 
  Totul e să lucrăm fiecare după puterile noastre.
  Mănăstirea nu e un şantier.
  
• 
  Iar o femeie nu e un bărbat. Fratele meu e în­
  tr-adevăr foarte voinic.
  
• 
  O să ai şi o pîrghie.
  
• 
  E singurul soi de cheie care se potriveşte la astfel
  de porţi.
  
• 
  Piatra are un belciug.
  
• 
  O să trec drugul prin el.
  
• 
  Şi piatra e aşezată în aşa fel încît poate fi întoarsă
  pe muche.
  
• 
  Prea bine, cucernică maică. Am să deschid cripta.
  
• 
  Iar cele patru maici cîntăreţe vor fi de faţă.
  
• 
  Şi după ce-am deschis cripta ?
  
• 
  Va trebui s-o acoperi din nou.
  
• 
  Asta-i tot ?
  
• 
  Nu.
  
• 
  Aştept ordinele dumneavoastră, preacucernică maică.
  
• 
  Fauvent, noi avem încredere în dumneata.
  
• 
  Sînt pus aici ca să nu mă dau îndărăt de la nimic.
  
• 
  Şi pentru ca să nu vorbeşti nimic.
  
• 
  Da, preacucernică maică.
  

■— După ce vei deschide cripta...

— O închid la loc.

68

• 
  Dar mai înainte...
  
• 
  Mai înainte ce, preacucernică maică ?
  
• 
  Va trebui să cobori ceva înăuntru.
  

Urmă o scurtă tăcere. După tremurul buzelor, care părea să arate nehotărîre, stareţa rupse tăcerea.

• 
  Moş Fauvent !
  
• 
  Preacucernică maică ?
  
• 
  Ştii că azi-dimineaţă a murit o maică.
  
• 
  Nu.
  
• 
  Cum ? N-ai auzit clopotul ?
  
• 
  Nu s-aude nimic în fundul grădinii.
  
• 
  Adevărat ?
  
• 
  Abia dacă iau seama cînd mă sunaţi pe mine.
  
• 
  A murit cînd se lumina de ziuă.
  
• 
  Şi pe urmă, azi-dimineaţă vîntul nu bătea înspre
  mine.
  
• 
  E maica Crucifixion, o preafericită.
  

Stareţa tăcu, buzele i se mişcară o clipă, ca şi cum s-ar fi rugat în gînd şi urmă :

• 
  Acum trei ani, o jansenistă ', doamna de Bethune,
  s-a convertit numai pentru că a văzut-o pe maica Cruci­
  fixion rugîndu-se.
  
• 
  A, da, acum aud clopotul, preacucernică maică.
  
• 
  Maicile au dus-o în camera moartelor, care dă în
  biserică.
  
• 
  Ştiu.
  
• 
  Afară de dumneata, nici un bărbat nu poate şi nu
  trebuie să intre în odaia aceea. Bagă bine de seamă !
  Asta ar mai lipsi : să intre un bărbat în camera moar­
  telor !
  
• 
  Zău că da.
  
• 
  Cum ?
  
• 
  Zău că da.
  
• 
  Ce tot spui ?
  
• 
  Zic : zău că da.
  
• 
  Zău că da — ce ?
  

' O adeptă a lui Jansenius, episcop olandez (1585—1638), care a for­mulat o doctrină ce tinde la limitarea liberului arbitru şi a predesti­nării.

• 
  Preacucernică maică, eu nu zic.: „Zău că da — ce",
  eu zic : „zău că da" !
  
• 
  Nu te-nţeleg. De ce spui „zău că da" ?
  

'— Ca să zic ca dumneavoastră, preacucernică maică.

• 
  Dar eu n-am spus „zău că da".
  
• 
  N-aţi spus, dar am spus-o eu, ca să zic ca dumnea­
  voastră.
  

In clipa aceea bătu ora nouă.

• 
  In ceasul al nouălea al dimineţii şi în orice alt
  ceas, lăudate şi slăvite fie preasfintele daruri ale alta­
  rului ! zise stareţa.
  
• 
  Amin ! zise Fauchelevent.
  

Ceasul bătuse la timp, retezînd-o scurt cu „zău că da I" Altminteri, poate că stareţa şi Fauchelevent n-ar mai fi ieşit niciodată din încurcătură.

Fauchelevent îşi şterse fruntea.

Stareţa îngînă iarăşi ceva foarte încet, de bună seamă o rugăciune, apoi ridică glasul :

• 
  Pe cînd trăia, maica Crucifixion făcea convertiri ;
  după moarte o să facă minuni.
  
• 
  O să facă ! răspunse Fauchelevent, potrivindu-şi
  vorba după a stareţei, ca să n-o mai scrîntească de-aici
  înainte.
  
• 
  Moş Fauvent, comunitatea a fost binecuvîntată eu
  maica Crucifixion. Desigur, nu-i este dat oricui să moară
  cum a murit cardinalul de Beruile slujind sfînta liturghie
  şi să-şi dea sufletul rostind aceste cuvinte : Hanc igitiur
  oblationem'. Dar, fără să aibă parte de atîta fericire,
  maica Crucifixion a avut o moarte binecuvîntată. Şi-a
  păstrat cunoştinţa pînă în clipa cea din urmă. Vorbea
  cînd cu noi, cînd cu îngerii. Ne-a împărtăşit ultimele ei
  dorinţi. Dacă dumneata ai avea mai multă credinţă şi
  dacă ai fi putut să pătrunzi în chilia ei, ţi-ar fi lecuit
  piciorul numai atingîndu-l. Zîmbea. Se vedea că învia
  întru domnul. In sfîrşitul ei se simţea raiul.
  

Fauchelevent crezu că ascultă sfîrşitul unei predici.

— Amin, zise el.

¹ Iată darul — cuvinte din messa catolică.

70

— Moş Fauvent, trebuie să împlinim voia morţilor.

Stareţa înşiră cîteva boabe din mătăniile ei. Fauche-

levent tăcea. Ea continuă :

• 
  Am întrebat în privinţa asta mai multe feţe biseri­
  ceşti care ostenesc întru domnul, care au deprinderea
  celor sfinte şi care culeg roade minunate.
  
• 
  Preacucernică maică, dangătul clopotului se aude
  mult mai bine de-aici decît din grădină.
  
• 
  De altminteri, e mai mult decît o moartă : e o
  sfîntă.
  
• 
  Ca şi dumneavoastră, preacucernică maică.
  
• 
  De douăzeci de ani se culca în coşciugul ei, cu în­
  voirea pe care i-o dăduse anume sfîntul nostru părinte
  Pius al VH-lea.
  
• 
  Care l-a încoronat pe împ... Buonaparte.
  

Pentru un om şiret ca Fauchelevent, pomenirea acestui nume era nepotrivită. Din fericire, stareţa, cufundată în gindurile ei, nu-l auzi. Ea urmă :

• 
  Moş Fauvent!
  
• 
  Preacucernică maică ?
  
• 
  Sfîntul Diodor, arhiepiscopul Capadochiei, a ţinut
  să se scrie pe mormîntul său numai acest cuvînt : acarus,
  care înseamnă rimă. Aşa s-a făcut. Este adevărat ?
  
• 
  Da, preacucernică maică.
  
• 
  Preafericitul Mezzocane, stareţul de la Aquila, a
  vrut să fie îngropat sub spînzurătoare. Aşa s-a făcut.
  
• 
  E-adevărat.
  
• 
  Sfîntul Terenţiu, episcop de Port, oraş aşezat Ia
  vărsarea Tibrului în mare, a cerut să i se sape pe lespede
  semnul care se pune pe groapă paricizilor, nădăjduind
  astfel că trecătorii îi vor scuipa pe mormînt. 1 s-a făcut
  voia. Trebuie să-i ascultăm pe cei morţi.
  
• 
  De bună seamă.
  
• 
  Trupul lui Bernard Guidonis, născut în Franţa,
  lîngă Roche-Abeille, a fost aşezat, precum poruncise el
  şi contra voinţei regelui Castiliei, în biserica dominica­
  nilor din Limoges, cu toate că Bernard Guidonis fusese
  episcop de Tuy în Spania. Se poate împotrivi cineva ?
  
• 
  Nicidecum, preacucernică maică.
  

71

— Faptul este adeverit de Plantavit de la Fosse.
Stareţa mai înşiră cîteva boabe de mătănii. Apoi spuse :

• 
  Moş Fauvent, maica Crucifixion va fi îngropată în
  coşciugul în care se culca de douăzeci de ani.
  

• 
  Aşa se cuvine.
  
• 
  E o prelungire a somnului.
  
• 
  Atunci, va trebui s-o închid în coşciugul acela ?
  
• 
  Da.
  
• 
  Şi vom lăsa deoparte sicriul pompelor funebre ?
  
• 
  Chiar aşa.
  
• 
  Sînt la ordinele preacucernicei comunităţi.
  
• 
  Cele patru maici cîntăreţe îţi vor ajuta.
  
• 
  Să bat în cuie sicriul ? N-am nevoie de ele.
  
• 
  Nu. Să-l cobori.
  
• 
  Unde ?
  
• 
  In criptă.
  
• 
  Care criptă ?
  

• 
  De sub altar.
  Fauchelevent avu o tresărire.
  
• 
  Cripta de sub altar ?
  
• 
  De sub altar.
  
• 
  Dar...
  
• 
  Vei avea un drug de fier.
  
• 
  Da, dar...
  
• 
  Vei ridica lespedea cu drugul trecut prin belciug.
  
• 
  Dar...
  

• 
  Trebuie să împlinim voia morţilor. Cea din urmă
  dorinţă a maicii Crucifixion a fost s-o îngropăm în cripta
  de sub altarul capelei, să nu fie depusă în pămînt profan,
  ci să rămînă şi după moarte acolo unde s-a rugat în
  timpul vieţii. Ne-a cerut, adică ne-a poruncit acest lucru.
  
• 
  Dar aşa ceva e oprit.
  
• 
  Oprit de oameni, dar poruncit de dumnezeu.
  
• 
  Dar dacă se află ?
  
• 
  Avem încredere în dumneata.
  
• 
  O, eu sînt o piatră din zidul dumneavoastră !
  
• 
  Maicile s-au adunat. Maicile din sfat, cu care toc­
  mai m-am sfătuit, şi care continuă să delibereze, au ho-
  tărît ca maica Crucifixion să fie îngropată, aşa cum a
  

72

cfon'f, in coşcîugul ei, sub altarul nostru. închipuie-ţi şi dumneata, moş Fauvent, dacă au să se întîmple minuni aici, ce fală întru domnul pentru comunitate ! Minunile ies din morminte.

• 
  Preacucernică maică, dar dacă agentul serviciului
  de salubritate...
  
• 
  Sfîntul Benedict al II-lea s-a împotrivit lui Con­
  stantin Pogonat' în ceea ce priveşte locul de înmor-
  mîntare.
  
• 
  Totuşi, comisarul de poliţie...
  
• 
  Chonodmaire, unul din cei şapte regi germani care
  au pătruns în Galia în timpul imperiului lui Constantin,
  a recunoscut în chip formal dreptul călugărilor de a fi
  îngropaţi în biserică, adică sub altar.
  
• 
  Dar inspectorul prefecturii...
  
• 
  In faţa crucii lumea nu însemnează nimic. Martin,
  cel de-al unsprezecelea şef al călugărilor certosani, a
  dat ordinului său următoarea deviză : Stat crux, dam
  volvitur orbis ².
  
• 
  Amin I zise Fauchelevent, izbutind în felul acesta
  să iasă din încurcătură ori de cîte ori auzea vorbindu-se
  latineşte.
  

Cine a tăcut vreme îndelungată se mulţumeşte cu orice auditoriu. In ziua cînd ieşi din închisoare, copleşit de dilemele şi de silogismele frămîntate acolo, Gymnasto-ras³ se opri în faţa primului pom pe care-l întîlni în calea lui, îi ţinu o cuvîntare şi-şi dădu toată silinţa să-l convingă. Stareţa, deprinsă cu zăgazurile tăcerii, răzbită de nevoia de-a da drumul gîndurilor care-o năpădeau, se ridică de pe scaun şi lăsă să-i ţîşnească vorbele ca nă­vala unui stăvilar deschis :

— La dreapta mea îl am pe Benedict, iar la stînga pe

Bernard. Cine e Bernard ? E cel dintîi stareţ de la Chair-
vaux. Fontanes (în Burgundia) e un ţinut blagoslovit,
pentru că s-a născut el acolo. Pe tatăl Iui îl chema

' Primul a fost papă, celălalt împărat bizantin — ambii în secolul îl Vll-lea.

² Crucea rămîne, în timp ce lumea trece (în original în limba latină) ¹ Retor grec din perioada alexandrină.

73

Teceli-n, iar pe maică-sa Alethe. A început la Cîteaux, ca sa ajungă la Clairvaux ; a fost hirotonisit stareţ de către episcopul Guillaume de Champeaux din Châlons-sur-Saone ; a avut şapte sute de ucenici şi a întemeiat o suta şaizeci de mănăstiri : a înfrînt pe Abeilard la si­nodul din Sens în 1140 şi pe Pierre de Bruys', pe disci­polul acestuia, Henry, şi un alt soi de rătăciţi cărora li se spunea „apostolicii" ; l-a înfruntat pe Arnauld din Brescia², l-a doborît pe călugărul Raoul, omorîtor al evreilor; a ţinut în frîu, în 1148, sinodul din Reims; a făcut să fie osîndit Gilbert de la Poree³, episcop de Poitiers, a făcut să fie osîndit Eon de l'Etoile *, a pus capăt neînţelegerilor dintre prinţi ; l-a îndrumat pe re­gele Ludovic cel Tînăr ⁶, l-a sfătuit pe papa Eugen al III-lea, a orînduit Templul⁸, a predicat pentru cru­ciadă, a făcut în viata sa două sute cincizeci de minuni, dintre care treizeci şi nouă într-o singură zi. Cine e Be-nedict ? E patriarhul din Monte-Casino ; este cel de-al doilea ctitor al sfinţeniei claustrale ; este Vasile al Apu­sului ⁷; ordinul din care făcea parte a dat patruzeci de

¹ Provansal din secolele XI—XII, precursor al reformei religioase,
predica reîntoarcerea Ia creştinismul primitiv, condamnînd clericalismul
şi monahismul. A fost ars pe rug în 1126 ca eretic.

² Reformator religios şi politic italian din secolul al Xll-lea. A pro­
vocat o revolta Ia Roma împotriva papei, dar a fost înfrînt şi ucis.

³ Teolog scolastic francez din secolul al Xll-lea, condamnat de către
Conciliul din Reims, prezidat de papa Eugen al III-lea.

• Reformator religios breton din secolul al Xll-lea. învăţătura sa,

pronunţat anticlericalâ, a dus la condamnarea lui de către Canciliul
din Reims.

¹ Altă denumire a Iui Ludovic al Vll-lea, rege al Franţei de la 1137 la 1180.

• E vorba de ordinul templierilor, înfiinţat în 1118 în Palestina,

alcătuit mai ales din francezi : era monahal şi militar totodată. Misiu­
nea sa era să apere Palestina de arabi. După recucerirea Ierusalimului
de către arabi (sfîrşitul secelului al Xll-lea) s-a retras în Franţa, unde
poseda bogăţii imense.

' Benedict, creatorul ordinului călugăresc catolic al benedictinilor, a îndeplinit în biserica apuseană un rol asemănător cu al lui Vasile, zis cel Mare, episcop de Cesarea (Asia Mică, secolul al IV-Iea), în bi­serică creştină din răsărit, unde se numără printre fondatorii viefii mo­nahale.

74

papi, două sute de cardinali, cincizeci de partriarhi, o mie şase sute de arhiepiscopi, patru mii şase sute de episcopi, patru împăraţi, douăsprezece împărătese, patru­zeci şi şase de regi, patruzeci şi una de regine, trei mii şase sute de sfinţi canonizaţi, şi dăinuieşte de o mie patru sute de ani. De-o parte sfîntul Bernard, de alta agentul serviciului salubrităţii ! De-o parte sfîntul Be-noît, de alta inspectorul serviciului gunoaielor! Statul, serviciul gunoaielor, pompele funebre, regulamentele, ad­ministraţia, oare nu ştim noi ce înseamnă asta ? Orice trecător s-ar revolta dac-ar vedea cum se poartă cu noi. Nu ni se dă voie nici măcar să dăruim ţărîna noastră lui Isus Hristos ! Salubritatea dumitale e o născocire revoluţionară. Domnul Isus subordonat comisarului de poliţie — iată ce e veacul nostru ! Nici un cuvînt, Fauvent!

Sub duşul ăsta, Fauchelevent nu prea se simţea bine. Stareţa continuă :

— Nimeni nu poate pune la îndoială dreptul mănăsti­rii de-a hotărî în ceea ce priveşte înmormîntarea. Numai fanaticii şi rătăciţii ar fi în stare să-l tăgăduiască. Trăim vremuri de groaznică întunecare. Nu ştim ceea ce trebuie să cunoaştem şi ştim ceea ce nu trebuie ştiut. Sîntem josnici şi fără credinţă. Sînt oameni în vremea noastră care nu fac nici o deosebire între marele sfînt Bernard şi Bernard zis „al săracilor catolici", un oarecare preot de treabă, care a trăit prin veacul al XHI-lea. Alţii păcătuiesc pînă-ntr-atît, încît pun eşafodul lui Ludovic al XVI-lea alături de crucea lui Isus Hristos. Ludovic al XVI-lea n-a fost decît un rege. Să ne temem, dar de dumnezeu ! Nu mai există nici drept, nici nedrept. Cunoaştem numele lui Voltaire, dar nu-l cunoaştem pe al lui Cesar de Bus '. Totuşi, Cesar de Bus este un preafericit, iar Voltaire un păcătos. Cardinalul de Pe'rigord ², cel din urmă arhiepiscop, nu ştia nici măcar

' Feudal francez din secolul al XVI-lea, care după o viată agitată s-a călugărit. A înfiinţat, în scopuri de propagandă catolică, srdinul ..fraţilor doctrinei creştine".

* Cardinalul de Perigord, numit Alexandre de Talleyrand-Perignrd, rudă a cunoscutului ministru de externe al lui Napoleon. A fost arhie piscop al Parisului pe vremea restauraţiei.

75

că Charles de Gandren i-a urmat lui Berulle, şi Francois Bourgoin lui Gondren, şi Jean Francois Senault lui Bour-goin, şi părintele de Sainte-Marthe lui Jean Francois Senault'. Numele părintelui Coton e cunoscut, nu pentru că a fost printre cei trei care au sprijinit întemeierea ora­toriului, ci pentru că i-a dat prilej regelui hughenot Henric al IV-lea să-l înjure². Sfîntul Francois de Sales³ plăcea oamenilor din lumea bună fiindcă măsluia cărţile la joc. Şi pe urmă este atacată religia. De ce ? Pentru că au existat preoţi păcătoşi, pentru că Sagittaire, episcop de Gap, era fratele lui Salone, episcop de Embrun, şi pentru că amîndoi l-au urmat pe Momol. Ce însemnătate are ? II împiedică asta oare pe Martin de Tours⁴ să fie sfînt şi să fi dat jumătate din mantia sa unui sărac ? Sfinţii sînt persecutaţi. închidem ochii în faţa adevărurilor. Ne-am obişnuit cu bezna. Cele mai sălbatice animale sînt cele oarbe. Nimeni nu se gîndeşte serios la pedeapsa veşnică. O, lume păcătoasă ! In numele regelui însemnează azi în numele revoluţiei. Nu mai ştim ce datorăm nici celor vii, nici celor morţi. E oprit să mori ca un sfînt. Inmormînta-rea e o afacere lumească. E-ngrozitor ! Sfîntul Leon al II-lea ⁵ a scris anume două scrisori, una lui Pierre Notaire, alta regelui vizigoţilor, pentru a combate şi a înlătura autoritatea exarhului şi atotputernicia împăratului în chestiunile privitoare la morţi. Gautier, episcop de Châ-

¹ Gondren, Bourgoin, Senault etc. — superiori ai ordinului oratorie-
nilor din Franţa (secolul al XVII-lea) după cardinalul de Berulle.

Adică, în Coton I".

loc de :

Varianta

² Pierre Coton, iezuit francez (1564—1626), confesorul Iui Henric al
IV-lea şi al Iui Ludovic al XlII-lea. Se spune că, mustrîndu-l într-o
zi pe Henric al IV-lea pentru că, ori de cîte ori voia să înjure, ex­
clama : „Jarnidieu 1" (Se renie Dieu), îi propuse să înlocuiască această
exclamaţie cu „Jarnicoton I" (Se renie Coton).

,,11 tăgăduiesc pe dumnezeu I", ,,11 tăgăduiesc pe plăcu regelui şi înjurătura ajunse la modă.

³ Episcop francez din secolele XVI-XVII.

* Soldat gallo-roman din secolul al IV-lea, cunoscut pentru actele sale de caritate.

⁵ Papă la sfîrşitul secolului al Vll-lea ; exarhul (locţiitorul împă­ratului) combătut este cel din Ravena, care administra pe atunci pose­siunile bizantine din Italia ; vizigoţii, popor germanic, înfiinţaseră un regat în Spania.