Clive Cussler

— Băuturi alcoolice într-un proiect NUMA, a murmurat Summer în derâdere. Ce-ar zice stimatul nostru şef, amiralul Sandecker, dacă ar afla că încălcăm regula de aur privind consumul de băuturi alcoolice în orele de program?

— Tatăl vostru a exercitat o influenţă nefastă asupra mea, a spus Bamum. El nu urca niciodată la bordul vasului fără o ladă de vin de colecţie, în vreme ce amicul lui, Al Giordino, apărea întotdeauna cu o cutie metalică plină cu trabucuri din stocul personal al amiralului.

— S-ar părea că, în afară de amiral, toată lumea ştie că Al cumpără în secret trabucurile din aceeaşi sursă, a spus Dirk şi a surâs.

— Şi ce avem la felul doi? A întrebat Bamum.

— Tocăniţă din peşte proaspăt şi salată de crab.

— Cine se ocupă de servit?

— Eu, a mormăit Dirk. Singurul fel de mâncare din fructe de mare pe care Summer ştie să îl pregătească este sendviş cu ton.

— Nu-i adevărat, a spus ea îmbufnată. Sunt o bucătăreasă bună.

Dirk a măsurat-o cu un aer cinic.

— De aceea cafeaua făcută de tine are gust de acid de baterie?

Prăjit în unt, homarul cu spanac a fost însoţit de vinul jamaican şi de povestea câtorva aventuri marine ale lui Bamum. Summer s-a strâmbat urât la fratele ei când a adus la masă o plăcintă cu lămâie pe care o pregătise chiar ea la cuptorul cu microunde. Dirk a recunoscut primul că ea reuşise o minune, pentru că, din câte ştia el, cuptorul cu microunde nu se prea folosea la copt prăjituri.

Bamum s-a ridicat, gata să-şi ia rămas-bun, când Summer l-a oprit cu un gest.

— Îţi fac o enigmă cadou.

Bamum a privit-o printre genele strânse.

— Ce fel de enigmă?

Ea i-a întins obiectul pe care îl găsise în cavernă.

— Ce reprezintă?

— Cred că-i un vas sau o urnă. N-avem cum să ne dăm seamă decât după ce îndepărtăm crusta. Speram s-o duci pe vas şi să pui pe cineva de la laborator să o cureţe bine.

— Sunt convins că se vor găsi amatori. Bamum a ridicat-o cu ambele mâini, ca şi cum ar fi cântărit-o. Pare cam grea ca să fie din teracotă.

Dirk a făcut un semn către baza obiectului.

— Există un spaţiu unde nu s-a depus nimic şi se vede că e din metal.

— Ciudat, nu văd nici urmă de rugină.

— Nu garantez, dar am bănuiala că e din bronz.

— Are o formă prea graţioasă ca să fi fost făcută de meşteşugarii de prin zona asta, a adăugat Summer. Chiar dacă are crusta asta groasă, mi se pare că zăresc o serie de figurine zgâriate de jur împrejur.

Bamum a privit urna cu mai multă atenţie.

— Ai mai multă imaginaţie decât mine. Cred că la întoarcerea în port o să găsim un arheolog care să rezolve ghicitoarea asta, dacă nu cumva o să facă scandal că am luat-o de pe fundul mării.

— Nu-i nevoie să aşteptăm atât de mult, a spus Dirk. Ce-ar fi să-i trimiţi nişte fotografii lui Hiram Yaeger de la sediul NUMA din Washington? El ne-ar putea sugera vechimea şi provenienţa obiectului. S-ar putea să fi căzut de pe vreun vas în trecere sau să provină de la o epavă.

— Vandalia e scufundată în apropiere, a sugerat Summer.

— Cred că asta e sursa, a zis Bamum.

— Dar ce căuta într-o cavernă la o sută de metri depărtare? S-a mirat Summer.

Fratele ci a mustăcit ca un motan şi a murmurat:

— Vrăjitorie, dragă doamnă, magie voodoo.

Bamum le-a urat noapte bună când întunericul căzuse aproape de tot.

Când s-a strecurat pe uşa ecluzei, Pitt l-a întrebat:

— Cum stăm cu vremea?

— Destul de calmă în următoarele două zile, i-a răspuns Bamum. Numai că se formează un uragan în apropiere de insulele Azore. Meteorologul navei va fi cu ochii pe el în perioada următoare. Dacă dă semne că se îndreaptă spre noi, vă evacuez pe amândoi şi o ştergem cu toată viteză din calea lui.

— Să sperăm că o să ne ocolească, a spus Summer.

Bamum a pus urna în sacul din plasă şi a luat săculeţul cu mostre de apă pe care le colectase Summer, după care a coborât prin ecluză în apa întunecată. Dirk a aprins reflectoarele de la exterior, luminând bancurile de peşti-papagal de un verde strident, care înotau în cerc, parcă indiferenţi la oamenii care trăiau în mijlocul lor.

Fără să se mai deranjeze să-şi pună rezervoarele de oxigen, Bamum a inspirat adânc, a îndreptat înainte o lanternă de scufundător şi a pornit spre suprafaţă într-o ascensiune liberă de şaisprezece metri, expirând aerul pe măsură ce urca. Micuţa barcă gonflabilă, cu coca din aluminiu, se legăna la ancoră, pe care o aruncase mai devreme la o distanţă sigură. A înotat spre ea, s-a urcat şi a ridicat ancora. Apoi a răsucit cheia de contact, pornind cele două motoare Mercury de 100 de cai-putere şi s-a îndreptat spre navă, luminată orbitor de o serie de reflectoare împodobite cu lămpi de navigaţie verzi şi roşii.

Majoritatea navelor oceanice sunt îndeobşte vopsite în alb, cu o bordură roşie, neagră sau albastră. Unele cargouri apelează la diverse nuanţe de oranj. Nu şi Sea Sprite. Ca şi celelalte vase ale Agenţiei Naţionale pentru Studii Subacvatice şi Marine, era vopsită în turcoaz-aprins de la un capăt la celălalt. Era nuanţa pe care bătăiosul director al agenţiei, amiralul James Sandecker, o alesese pentru a-şi deosebi flota de alte vase care cutreierau mările. Puţini erau marinarii care nu recunoşteau un vas NUMA atunci când îl întâlneau în larg sau în porturi.

Sea Sprite era mare pentru clasa de nave din care făcea parte.

Avea 94 de metri lungime şi 20 de metri lăţime. Perfectă din toate punctele de vedere, îşi începuse activitatea pe mare ca remorcher spărgător de gheaţă şi petrecuse primii zece ani detaşată în mările de la poli, luptând cu furtuni de zăpadă şi remorcând nave avariate din zonele în care erau periclitate de bancuri de gheaţă şi de aisberguri.

Îşi putea croi drum prin banchize de gheaţă groase de doi metri şi putea remorca până şi un portavion pe mare agitată, fără să-şi piardă stabilitatea în mişcare.

Achiziţionând Sea Sprite pentru NUMA când nava era încă în foarte bună stare, Sandecker a cerut să fie transformată într-un vas de cercetări marine multifuncţional, care să slujească şi ca bază pentru scufundări. Nu s-au făcut economii. Partea de electronică a fost proiectată de inginerii NUMA, la fel ca sistemele de automatizare computerizată şi acelea de comunicaţii. Pe Sea Sprite s-au instalat laboratoare de ultimă generaţie, spaţii corespunzătoare de muncă şi s-au redus mult vibraţiile. Reţelele ei de computere puteau monitoriza, colecta şi transmite informaţiile prelucrate către laboratoarele NUMA din Washington pentru a fi imediat analizate, obţinându-se astfel cunoştinţe oceanografice vitale.

Sea Sprite era acţionată de cele mai performante motoare pe care le putea crea tehnologia modernă. Cele două motoare magnetohidrodinamice o propulsau cu o viteză de aproape 40 de noduri pe oră. Şi, dacă înainte reuşea să remorcheze un portavion pe o mare agitată, acum ar fi putut să tracteze două, fără să-şi suprasolicite motoarele.

Nici o altă navă de cercetări din lume nu o egală în materie de tehnologie specială aflată în dotare.

Bamum se mândrea cu nava lui. Era una dintre cele numai 30 de nave de cercetări ce alcătuiau flota NUMA, dar de departe cea mai sofisticată. Amiralul Sandecker îl însărcinase să se ocupe de modernizarea ei, iar Bamum se arătase mai mult decât dornic să-şi ducă la bun sfârşit sarcina, mai ales că amiralul îi spusese că nu-l interesau costurile. Totul a fost făcut în mod profesionist, iar Bamum nu s-a îndoit nici o clipă că postul de comandant al acestei nave reprezenta încununarea carierei lui de marinar.

Detaşaţi pe mare timp de nouă luni, oamenii de ştiinţă de pe navă erau schimbaţi la fiecare proiect. Celelalte trei luni din an, nava voiaja către şi de la punctele de lucru, era andocată pentru lucrări de întreţinere şi pentru modernizarea echipamentelor şi a instrumentelor de bord, beneficiind de cele mai avansate tehnologii.

Când s-a apropiat de ea, Bamum a admirat încă o dată suprastructura cu opt etaje şi macaraua uriaşă de la pupa, care coborâse Pisces pe fundul oceanului şi slujea la ridicarea şi lansarea la apă a vehiculelor robotizate şi a submersibilelor cu echipaj uman. Apoi a trecut cu privirea peste platforma destinată elicopterului, aflată deasupra pupei şi peste antenele echipamentelor de comunicaţii şi ale legăturilor prin satelit, care se înălţau ca o pădure în jurul domului de mari dimensiuni ce găzduia sistemele radar.

Atenţia i-a fost reţinută de manevrele necesare pentru a aduce barcă alături de corpul navei. După ce a oprit motoarele, macaraua de mici dimensiuni de pe punte s-a rotit şi a coborât un cablu cu cârlig.

Bamum a prins cârligul de chinga de ridicare şi apoi s-a relaxat pentru câteva clipe, cât timp barca a urcat încet spre bord.

Imediat ce a păşit pe punte, Bamum a dus enigmaticul obiect în laboratorul spaţios al navei. L-a predat unor studente practicante de la Institutul de Arheologie Navală a Universităţii din Texas.

— Curăţaţi-l cât se poate de bine, le-a spus el. Dar cu grijă. S-ar putea să fie foarte valoros.

— Arată ca un vas acoperit de mizerie, a spus o fată blondă, care purta un tricou cu emblema institutului unde studia şi un şort. Era limpede că nu o incìnta ideea de a curăţa obiectul.

— Nici vorbă, a spus Bamum cu glas glacial şi uşor ameninţător. Nu se ştie ce secrete se ascund într-un recif de corali. Fereşte-te de duhul rău dinăuntru.

Încântat că avusese ultimul cuvânt, Bamum le-a întors spatele şi a pornit spre cabina lui, iar studentele l-au urmărit cu ochi bănuitori, după care şi-au îndreptat atenţia către urnă.

La ora zece în aceeaşi seară, obiectul se găsea deja într-un elicopter aflat în drum spre Aeroportul Santo Domingo din Republica Dominicană, de unde avea să fie expediat la bordul unui avion cu reacţie spre Washington, D. C.

Capitolul 3

Clădirea de 30 de etaje care găzduia sediul NUMA se ridica pe malul estic al fluviului Potomac, în apropiere de Capitoliu. Reţeaua de computere de la etajul zece semăna cu studioul de sonorizare dintr-un film ştiinţifico-fantastic produs la Hollywood. Acest spaţiu remarcabil era teritoriul exclusiv al lui Hiram Yaeger, geniul informatic de la NUMA. Sandecker îi lăsase acestuia mâna liberă să conceapă şi să realizeze cea mai mare bibliotecă din lume în domeniul ştiinţelor mării, fără nici un amestec din afară sau restricţii financiare. Cantitatea de date acumulate, asamblate şi catalogate de Yaeger era enormă, cuprinzând toate studiile ştiinţifice, investigaţiile şi analizele efectuate în domeniu, de la primele despre care se ştia şi până la ultimele noutăţi. Aşa ceva nu există nicăieri în lume.

Spre deosebire de alte centre computerizate aparţinând instituţiilor guvernamentale sau corporaţiilor, spaţiul imens al etajului era deschis, deoarece Yaeger considera că împărţirea să în birouri separate era defavorabilă creării unor deprinderi de muncă eficiente.

Conducea el însuşi întregul complex de la un birou circular, aşezat pe un podium situat chiar în centrul sălii. În afara unei săli de conferinţe şi a toaletelor, singurul spaţiu închis era un tub circular şi transparent, de mărimea unui dulap, plasat pe o latură a şirului de monitoare aranjate în jurul biroului lui Yaeger.

Fără să fi reuşit pe deplin trecerea de la îmbrăcămintea hippy la costumele scumpe la două rânduri, Yaeger continua să poarte blugi Levi's şi o geacă asortată, plus o pereche de cizme de cowboy foarte vechi. Părul încărunţit era strâns la ceafă într-o codiţă, iar pe nas purta ochelari ca de bunicuţă, prin care îşi privea drăgăstos monitoarele. Cu toate acestea, geniul computeristic de la NUMA nu ducea viaţa pe care o sugera prin îmbrăcăminte.

Avea o soţie frumoasă, o artistă renumită. Locuiau împreună la o fermă din Sharpsburg, Maryland, unde creşteau cai. Cele două fete mergeau la o şcoală particulară şi plănuiau ca după absolvire să-şi continue studiile la colegii pe care să le aleagă singure. Yaeger conducea un BMW V-l2, cu care se deplasa de acasă la sediul NUMAI şi înapoi, iar soţia prefera un Cadillac Esplanade pentru a duce fetele şi pe prietenii lor la şcoală şi la petreceri.

Intrigat de urna care-i fusese trimisă de căpitanul Bamum de pe Sea Sprite, Yaeger a ridicat-o din cutie şi a aşezat-o în incinta tabulară, situată la vreun metru de scaunul său rotativ din piele. Apoi a tastat un cod. Câteva momente mai târziu, în cameră a apărut imaginea tridimensională a unei femei atrăgătoare care purta o bluză dintr-un material înflorat şi o fustă asortată. Creaţie a lui Yaeger, eterica femeie era imaginea soţiei lui şi reprezenta materializarea unei fiinţe virtuale, produse pe calculator, vorbitoare şi înzestrate cu gândire, care avea personalitate proprie.

— Bună, Max, a salutat-o Yaeger. De acord să faci puţină cercetare?

— La dispoziţia ta, a răspuns Max cu glas uşor gutural.

— Vezi obiectul pe care ţi l-am aşezat la picioare?

— Da.

— Te-aş ruga să-i identifici vechimea aproximativă şi cultura din care provine.

— Ne-am apucat de arheologie cumva?

Yaeger a dat afirmativ din cap.

— Obiectul a fost descoperit de un biolog NUMA într-o cavernă coraliferă de pe bancul Navidad.

— Puteau să-l cureţe mai temeinic, a spus sec Max, privind în jos către urna care încă prezenta o crustă.

— S-a lucrat în mare grabă.

— Asta se vede fără ochelari.

— Plimbă-l prin reţelele de date arheologice ale universităţilor şi găseşte-mi ceva care seamănă cu el.

Ea l-a privit cu şiretenie.

— Mă sileşti să comit o infracţiune, cred că-ţi dai seama de asta.

— Pătrunderea neautorizată în fişiere de interes istoric nu reprezintă o infracţiune.

— Mereu rămân impresionată de modul în care îţi justifici acţiunile ilegale.

— O fac din pură bunăvoinţă.

— Scuteşte-mă, a spus Max, dându-şi ochii peste cap.

Yaeger a atins o tastă cu arătătorul, iar Max a dispărut treptat, ca şi cum s-ar fi evaporat, în timp ce urna a coborât într-un locaş situat sub nivelul pardoselii.

În aceeaşi clipă, telefonul albastru, aşezat în şir cu alte receptoare colorate, a sunat. Yaeger a dus receptorul la ureche, continuând în acelaşi timp să tasteze.

— Da, domnule amiral.

— Hiram, s-a auzit vocea amiralului James Sandecker, am nevoie de dosarul privind monstrul acela plutitor ancorat în apropiere de Cabo San Rafael din Republica Dominicană.

— Vin imediat cu el.

James Sandecker, în vârstă de 61 de ani, tocmai făcea flotări când Yaeger a fost condus în birou de secretară. Era un bărbat scund, depăşind cu puţin 1,65 metri, cu părul des şi roşcat şi barbişon. A ridicat capul spre Yaeger şi l-a măsurat cu ochi albaştri. Maniac al vieţii sănătoase, Sandecker făcea jogging în fiecare dimineaţă, exersa în sala de gimnastică a NUMA în fiecare după-amiază şi consuma numai hrană vegetariană. Singurul lui viciu era pasiunea pentru trabucuri fabricate special, care se obţineau doar la comandă. Membru de o viaţă al elitei din Washington, el făcuse din NUMA cel mai eficient organism guvernamental. Deşi majoritatea preşedinţilor sub a căror legislatură slujise instituţia ca director la NUMA nu-l socoteau om de echipă, faima lui impresionantă şi admiraţia membrilor Congresului îi asiguraseră slujba care părea să-i fie acordată pe viaţă.

A sărit literalmente în picioare imediat ce Yaeger a intrat şi i-a făcut semn să se aşeze pe scaunul din faţa biroului, scaun care făcuse parte cândva din mobilierul cabinei căpitanului de pe pachebotul francez Normandie, înainte ca acesta să ardă în portal New York, în 1942.

Curând li s-a alăturat şi Rudi Gunn, directorul adjunct al agenţiei.

Gunn era cu doar doi centimetri mai înalt decât amiralul. Un individ extrem de inteligent şi fost comandant de marină, care fusese subordonat al lui Sandecker, Gunn purta acum ochelari cu lentile groase şi ramă de baga. Sarcina principală a lui Gunn era de a superviza numeroasele proiecte ştiinţifice şi oceanografice ce se desfăşurau în întreaga lume. L-a salutat pe Yaeger cu un gest din cap şi s-a aşezat pe un scaun alături de el.

Yaeger s-a ridicat pe jumătate de pe scaun şi a aşezat un dosar voluminos pe birou, în faţa amiralului.

— Aici e tot ce avem referitor la Ocean Wanderer.

Sandecker a deschis dosarul şi s-a uitat lung la planurile hotelului de lux proiectat şi construit pe o platformă plutitoare. Dispunând de tot ce îi trebuia pentru cazare şi subzistenţă, el putea fi remorcat până în orice loc exotic din lume, unde stătea la ancoră timp de o lună, după care pornea spre vreo altă zonă pitorească. După ce i-a examinat câteva minute detaliile tehnice, amiralul a ridicat privirea spre Yaeger şi pe faţă i-a apărut o expresie sumbră.

— Chestia asta îşi caută pieirea cu lumânarea.

— Nu pot decât să fiu de acord, a spus Gunn. Tehnologii şi inginerii noştri i-au analizat structură interioară şi au ajuns la concluzia că hotelul a fost proiectat în mod necorespunzător şi că nu poate rezista unei furtuni violente.

— Cum au ajuns la concluzia asta? A întrebat Yaeger, făcând pe neştiutorul.

Gunn s-a ridicat şi s-a aplecat peste birou, desfăşurând planurile cablurilor de ancoră, legate de piloni înfipţi în fundul mării. A arătat cu un pix spre cablurile prinse în câteva bolţuri uriaşe de sub etajele inferioare ale hotelului.

— Un uragan puternic ar putea smulge cablurile de ancoraj.

— Potrivit specificaţiilor tehnice, e construit să reziste la vânturi de 255 km/h, a spus Yaeger.

— Nu vântul ne îngrijorează, a replicat Sandecker. Întrucât hotelul este ancorat în largul mării, în loc să aibă fundaţii solide în sol, este la discreţia valurilor mari care pot să se formeze în apropierea zonelor cu apă mică şi să-i facă structura bucăţi, împreună cu toţi turiştii şi personalul dinăuntru.

— Proiectanţii nu au luat în calcul şi situaţia asta? A întrebat Yaeger.

Sandecker s-a strâmbat.

— Le-am atras atenţia asupra problemei, dar fondatorul corporaţiei turistice, care este şi proprietarul hotelului, nu ne-a luat în seamă.

— Omul era mulţumit că o echipă internaţională de ingineri de construcţii maritime declarase că totul e perfect, a adăugat Gunn. Iar cum legile Statelor Unite nu au putere asupra unei companii străine, n-am mai putut influenţa în nici un fel construcţia.

Sandecker a băgat specificaţiile înapoi în dosar şi l-a închis.

— Să sperăm că uraganul care se dezvoltă în largul coastei vest-africane va trece pe lângă hotel sau nu va apuca să devină unul de categoria a cincea, cu vânturi ce depăşesc 255 km/h.

— L-am anunţat deja pe căpitanul Bamum, care sprijină cercetările efectuate de staţiunea Pisces pe bancul Navidad, din apropierea hotelului Ocean Wanderer, să fie atent la toate avertismentele legate de uragan, pentru că s-ar putea să se afle în calea lui.

— Centrul nostru din Key West tocmai monitorizează naşterea unei furtuni, a spus Yaeger.

— Să mă ţii şi pe mine la curent, l-a prevenit Sandecker. Nu avem nevoie de două dezastre tocmai acum.

Când Yaeger s-a întors la birou, a observat că pe panoul din faţa lui clipea intermitent o luminiţă verde. S-a aşezat şi a tastat codul care activa apariţia lui Max; în acelaşi timp, de sub pardoseală s-a ridicat şi urna.

După ce imaginea lui Max s-a concretizat, Yaeger a întrebat-o:

— Ai analizat urna găsită de cei de pe Pisces?

— Sigur, a răspuns Max fără să ezite.

— Şi ce-ai aflat?

— Cei de pe Sea Sprite nu şi-au dat toată silinţa să îndepărteze depunerile, s-a plâns Max. Pe suprafaţă rămăsese lipită o crustă calcaroasă. Nici măcar n-au catadicsit să cureţe interiorul obiectului. Era încă plin cu sedimente. A trebuit să apelez la toate sistemele imagistice posibile ca să reuşesc o analiză cât de cât precisă. Imagistică prin rezonanţă magnetică, radiografiere digitală, scanare laser tridimensională, reţele neuronale cu puls jumelat şi altele, ca să obţin o segmentare rezonabilă a imaginii.

— Scuteşte-mă de detalii tehnice, a spus Yaeger şi a oftat ca să se calmeze. Ce rezultat ai obţinut?

— În primul rând, nu e vorba de o urnă. E o amforă, pentru că are mânere mici în zona gâtului. A fost turnată din bronz undeva în Epoca Bronzului mijlociu spre târziu.

— Are o vârstă.

— Da, e foarte veche, a spus Max cu un aer sigur.

— Eşti sigură?

— M-am înşelat vreodată?

— Nu, a admis Yaeger. Recunosc sincer, nu m-ai dezamăgit încă.

— Atunci să mă crezi şi de data asta. Am efectuat o analiză chimică foarte minuţioasă a metalului. Procesul de întărire a cuprului a fost descoperit în jurul anului 3500 î. Hr. Şi se făcea prin îmbogăţirea cuprului cu arsenic. Singura problemă era că minerii de atunci şi lucrătorii în metal mureau de tineri din cauza vaporilor de arsenic.

Mult mai târziu, probabil întâmplător, după anul 2200 î. Hr., s-a descoperit că prin amestecarea cuprului cu 10% staniu se obţinea un metal foarte dur şi rezistent. Acest lucru a marcat începutul Epocii Bronzului. Din fericire, Europa şi Orientul Mijlociu erau bogate în cupru. Însă staniul era destul rar în stare naturală şi mai greu de găsit.

— Deci staniul era un metal scump.

— Pe vremea aceea, da, a zis Max. Neguţătorii de staniu cutreierau lumea antică şi cumpărau minereu, pe care îl vindeau celor care aveau topitorii. Bronzul a contribuit la dezvoltarea economiei şi i-a îmbogăţit pe mulţi dintre oamenii din acea vreme. Totul era din bronz, începând cu armele – capete de suliţă, cuţite şi spade până la medalioane, brăţări, centuri şi ace de păr pentru femei. Securile şi dălţile din bronz au adus mari progrese în arta prelucrării lemnului. Meşteşugarii au început să toarne vase, urne şi tot felul de recipiente. Văzută dintr-o perspectivă corectă, Epoca Bronzului a contribuit enorm la dezvoltarea civilizaţiei.

— În concluzie, ce-mi poţi spune despre trecutul acestei amfore?

— A fost turnată între anii 1200 şi 1100 î. Hr. Şi, în caz că te interesează, la turnare s-a folosit tehnica a cire perdue.

Fără să vrea, Yaeger s-a ridicat de pe scaun.

— Asta înseamnă că are peste trei mii de ani vechime.

Max a surâs sarcastic.

— Vai, ce descoperire ai făcut.

— Şi unde a fost turnată?

— În Galia, de către celţi, mai precis, într-o regiune cunoscută sub numele de Egipt.

— Egipt? A repetat Yaeger pe un ton neîncrezător.

— Acum trei mii de ani, ţara faraonilor nu se numea Egipt, ci L-Khem sau Kemi. A primit numele de Egipt abia când a cucerit-o Alexandru cel Mare, care a botezat-o astfel după o descriere din Iliada lui Homer.

— Nu ştiam că existau celţii pe vremea aceea, a zis Yaeger.

— Celţii erau o populaţie împărţită în numeroase triburi, care se ocupau deja cu comerţul şi cu arta cam cu două mii de ani înainte de Hristos.

— Dar ai zis că amfora a fost făcută în Galia. Ce rol au celţii în treaba asta?

— Cuceritorii romani au numit pământurile celţilor Galia, a explicat Max. Analiza mea a arătat că minereul de cupru provine din minele din apropiere de Hallstatt, Austria de azi, iar cositorul a fost adus din Comwall, Anglia, dar stilul de prelucrare sugerează un trib celtic din sud-vestul Franţei. Siluetele turnate pe exteriorul amforei seamănă aproape perfect cu cele aflate pe un cazan descoperit de un fermier francez din zonă în 1972.

— Cred că-mi poţi spune şi numele artizanului care a turnat amfora.

Max l-a săgetat pe Yaeger cu o privire glacială.

— Nu mi-ai cerut să verific şi evidenţele privind genealogiile.

Rămas pe gânduri, Yaeger a trecut în revistă informaţiile prezentate de Max.

— Ai idee cum de-au ajuns nişte relicve a Epocii Bronzului din Galia într-o cavernă coraliferă de pe bancul Navidad, din largul coastelor Republicii Dominicane?

— N-am fost programată să fac generalizări, i-a răspuns Max cu un aer de superioritate. N-am nici cea mai vagă idee cum a ajuns acolo.

— Încearcă să gândeşti, Max, i-a cerut Yaeger îndatoritor. A căzut de pe vreo navă ori a făcut parte din încărcătura vreuneia care a naufragiat?