Clive Cussler

Când au fost gata să treacă la treabă, Pitt, urmat de Giordino, s-a câţărat într-un arbore jatoba care avea o înălţime de peste treizeci de metri şi al cărui trunchi abia putea fi cuprins cu braţele. Arborele se găsea la un metru-doi de gardul ce înconjura fortăreaţa, iar ramurile de jos treceau peste coama pe care sticlea o sârmă tăioasă ca briciul. După ce a petrecut o frânghie pe după o ramură groasă aflată la peste trei metri deasupra lui, Giordino s-a folosit de ea şi s-a căţărat pe o ramură mai de sus, strecurându-se printre ramurile mai subţiri, până când ajuns deasupra gardului şi la cinci metri deasupra solului. Acolo s-a oprit şi a verificat prin binoclu pământul de la poalele copacului.

Slujindu-se de frânghie, Pitt a urcat păşind pe trunchi. După ce ajuns pe creanga de care era legată frânghia, s-a căţărat prin frunziş pana a ajuns cu capul sub ghetele lui Giordino.

— Vezi cumva paznici sau câini? A întrebat el în şoaptă.

— Paznicii s-au lenevit, i-a răspuns Giordino. Au dat drumul câinilor să umble de capul lor.

— Mă mir că nu ne-au mirosit deja.

— Mai bine tăceai. Văd că trei dintre ei se uită în direcţia noastră, aha, uite-i că vin în goană.

Înainte ca dulăii să înceapă să latre, Pitt a băgat mâna în rucsacul e care-l purta în spate, a înşfăcat bucăţile de carne crudă luate de la restaurant şi le-a aruncat pe o rampă ce ducea către unul dintre bastioane. Bucăţile au aterizat cu un plescăit puternic. Câinii le-au auzit şi s-au îndreptat înspre ele.

— Eşti convins că o să meargă? A întrebat îngrijorat Giordino.

— În filme dă întotdeauna roade.

— M-ai liniştit, a gemut Giordino.

Pitt şi-a dat drumul de pe ramură şi, ajuns pe sol, a rămas pe loc. Giordino l-a urmat, cu privirea aţintită asupra câinilor, care înghiţeau pe nemestecate cu un aer fremătător şi satisfăcut, fără să le acorde nici o atenţie intruşilor.

— N-o să mă mai îndoiesc niciodată de spusele tale, a şoptit Giordino.

— O să ţin minte că ai zis asta.

Pitt a pornit înainte, către una dintre rampele din piatră, folosind binoclul ca să vadă când cea mai apropiată cameră video urma să descrie un arc de cerc. Când a făcut semn printr-un fluierat discret, Giordino a alergat prin zonă neacoperită de ochiul camerei şi, având la el un atomizor, a stropit lentila cu vopsea neagră. Deplasându-se mai departe, cei doi s-au oprit o clipă în faţa uşilor muzeului închis şi cufundat în beznă, trăgând cu urechea pentru a depista orice zgomot suspect.

De dincolo de metereze, din interiorul curţii interioare, unde fuseseră instalate barăcile paznicilor, răzbătea zvon de glasuri. Au pătruns în ceea ce fusese cândva o cameră pentru provizii. Zidurile din piatră erau încă solide, însă grinzile şi acoperişul din lemn fuseseră mâncate de vreme.

Pitt a făcut semn către un turn central care se înălţa deasupra restului fortăreţei. Era construit ca o piramidă, având jumătatea superioară despicată pe mijloc.

— Doar acolo ar putea să existe o gură de ventilaţie, a spus el.

— Da, e singurul loc potrivit, l-a aprobat Giordino. Apoi a ciulit urechile. Ce-i gălăgia asta?

Cu toate simţurile în alertă, Pitt a ascultat atent. Apoi a făcut un gest către beznă.

— Uruitul acela se aude sigur de la ventilatoare.

Rămânând la adăpostul întunericului şi profitând de orice colţ în umbră, cei doi au urcat o rampă îngustă din piatră care ieşea în afară din pereţii turnului şi care se sfârşea cu o uşă mică de acces. Un jet puternic de aer rece, venind prin deschizătura îngustă, i-a izbit cu forţa pe care o capătă aerul într-un tunel aerodinamic la testarea unui avion. Aplecându-se pentru a învinge forţa aerului, Pitt a pătruns înăuntru şi s-a trezit la baza unei colivii mari din plasă de sârmă. Zgomotul făcut de lamele ventilatorului, care se rotea cu o viteză nebună sub deschizătură, a crescut, făcându-i să simtă că le plesnesc timpanele.

— Ce vuiet diavolesc, a strigat Giordino.

— Asta pentru că stăm exact deasupra lui. Ar fi fost mult mai rău dacă n-ar fi avut atenuatoare de zgomot. Aşa însă, din afara turnului, gălăgia nu mai e atât de mare.

— Nu credeam c-o să dăm de un vânt ca de furtună, a zis Giordino, în timp ce examina grosimea plasei de sârmă.

— Ventilatoarele sunt proiectate să asigure un volum de aer calculat de computer şi la o presiune eficientă.

— Iar îmi ţii lecţii. Acum urmează să-mi povesteşti că ai urmat cursuri de construcţii de tuneluri.

— Ai uitat vara aceea, între semestre, la Academia Forţelor Armate, când am lucrat într-o mină de argint din Leadville, Colorado? L-a pus Pitt la punct.

— N-am uitat, a spus Giordino şi a zâmbit. Eu mi-am petrecut vara ca salvamar în Malibu. Apoi a privit prin ochiurile plasei de sârmă. Din deschizătură răzbătea o rază de lumină. A dat roată plasei până a găsit un bolţ care o fixă de un zăvor. E încuiat pe dinăuntru, a constatat el. Va trebui să tăiem plasa.

Pitt a scos din rucsac o foarfecă de tăiat sârmă.

— M-am gândit că o să avem nevoie de aşa ceva. Giordino a examinat foarfecă în lumina ce venea de jos.

— Sper să meargă. Acum dă-te la o parte şi lasă-l pe maestru să deschidă calea.

Părea uşor, dar nu a fost chiar aşa. Douăzeci de minute mai târziu, când a reuşit să taie o gaură suficient de mare pentru a se strecura, Giordino era leoarcă de transpiraţie. I-a înapoiat foarfecă lui Pitt, a tras bucata decupată deoparte şi a aruncat o privire în puţ. Tubul de formă rectangulară care slujea drept loc de trecere a aerului eliminat din tunel avea înjur de cinci metri. Într-un colţ se găsea un alt tub circular din metal. Acela era puţul de acces, cu o scară ce părea să dispară în adâncul parcă fără fund.

— Ăsta-i pentru întreţinere, în caz că sistemul de ventilaţie are nevoie de reparaţii, a explicat Pitt în gura mare, ca să acopere zgomotul ventilatorului. Mai serveşte şi ca ieşire de urgenţă pentru mineri, dacă are loc vreun incendiu în subteran sau dacă se prăbuşeşte tavanul tunelului principal.

Giordino a pătruns în puţ cu picioarele înainte şi, pipăind, a descoperit treptele scării. S-a oprit o clipă şi l-a privit cu reproş pe Pitt.

— Sper să nu regret chestia asta! A strigat el ca să se facă auzit, apoi a început să coboare.

Din fericire, puţul era luminat. După ce au coborât aproape cincisprezece metri, Pitt s-a oprit şi a privit în jos. Nu a văzut decât scara întinzându-se la nesfârşit, ca şinele şi traversele unei căi ferate. Fundul nici măcar nu se zărea.

A scos un şerveţel de hârtie dintr-un buzunar, l-a rupt în două, a făcut jumătăţile şomoiog şi şi le-a îndesat în urechi, ca să nu mai audă şuieratul supărător al ventilatoarelor. În afara sistemului principal de aeraj, la fiecare treizeci de metri fuseseră instalate ventilatoare auxiliare pentru a menţine presiunea necesară pentru aerisirea tunelului.

După o coborâre ce păruse să ţină o veşnicie, Giordino a estimat că se aflau la aproape 165 de metri adâncime, s-a oprit şi a făcut un semn cu mâna. Se vedea capătul scării. Încet, cu precauţie, s-a răsucit până a ajuns cu capul în jos. S-a târât în continuare până când ochii i s-au obişnuit cu întunericul şi a observat ceea ce abia după o vreme s-a conturat ca fiind un mic centru de control care monitoriza şi detecta gazele, concentraţia monoxidului de carbon, temperatura şi funcţionarea sistemului.

Lăsaseră mult în urmă sistemul principal de ventilaţie, aşa că au trebuit să vorbească încet. Giordino s-a ridicat până a revenit în poziţie normală şi i s-a adresat lui Pitt, care se lăsase să alunece în jos, ajungând alături de el.

— Care e situaţia? L-a întrebat Pitt cu glas scăzut.

— Scara trece printr-un centru de comandă al sistemului de ventilaţie, care e amplasat la vreo cinci metri de podeaua tunelului. Am văzut un bărbat şi o femeie la pupitrele cu computere. Din fericire, stau cu spatele spre scară. Cred că nici n-o să-şi dea seama ce i-a lovit.

Giordino a rânjit cu un aer de cunoscător.

— Eu mă ocup de bărbat. Tu te pricepi mai bine să dai gata femeile.

Pitt l-a fulgerat cu o privire.

— Laşule!

N-au mai pierdut timpul şi au coborât până în cabina centrului de comandă fără să scoată un sunet. Operatorii – bărbatul, îmbrăcat cu o salopetă neagră, femeia, în alb – erau concentraţi asupra monitoarelor şi nu au văzut imaginea reflectată pe ecrane a atacatorilor decât când era deja prea târziu. Giordino a sărit dintr-o parte şi i-a tras bărbatului un pumn puternic în falcă. Pitt a preferat să o lovească pe femeie în gât, exact sub ceafă. Amândoi s-au prăbuşit, apucând doar să geamă uşor.

Stând ghemuit sub fereastră, ca să nu fie văzut, Pitt a scos o rolă de bandă adezivă din rucsac şi i-a aruncat-o lui Giordino.

— Leagă-i bine, că eu le scot salopetele.

În mai puţin de trei minute, operatorii sistemului de ventilaţie, care încă nu-şi recăpătaseră cunoştinţa, erau legaţi fedeleş, cu căluşuri la gură şi vârâţi sub pupitre, ca să nu fie văzuţi de cei care ar fi trecut pe dedesubt. Pitt şi-a tras pe el salopeta neagră a bărbatului, care îi era cam largă, în timp ce a lui Giordino, care o luase pe a femeii, aproape că plesnea la cusături. Au găsit apoi căştile de protecţie ale celor doi şi le-au pus pe cap. Pitt şi-a aruncat rucsacul pe un umăr, în vreme ce Giordino arăta ceva mai oficial cu o agendă şi un pix în mână. Unul după celălalt au coborât pe scară către podeaua tunelului.

După ce s-au orientat privind atent înjur, au rămas amândoi parcă vrăjiţi în faţa spectacolului ce se desfăşura sub privirile lor, deoarece iluminaţia era aproape orbitoare.

Acela nu era un tunel feroviar oarecare. De fapt, nu era nici pe departe un tunel feroviar.

Capitolul 29

Tunelul, în formă de potcoavă, era mult mai mare decât îşi imaginaseră cei doi. Pitt s-a simţit de parcă ar fi nimerit într-un roman fantastic de Jules Veme. La prima vedere, tunelul părea să aibă un diametru de cel puţin şaisprezece metri, depăşind cu mult orice construcţie similară realizată vreodată. Diametrul celui dintre Franţa şi Anglia era de opt metri, iar al tunelului Seikan, care lega insulele Honshu şi Hokkaido, de unsprezece metri.

Vâjâitul ventilatoarelor era înlocuit aici de un vuiet ce răsuna în tot tunelul. Deasupra lor, montată pe o serie de grinzi metalice, o bandă transportoare de dimensiuni impresionante mergea către capătul răsăritean. În locul bolovanilor obişnuiţi, materialul excavat fusese măcinat şi avea consistenţa nisipului.

— Uite aici sursa mâzgii cafenii, a spus Pitt. Macină roca până o transformă în praf, ca să o poată pompa prin conducte tocmai în Marea Caraibilor.

Imediat sub banda transportoare treceau o cale ferată şi un drum betonat. Pitt s-a aplecat şi a examinat şinele şi traversele.

— Acţionate electric, la fel ca metroul newyorkez.

— Fii atent la a treia şină, l-a prevenit Giordino. Cine ştie ce tensiune foloseşte.

— Cred că au substaţii generatoare la fiecare câţiva kilometri pentru a asigura energia electrică.

— Vrei să pui o monedă pe şină? L-a întrebat Giordino în glumă. Pitt s-a ridicat şi a privit în depărtare.

— Şinele astea nu pot în nici un caz să suporte trenuri de marfă care să circule cu 400 km/h. Ar trebui să fie de calitate superioară, iar traversele astea metalice sunt prea depărtate. În plus, ecartamentul standard este de 143,5 de centimetri. Ăsta are circa un metru, ceea ce înseamnă că e vorba de o cale ferată cu ecartament redus.

— E instalată pentru asigurarea transportului maşinii de forat. Pitt a ridicat din sprâncene.

— De unde ştii atâtea?

— Am citit undeva despre asemenea utilaje.

— Gata, te pun în fruntea clasei. Tunelul a fost într-adevăr excavat de un utilaj special, mare de tot.

— Poate că vor schimba ulterior toate şinele, şi-a dat Giordino cu părerea.

— De ce să aştepte până la săparea tunelului? Constructorii de cale ferată şi celelalte echipamente ar trebui să vină în urma maşinii de foraj, ca să câştige timp. Rămas pe gânduri, Pitt a clătinat din cap. Un tunel de asemenea dimensiuni nu a fost săpat pentru trafic feroviar.

S-au întors spre un autobuz cu etaj, vopsit în culoarea levănţicii, care a trecut pe lângă ei şi din care şoferul le-a făcut semn de salut cu mâna. S-au întors uşor cu spatele, prefăcându-se că discutau ceva scris în agenda lui Giordino, în timp ce autobuzul încărcat cu lucrători, purtând căşti de protecţie şi salopete de diferite culori, trecea pe lângă ei. Pitt a văzut imediat numele Odyssey şi emblema cu calul în galop pe latura autobuzului. Şoferul a încetinit, neştiind sigur dacă ei doreau să urce, însă Pitt i-a făcut semn să meargă mai departe.

— Acţionat electric, a spus Giordino.

— Elimină monoxidul de carbon care ar produce poluare. Giordino s-a apropiat de două cărucioare de golf acţionate de acumulatoare, care arătau ca nişte automobile sport miniaturale.

— Frumos din partea lor să ne asigure şi un mijloc de transport, a zis el, suindu-se într-unui. În ce direcţie pornim?

Pitt a rămas puţin pe gânduri.

— Să urmăm materialul excavat de pe bandă rulantă. Ar fi singura şansă de a afla sigur dacă el e sursa mâzgii cafenii.

Tunelul uriaş părea să nu se mai sfârşească. După toate aparenţele, traficul pe şosea era strict pentru transportul minerilor, în vreme ce calea ferată cu ecartament redus se folosea doar pentru roca măcinată şi pentru alte materiale. Cum maşinuţa de golf avea vitezometru, Pitt a putut stabili viteza benzii transportoare. Se deplasa rapid, cu 10 km/h.

Pitt şi-a îndreptat atenţia asupra finisajului tavanului. După trecerea utilajelor de forat, minerii instalaseră sisteme de susţinere cu ajutorul unor bolţuri, pentru a spori tendinţa naturală a rocilor de a se autoarma. Apoi întregul tunel fusese stropit cu un strat de beton torcretat sau beton injectat, folosindu-se utilaje pneumatice de mare putere. Transportul betonului pe distanţe lungi trebuie să fi fost realizat cu ajutorul unor pompe auxiliare, înşirate de la sursa de alimentare până în zona proaspăt excavată din spatele utilajului de forare. Această operaţiune fusese urmată de injecţia de lapte de beton sub presiune, pentru a stopa infiltraţiile din pânzele freatice. În afară de faptul că asigurau izolaţia contra infiltraţiilor din exterior, betonul torcretat şi laptele de beton îmbunătăţeau curgerea fluidelor prin tunel, un fenomen pe care Pitt a început să-l considere o posibilă utilizare a acestuia.

Becurile din tavan luminau tunelul atât de orbitor, încât pe Pitt şi pe Giordino îi usturau ochii. Abia acum înţelegeau de ce muncitorii din autobuz purtau ochelari cu lentile închise la culoare. Ca şi cum ar fi plănuit dinainte, ei şi-au pus ochelarii pe nas aproape în acelaşi timp.

O locomotivă electrică trăgând după ea câteva vagoane-platformă încărcate cu ancore de susţinere trecu, îndreptându-se în sens opus, spre locul în care se desfăşurau excavaţiile. Cei din tren le-au făcut semne celor din maşinuţele de golf, care au fluturat mâinile drept răspuns.

— Ia te uită, ce lume prietenoasă prin locurile astea! A remarcat Giordino.

— Ai observat că bărbaţii poartă salopete negre, iar femeile, albe sau verzi?

— Cred că Specter a fost decorator de interioare într-o viaţă anterioară.

— Mie-mi pare mai curând un sistem de identificare a castelor, a spus Pitt.

— Mai bine-mi tai o ureche decât să port ceva de culoarea levănţicii, a mormăit Giordino, dându-şi brusc seama că era îmbrăcat în alb. Cred că nu am salopetă de culoarea potrivită.

— Bagă-ţi ceva pe sub ea ca să arăţi a femeie.

Giordino a tăcut, dar privirea lui neiertătoare a fost elocventă. Pe chipul lui Pitt a apărut o expresie de seriozitate.

— Mă-ntreb dacă minerii au habar ce conţinut toxic are materialul pe care îl aruncă în mare.

— Vor afla, a zis Giordino, când o să înceapă să le cadă părul, iar organele interne li se vor lichefia.

Şi-au continuat drumul, simţind atmosfera nefirească din adâncul pământului. Au trecut prin dreptul câtorva tuneluri tăiate pieziş, care duceau spre stânga şi care le-au stârnit curiozitatea. Un tunel paralel părea să fie legat de cel prin care mergeau prin tuneluri transversale săpate la fiecare o mie de metri. Pitt a presupus că era vorba de un tunel auxiliar pentru cablurile electrice.

— Aşa se explică tremurul de la suprafaţă, a spus Pitt. Pentru tunelurile mici n-au folosit maşini de forat. Au excavat folosind perforatoare şi explozivi.

— Ne întoarcem?

— Mai târziu, i-a răspuns Pitt. Să mai urmăm puţin materialul de pe banda transportoare.

Giordino a rămas stupefiat de puterea maşinuţelor de golf. A ajuns curând la aproape 80 km/h, depăşind alte vehicule care circulau pe şoseaua betonată.

— Ce-ar fi să conduci mai încet? L-a prevenit Pitt. Vrei să stârneşti suspiciuni?

— Crezi că au şi poliţie rutieră aici?

— Nu, dar Big Brother e cu ochii pe noi, l-a contrat Pitt, făcând un semn discret către o cameră montată deasupra sistemului de iluminat.

Fără chef, Giordino a încetinit şi s-a plasat în spatele unui autobuz. Pitt a început să-şi dea seama că autobuzele mergeau potrivit unui orar şi, după un calcul sumar, a constatat că se succedau la intervale de douăzeci de minute şi opreau în punctele de lucru unde minerii aşteptau să urce sau să coboare. A aruncat o privire la ceas. Era doar o chestiune de timp până când schimbul celor din camera de comandă a ventilatoarelor avea să sosească, descoperind că tovarăşii lor de muncă fuseseră imobilizaţi şi ascunşi sub pupitre. Deocamdată nu se auziseră sirene de alarmă şi nici nu apăruseră agenţii de securitate care să gonească pe şosea în căutarea cuiva.

— Am ajuns la ceva important, l-a atenţionat Giordano pe Pitt.

Duduitul surd devenea tot mai pronunţat pe măsură ce se apropiau de ceea ce, după părerea lui Pitt, era o staţie de pompare de dimensiuni gigantice. Roca măcinată până devenise praf era împinsă de pe banda transportoare către o benă de dimensiuni monstruoase. De acolo, câteva pompe mari cât nişte clădiri de trei etaje o împingeau în nişte conducte extrem de groase. Pitt a tras concluzia că materialul excavat era apoi propulsat în mare, în locul în care Poco Bonito eşuase în bancul acumulat. În spatele staţiilor de pompare se vedeau nişte uşi masive din oţel.

— Misterul se adânceşte, a spus Pitt gânditor. Pompele astea monumentale sunt capabile să împingă de zece ori mai mult material decât se excavează. Cred că au alt scop.

— Probabil că vor fi demontate după ce termină tunelul.

— Nu sunt convins. Par permanente.

— Mă întreb ce-o fi dincolo de uşile acelea, a făcut Giordino.

— Marea Caraibilor, l-a lămurit Pitt. Aproape sigur ne aflăm la câţiva kilometri de ţărm şi încă la mare adâncime sub nivelul mării.

Giordino nu-şi putea desprinde privirea de la uşi.

— Cum Dumnezeu au săpat atât de adânc?

— Au început cu o excavaţie la suprafaţă, creând astfel un portal, întâi s-a executat un tunel de pornire, folosindu-se un alt utilaj, numit excavator deschizător de drum. Când acesta a ajuns la o anumită adâncime, s-a adus utilajul principal de excavare, care a fost asamblat în tunel. Acesta a lucrat spre est sub mare, iar apoi trebuie să fi fost demontat şi reasamblat ca să poată începe excavarea în direcţie opusă, către vest.

— Dar cum putea fi păstrată în secret o asemenea operaţiune?

— Plătindu-i regeşte pe mineri ca să-şi ţină gura ori poate prin ameninţări şi şantaj.

— Dacă ar fi să ne luăm după spusele lui Rathbone, intruşii sunt ucişi fără menajamente. De ce nu s-ar proceda la fel şi în cazul minerilor limbuţi?

— Nu-mi mai aduce aminte de intruşi. În sfârşit, bănuielile noastre s-au confirmat, a spus Pitt încet. Mâzga cafenie e împrăştiată în mare de oameni, fără să se ţină seama câtuşi de puţin de consecinţe.

Giordino a clătinat rar din cap.

— Avem de a face cu o operaţiune de deversare care depăşeşte orice închipuire.

Pitt a băgat din nou mâna în rucsac şi a scos o cameră digitală de mici dimensiuni, cu care a început să fotografieze operaţiunea de pompare.

— Nu cumva rucsacul acela minunat ne poate oferi mâncare şi băutură? L-a îmboldit Giordino.

Pitt a scos dinăuntru două batoane de ciocolată cu fulgi de cereale.

— Regret, altceva nu mai am.

— Ce mai ai în el?

— Doar credinciosul meu Colt.

— Sper să mai avem timp să ne sinucidem cu el înainte de a fi spânzuraţi, a spus Giordino pe un ton sumbru.

— Am văzut ce ne interesa, a zis Pitt. E vremea să ne întoarcem. Giordino a apăsat pe accelerator încă înainte ca Pitt să fi terminat de vorbit.

— Cu cât mai curând o ştergem de aici, cu atât mai bine. Şi-aşa am cam forţat nota.

În timp ce se deplasau, Pitt a mai făcut o serie de fotografii.

— Mai e ceva…, aş vrea să văd ce se află în tunelurile acelea secundare.

În timp ce căpătau viteză, Giordino a simţit că vizitarea unui tunel auxiliar nu reprezenta decât o parte a planului gândit de Pitt. Era convins că acesta va voi să verifice şi celălalt capăt al tunelului, ca să vadă uriaşul utilaj de foraj în funcţiune. Pitt a făcut fotografii ale tuturor utilajelor prin dreptul cărora au trecut. Nu i-a scăpat nici un amănunt privind construcţia tunelului.

Giordino a virat dreaptă spre prima traversare pe care a văzut-o, fără să încetinească, luând curba pe două roţi. Pitt l-a urmat îndeaproape şi, deşi i-a aruncat o privire veninoasă, n-a scos un cuvânt. Abia parcurseseră şaptezeci de metri, când maşinuţa de golf a ţâşnit într-un alt tunel. Au frânat brusc şi au rămas cu gurile căscate.

— Ameţitor, a bolborosit Giordino, incapabil să creadă ce văzuse.

— Nu te opri, i-a spus Pitt, pe un ton poruncitor. Mergi mai departe.

Giordino a dat din cap şi a pătruns cu viteză maximă într-un al treilea tunel. N-a şovăit şi nici n-a aşteptat ca Pitt să-l îndemne mai departe. Gonind prin scurtătură spre al patrulea tunel, nici n-a mai ridicat piciorul de pe pedală de acceleraţie. Într-un târziu, n-au putut merge mai departe, aşa că Giordino a trebuit să frâneze brusc, pentru a nu se izbi de zid. Au rămas locului câteva momente, încercând să înţeleagă cele văzute.

Proporţiile giganteşti ale reţelei de tuneluri li s-au părut şi mai spectaculoase când, aproape incapabili să-şi creadă ochilor, s-au văzut siliţi să accepte că nu era vorba doar de unul, ci de patra tuneluri de aceleaşi dimensiuni, toate legate între ele.

De obicei, Giordino nu se lăsa uşor impresionat, însă în situaţia aceasta fusese redus la tăcere.

— Aşa ceva nu există, a spus el, abia şoptit.

Cu precauţie, Pitt şi-a făcut curaj, alungând din minte orice lucru care, din cauza surprizei, i-ar fi putut întuneca judecată sau orbi simţurile. Trebuia să existe o explicaţie a acelor lucrări gigantice. Cum de era posibil ca Specter să fi construit patru tuneluri uriaşe pe sub munţii din Nicaragua fără ca serviciile de informaţii sau mijloacele de informare să prindă de veste? Cum de putuse un proiect de asemenea anvergură să treacă neobservat vreme de mai bine de patru ani?

— Câte căi ferate vrea Specter să pună în funcţiune? A întrebat Giordino, parcă aflat în transă.

— Tunelurile astea n-au fost construite pentru transportul mărfurilor pe calea ferată, a gândit Pitt cu voce tare.

— Poate transportul cu şlepuri?

— Prea costisitor. Construcţia asta slujeşte cu totul altui scop.

— Cred că ies nişte profituri colosale dintr-o investiţie atât de mare.

— Costurile au depăşit cu mult suma estimată iniţial la şapte miliarde. Vocile lor reverberau în tunelul uriaş în care nu se găsea nici un om său vehicul. Dacă pereţii şi tavanul arcuit nu ar fi fost acoperiţi cu o suprafaţă de beton de o netezime perfectă, şi-ar fi putut imagina că se află într-o grotă naturală de dimensiuni uriaşe. Pitt s-a uitat la podeaua tunelului.

— Nu poate fi vorba de un sistem rapid de transport. Văd că au scos şinele de cale ferată.

Giordino a făcut un semn discret către o cameră de supraveghere montată pe un stâlp, care era îndreptată direct spre ei.