76
lons, îi ţinea piept în privinţa asta lui Othon, duce de Bur-gundia. Vechea magistratură îşi dăduse încuviinţarea. Altădată ne spuneam cuvîntul chiar şi în treburile lumeşti. Stareţul din Cîteaux, căpetenia ordinului, era consilier de drept în parlamentul Burgundiei. Noi facem ce vrem cu morţii noştri. însuşi trupul sfîntului Benoît nu se află oare în Franţa, la mănăstirea din Fleury, căreia i se spune Saint-Benoît-sur-Loire, cu toate că el a murit în Italia, la Monte-Casino, într-o sîmbătă, în ziua de 21 a lunii martie din anul 543 ? Toate astea nu se pot tăgădui. Mi-e groază de fanatici, îi urăsc pe stareţi, mi-e scîrbă de eretici, dar aş dispreţui şi mai mult pe oricine ar susţine în faţa mea contrariul. E de-ajuns să-i citim pe Arnoul Wion, Gabriel Bucelin, Tritheme, Maurolicus şi pe părintele Luc d'Achery ',
Stareţa răsuflă, pe urmă se întoarse spre Fauchelevent:
— Ne-am înţeles, moş Fauvent ?
— Ne-am înţeles, preacucernică maică.
— Putem să ne bizuim pe dumneata ?
— Voi face tot ce-mi cereţi.
— Prea bine.
-
Sînt preasupusul servitor al mănăstirii.
-
Aşa rămîne. Dumneata o să închizi coşciugul. Suro
rile au să-l ducă în capelă. Se va face slujba morţilor.
Pe urmă ne vom întoarce în mănăstire. Intre orele unspre
zece şi miezul nopţii o să vii cu drugul dumitale de fier.
Totul se va petrece în cea mai mare taină. In capelă nu
vor fi decît cele patru maici cîntăreţe, maica Ascension
şi dumneata.
-
Şi sora de la stîlp.
-
Ea n-o să se întoarcă.
-
Dar o să audă.
-
N-o să asculte. De altminteri, ce ştie mănăstirea nu
ştie lumea.
După o altă clipă de tăcere, stareţa urmă :
— Scoate-ţi clopoţelul ! N-are nici un rost ca sora de
lingă stîlp să afle că eşti acolo.
1 Teologi benedictini din ultima perioadă a evului mediu.
77
-
Preacucernică maica !
-
Ce mai e, moş Fauvent ?
-
Medicul morţilor şi-a făcut vizita ?
-
O s-o facă azi la orele patru. S-a sunat clopotul pen
tru chemarea medicului morţilor. Dar dumneata n-auzi
nici un semnal ?
-
Iau seama numai la cel care e pentru mine.
-
Aşa şi trebuie, moş Fauvent.
-
Preacucernică maică, o să fie nevoie de o pîrghie
de cel puţin şase picioare.
-
De unde s-o iei ?
-
Unde sînt gratii se găsesc şi drugi de fier. Am eu
un morman de fiare vechi în fundul grădinii.
-
Nu uita : cam la trei sferturi de ceas înainte de
miezul nopţii-
-
Preacucernică maică...
-
Ce mai e ?
-
Dacă o să mai aveţi vreodată treburi dintr-astea, arn
eu un frate voinic ca un turc !
-
Să lucrezi cît mai iute cu putinţă !
-
Eu nu prea pot merge iute. Sînt beteag. De aceea
mi-ar fi trebuit un ajutor. Sînt şchiop.
-
A fi şchiop nu-i un neajuns ; poate fi chiar o bine-
cuvîntare. împăratul Henric al II-lea, care a luptat împo
triva falsului papă Grigore şi l-a aşezat din nou în scaun
pe Benedict al VUI-lea, are două porecle : cel sfînt şi
cel şchiop.
-
E tare bine să ai două surtuce ', murmură Fauchele-
vent, care, în realitate, era cam tare de urechi.
-
Cred, moş Fauvent, că n-o să fie nevoie de-o oră
întreagă. Nu e prea mult. Să fii Ungă sfîntul altar cu
drugul dumitale de fier pe la ceasurile unsprezece. Slujba
începe la miezul nopţii- Trebuie să fie totul gata cu un
sfert de ceas mai înainte.
-
Voi face totul ca să dovedesc comunităţii sîrguin(a
mea. S-a făcut. Am să bat cuie în sicriu. La ora unspre-
1 Joc de cuvinte în franţuzeşte : cuvîntul surnom (poreclă) a fost auzit de Fauchelevent surtout. (surtuc).
78
zece fix am să fiu în capelă. Vor fi acolo maicile cîntă-reţe ; va fi şi maica Ascension. Doi bărbaţi ar putea face mai mult. Dar n-are a face ! O să fiu cu pîrghia mea. Vom deschide cripta, vom coborî sicriul şi vom închide cripta la loc. După care n-o să rămînă nici o urmă. Autorităţile nu vor bănui nimic. Preacucernică maică, e bine aşa ?
-
Nu.
-
Dar ce mai e ?
-
Mai e sicriul gol.
Urmară cîteva clipe de tăcere. Fauchelevent se gîndea. Stareţa se gîndea.
-
Ce ne facem cu sicriul, moş Fauvent ?
-
O să-l îngropăm.
Altă clipă de tăcere. Fauchelevent făcu cu mîna stingă un gest ca pentru a alunga un gînd tulburător.
— Preacucernică maică, am să bat eu însumi în cuie
sicriul, în odaia de jos a bisericii ; nimeni, afară de mine,
' nu poate intra acolo ; şi-am să acopăr sicriul cu giulgiul.
-
Da, dar cînd îl vor aşeza în dric şi cînd îl vor
coborî în groapă, cioclii au să-şi dea seama că e gol.
-
Ei, al dr... ! exclamă Fauchelevent.
Stareţa porni să-şi facă semnul crucii şi se uită ţintă Ia grădinar : „...acului I" îi rămase acestuia în gît. Se grăbi să ticluiască repede ceva, ca să i se uite înjurătura.
-
Preacucernică maică, o să pun pămînt în sicriu. In
felul ăsta o să se creadă că e cineva în el.
-
Ai dreptate. Pămînt sau om e-acelaşi lucru. Prin
urmare, o să ai grijă şi de sicriul gol.
-
Iau totul asupră-mi.
Faţa stareţei, tulburată şi întunecată pînă atunci, se însenină. Ii făcu lui Fauchelevent semnul cu care un superior îi îngăduie unui inferior să plece. Fauchelevent porni spre uşă. In clipa cînd era gata să iasă, stareţa ridică uşor glasul :
— Sînt mulţumită de dumneata, moş Fauvent. Mîine,
după înmormîntare, să mi-I aduci pe fratele durnitale şi
spune-i să vină şi cu fata.
79
IV
TN CARE JEAN VALJEAN PARE SA-L FI CITIT PE AUSTIN CASTILLEJO
Salturile şchiopului sînt ca ocheadele chiorului : nu ajung prea iute la ţintă. Afară de asta, Fauchelevent era năucit. I-a trebuit aproape un sfert de ceas ca să se întoarcă la magherniţa lui din grădină. Cosette se trezise. Jean Vaijean o aşezase lîngă foc. In clipa în care intra Fauchelevent, Jean Vaijean tocmai îi arăta coşul de nuiele al grădinarului, care era atîrnat de perete, şi-i spunea :
— Ia seama la ce-ţi spun, micuţa mea Cosette. O să
trebuiască să plecăm din casa asta, dar o să venim îna
poi şi o să ne meargă foarte bine aici. Moşneagul care
stă aici o să te ducă în spate în coşul acela. O să mă
aştepţi la o cucoană. Am să vin să te iau. Şi, mai ales
dacă nu vrei ca Thenardiera să pună iar mîna pe tine,
să fii cuminte şi să nu scoţi o vorbă !
Cosette dădu din cap cu seriozitate. La zgomotul pe care-l făcu Fauchelevent împingînd uşa, Jean Vaijean se întoarse :
-
E bine ?
-
E-n regulă şi nu prea ! zise Fauchelevent. Am voie
să vă aduc înăuntru ; dar înainte de a vă aduce, trebuie
să vă scot afară. Aici se încurcă treaba. Cu mititica e uşor.
-
O iei cu dumneata ?
-
Dar o să tacă ?
-
De asta răspund eu.
— Dar cu dumneata ce facem, domnule Madeleine ?
Şi, după o tăcere plină de îngrijorare, Fauchelevent
exclamă :
-
O să ieşi, la urma urmei, pe unde ai intrat!
Jean Vaijean se mulţumi să răspundă ca şi întîia dată :
-
Cu neputinţă !
Fauchelevent, vorbind mai mult pentru el însuşi decît pentru Jean Vaijean, îngăimă :
— Mai e ceva care mă frămîntă. Am spus c-o să pun
pămînt. Dar mă gîndesc că pămînt în locul unui trup n-o
să se prea potrivească, n-o să prea meargă, o să alunece
80
!
înăuntru, o să se mişte. Oamenii au să bage de seamă, înţelegeţi, domnule Madeleine, autorităţile au să observe.
Jean Valjean îl privi drept în ochi, crezînd că aiurează.
Fauchelevent continuă :
— Cum dra...cu o să ieşiţi de aici ? Trebuie s-o facem
pînă mîine, pentru că mîine vă aduc îndărăt. Stareţa vă
aşteaptă.
Fauchelevent îl lămuri apoi pe Jean Valjean că era o răsplată pentru un serviciu pe care-l făcea el comunităţii ; că era una din îndatoririle lui să ia parte la înmormîn-tări, că el bătea în cuie sicriele şi-l ajuta pe gropar la cimitir. Călugăriţa care murise de dimineaţă ceruse să fie aşezată în sicriul care-i slujise drept pat şi îngropată în cripta de sub altarul capelei. Că la aşa ceva se împotriveau regulamentele poliţiei, dar că era vorba de o moartă căreia nu i se poate refuza nimic. Că stareţa şi maicile din sfat se socoteau datoare să împlinească dorinţa răposatei. Că nu se sinchiseau de cîrmuire. Că el, Fauchelevent, o să bată în cuie sicriul, în chilie, o să ridice lespedea şi-o s-o coboare pe moartă în criptă. Drept răsplată, stareţa îl primea în mănăstire pe fratele lui ca grădinar şi pe nepoata lui ca elevă. Fratele lui era domnul Madeleine, iar nepoată-sa era Cosette. Stareţa îi spusese să vină cu fratele lui a doua zi, pe-nserate, după înmor-mîntarea ticluită la cimitir. Dar el nu putea să-l aducă pe domnul Madeleine de-afară, dacă domnul Madeleine nu se găsea afară. Că asta era prima încurcătură. Şi că, pe urmă, mai era şi altă încurcătură : sicriul gol.
-
Despre ce sicriu gol e vorba ? întrebă Jean Valjean.
Fauchelevent răspunse :
-
Sicriul administraţiei.
-
Care sicriu, care administraţie ?
-
Moare o călugăriţă. Vine doctorul municipalităţii şi
spune : a murit o călugăriţă. Cîrmuirea trimite un sicriu.
A doua zi trimite un dric şi cioclii care să ia sicriul şi să-l
ducă la cimitir. Vin cioclii, ridică sicriul şi nu găsesc
nimic într-însul.
-
Pune ceva înăuntru.
-
Un mort ? Nu-l am.
6
81
-
Nu.
-
Atunci ce ?
-
Un om viu.
-
Pe cine ?
-
Pe mine ! zise Jean Valjean.
Fauchelevent, care se aşezase, sări în picioare ca şi cum o pocnitoare ar fi făcut explozie sub scaunul lui.
-
Pe dumneavoastră ?
-
De ce nu ?
Jean Valjean avea unul din rarele lui zîmbete, care se potriveau ca o şuviţă de lumină pe un cer de iarnă.
-
Ţi-aducî aminte, Fauchelevent, că mi-ai spus : „A
murit maica Crucifixion !", iar eu am adăugat: ,,Şi-o să
fie îngropat domnul Madeleine". Aşa o să se întîmple.
-
Ei, asta-i bună ! Dumneavoastră glumiţi, nu vorbiţi
serios.
-
Ba foarte serios. Trebuie să ies de aici ?
-
Fără îndoială.
-
Ţi-am spus să găseşti şi pentru mine un coş şi o
învelitoare.
-
Ei bine ?
-
Coşul o să fie din brad, iar învelitoarea un postav
negru.
-
Mai întîi, postavul o să fie alb. Călugăriţele sînt
îngropate în alb.
-
Fie şi postav alb.
-
Domnule Madeleine, dumneavoastră nu sînteţi un
om ca toţi oamenii.
Asemenea lucruri năstruşnice, care nu erau decît născocirile sălbatice şi semeţe ale ocnei, desprinzîndu-se din atmosfera paşnică în care trăia şi amestecîndu-se cu ceea ce numea el „mărunta roboteală a mănăstirii", îi căşunau lui Fauchelevent o zăpăceală asemănătoare cu a trecătorului care ar vedea o pasăre de mare pescuind în rigola străzii Saint-Denis.
Jean Valjean continuă :
— Totul e să ies de aici fără sa fiu văzut. Asta ar fi
un mijloc. Dar mai întîi, lămureşte-mă : cum au să se
petreacă lucrurile ? Unde-i sicriul ?
-
Cel gol ?
-
Da.
-
E jos, în sala care se cheamă a moartelor. E aşezat
pe două capre şi e învelit în giulgiu.
-
Ce lungime are sicriul ?
-
Şase picioare.
-
Ce este sala moartelor ?
-
O încăpere de la parter, care are o fereastră cu
zăbrele înspre grădină şi care se închide pe din afară cu
un oblon şi cu două uşi : una care dă spre mănăstire,
cealaltă spre biserică.
-
Care biserică ?
-
Biserica din stradă, biserica pentru toată lumea.
-
Ai cheile celor două uşi ?
-
Nu. Am numai cheia uşii dinspre mănăstire ; cheia
uşii care dă spre biserică o ţine portarul.
-
Cînd deschide portarul uşa aceea ?
-
Numai cînd vin cioclii să ia sicriul. O dată sicriul
scos, uşa e încuiată la loc.
-
Cine bate în cuie sicriul ?
-
Eu.
-
Cine-l înfăşoară în giulgiu ?
-
Eu.
-
Faci totul singur ?
-
Nici un alt bărbat, afară de medicul poliţiei, nu
poate pătrunde în sala moartelor. Stă scris şi pe perete.
-
La noapte, cînd totul e adormit în mănăstire, ai
putea să mă ascunzi în camera aceea ?
-
Nu. Dar v-aş putea ascunde într-o odăiţă întune
cată care dă în sala moartelor, unde-mi păstrez uneltele
de gropar, care-i în grija mea şi-a cărei cheie o ţin eu.
-
La ce oră vine mîine dricul să ia sicriul ?
-
Cam pe la trei după-amiază. Inmormîntarea se face
în cimitirul Vaugirard, puţin înainte de căderea nopţii.
Nu prea curînd.
-
O să stau ascuns în odăiţa dumitale cu unelte toată
noaptea şi toată dimineaţa următoare. Dar ce fac cu
mîncarea ? O să-mi fie foame.
-
O să v-aduc eu ce trebuie.
6*
83
— Ai putea sa vii pe la ora două sa mă închizi în
sicriu.
Fauchelevent se dete înapoi, trosnindu-şi degetele.
-
Dar e cu neputinţă.
-
Aida-de ! Să iei un ciocan şi să baţi nişte cuie
într-o scîndură ?
Repetăm că ceea ce i se părea lui Fauchelevent de necrezut, pentru Jean Valjean era ceva foarte simplu. Jean Valjean trecuse prin situaţii şi mai grele. Cine a fost închis cunoaşte arta de a se ghemui după cerinţele evadărilor. Prizonierul e înclinat să fugă, aşa cum bolnavul e supus crizei care-l tămăduieşte sau îl răpune. O evadare însemnează o vindecare. Ce nu face omul ca să se vindece ? Să se lase închis şi dus într-o ladă, ca un colet, să trăiască mai multă vreme într-o cutie, să respire într-un loc lipsit de aer, făcînd economie de respiraţie ceasuri întregi, să ştie să se înnăbuşe fără să moară — toate astea făceau parte din jalnica îndemînare a lui Jean Valjean.
De altfel, procedeul acesta de ocnaş, un sicriu cu un om viu într-însul, a fost folosit şi de-un împărat. Dacă trebuie să-i dăm crezare călugărului Austin Castillejo, acesta a fost mijlocul de care s-a folosit Carol Cvintul ' ca s-o aducă pe doamna Plombes în mănăstirea Saint-Just şi pe urmă s-o scoată atunci cînd, după renunţarea lui la tron, a vrut s-o mai vadă pentru cea din urmă oară.
Fauchelevent, care-şi mai venise în fire, zise :
-
Dar cum ai să faci ca să respiri ?
-
Am să respir.
-
In cutia aia ? Numai gîndtndu-mă la ea şi mă înnăbuş.
-
Cred că ai un burghiu. O să faci din loc în loc cîteva
găurele în dreptul gurii, iar cuiele să le baţi fără să apeşi
scîndură deasupra.
-
Bine ! Dar dacă vă vine să tuşiţi sau să strănutaţi ?
— Cine evadează nu tuşeşte şi nici nu strănută.
Şi Jean Valjean adăugă :
— N-am încotro, moş Fauchelevent: ori mă las prins
aici, ori primesc să fiu scos cu dricul.
I
Toată lumea cunoaşte obiceiul pisicilor de-a se opri şi de-a pregeta încoace şi-ncolo între canaturile unei uşi întredeschise. Cine oare nu s-a gîndit cîndva văzînd o astfel de pisică : „Hai, intră odată I" Sînt unii oameni care, puşi deodată în fata unei întîmplări neaşteptate, se arată şovăitori şi nehotărîţi, gata să fie striviţi de soarta care pecetluieşte brusc sfîrşitul. Cei ce merg prea departe cu prevederea, chiar dac-ar fi pisici, şi tocmai pentru că sînt pisici, trec uneori prin mai multe primejdii decît cei cutezători. Fauchelevent avea firea asta şovăitoare. Totuşi, sîngele rece al lui Jean Valjean îl cucerea fără voia lui. Ingăimă :
— La urma urmei, nici nu e chip să facem altfel.
Jean Valjean continuă :
-
Un singur lucru mă nelinişteşte : ce-o să se petreacă
la cimitir ?
-
Pe mine tocmai asta nu mă îngrijorează, zise Fauche
levent. Dacă dumneavoastră sînteţi sigur c-o să ieşiţi
din sicriu, eu sînt tot atît de sigur c-o să vă scot din
groapă. Groparul e un beţiv, prieten cu mine, moş Mesti-
enne. Un bătrîn din alte vremi. Groparul îi vîră pe morţi
în groapă, iar eu îl vîr pe gropar în buzunar. Să vă spun
eu ce-are să se petreacă. Ajungem acolo pe înserate, cu
trei sferturi de ceas înainte de a se deschide poarta cimi
tirului. Dricul o să meargă pînă la groapă. Eu am să fiu
în urma lui ; e datoria mea. O să am în buzunar un cio
can, o daltă şi nişte cleşti. Dricul se opreşte, cioclii
înnoadă o funie în jurul sicriului şi vă coboară în groapă.
Preotul spune rugăciunile obişnuite, se închină, stropeşte
cu agheasmă şi o ia din loc. Am să rămîn singur cu moş
Mestienne. V-am spus că mi-e prieten. Una din două :
ori o să fie beat, ori n-o să fie beat. Dacă nu e beat, îi
spun : „Hai, să-i tragem o duşcă, cît mai e deschis la
Gutuia veselă l". II iau cu mine, îl ameţesc ; lui moş Mesti
enne nu-i trebuie prea mult să se îmbete ; e totdeauna cu
chef; ţi-l culc sub masă, îi şterpelesc legitimaţia ca să
pot pătrunde din nou în cimitir şi mă întorc acolo fără
1 Au bon coing: joc de cuvinte între coin (col(, col(işor) şi comjj (gutuie).
85
el. Nu mai aveţi de-a face decît cu mine. Dacă e beat, îi spun : „Cară-te, fac eu treaba în locul tău !" El pleacă şi eu vă scot din groapă.
Jean Valjean îi întinse mîna, pe care Fauchelevent se grăbi s-o strîngă cu o mişcătoare sinceritate ţărănească.
— Ne-am înţeles, moş Fauchelevent ! Totul o să meargă strună !
,,Numai să nu scîrţîie ceva, gîndi Fauchelevent. Ar fi îngrozitor I"
î
NU-I DE AJUNS SA FII BEŢIV CA SA FII NEMURITOR
A doua zi, pe la apusul soarelui, trecătorii răzleţi de pe bulevardul Mâine se descopereau la trecerea unui dric de modă veche, zugrăvit cu capete de mort, cu oase încrucişate şi cu frunze în chip de lacrimi. In dricul acela se afla un sicriu acoperit cu o pînză albă, peste care se afla o cruce neagră, lungă, ce părea o moartă de statură mare, cu braţele atîrnînd. In urma dricului venea o trăsură cernită, în care se vedea un preot în odăjdii şi un copil din cor cu o tichie roşie pe cap. Doi ciocli în uniformă cenuşie, cu găitane negre, mergeau la dreapta şi la stînga dricului. In urmă păşea un bătrîn în haine de lucrător, care şchiopăta. Cortegiul se îndrepta spre cimitirul Vau-girard.
Se vedeau ieşind din buzunarul omului coada unui ciocan, vîrful unei dălţi şi cele două braţe ale unei perechi de cleşti.
Cimitirul Vaugirard nu era ca toate celelalte cimitire ale Parisului. îşi avea rînduielile lui deosebite, tot aşa cum avea o poartă mare şi una mijlocie, cărora bătrînii mahalalei, care ţineau la numirile de altădată, le spuneau poarta călăreţilor şi poarta pedeştrilor. Călugăriţele bernardine-benedictine dobîndiseră, cum am mai spus, dreptul de a fi îngropate acolo, într-un colţ al lor, seara, întrucît odinioară acest teren fusese al comunităţii. Din
86
care pricină, groparii, făcînd în cimitir un serviciu de seară în timpul verii şi unul de noapte în timpul iernii, erau supuşi unei rînduieli deosebite. Pe vremea aceea por(ile cimitirelor din Paris se închideau la apusul soarelui şi, măsura asta fiind de ordin administrativ, cimitirul Vaugirard trebuia să i se supună ca şi celelalte. Poarta călăreţilor şi poarta pedeştrilor erau două porţi una lîngă alta, cu zăbrele, şi care se învecinau cu un pavilion construit de arhitectul Perronnet şi locuit de portarul cimitirului. Porţile astea zăbrelite se zăvorau negreşit de îndată ce soarele se lăsa în spatele Domului Invalizilor. Dacă vreun gropar întîrziat se găsea în clipa aceea în cimitir, n-avea alt mijloc de-a ieşi decît legitimaţia de gropar, eliberată de către serviciul pompelor funebre. In oblonul ferestrei portarului se afla un fel de cutie de scrisori. Groparul îşi arunca legitimaţia în cutia aceea, portarul o auzea căzînd, trăgea de funie, şi poarta pedestraşilor se deschidea. Dacă groparul n-avea legitimaţia la el, îşi spunea numele, iar portarul — cîteodată culcat şi adormit — se scula, se ducea să-l recunoască pe gropar şi descuia poarta cu cheia ; groparul ieşea, dar trebuia să plătească o amendă de cincisprezece franci.
Cimitirul ăsta, cu ciudăţeniile lui, care înfrîngeau regulamentele, stînjenea orînduiala administrativă. După 1830 a fost desfiinţat. I-a luat locul cimitirul Montparnasse, zis şi cimitirul de răsărit, moştenind şi faimoasa cîrciumă care era zid în zid cu cimitirul Vaugirard şi deasupra căreia atîrna o gutuie zugrăvită pe-o scîndură cu firma La gutuia veselă; zidul făcea un unghi avînd o latură spre mesele chefliilor, iar alta spre morminte.
Cimitirul Vaugirard putea fi numit un cimitir în paragină. Nu mai era la modă. II năpădise mucegaiul, florile i se ofileau. Burghezii nu prea (ineau să fie îngropaţi la Vaugirard : mirosea a sărăcie. Pere-Lachaise, da ! Să fii îngropat la Pere-Lachaise e ca şi cum ai avea mobilă de mahon. Aşa se cunoştea boieria. Cimitirul Vaugirard era un loc îngrădit, vrednic de respect, plantat ca o veche grădină franţuzească. Alei drepte, merişori, arbori funebri, morminte vechi sub tise bătrîne, iarbă foarte
Dostları ilə paylaş: |