CăLĂtorie în jurul satului natal dansul cocoşului

Deci procesul se desfăşură în chiar acea zi. Era toam­nă, anul 2099, ploua la suprafaţă, în adîncuri era o li­nişte înspăimîntătoare. Şedinţa avusese loc într-o capsulă subacvatică a Centrului, la un punct de lucru, cum s-ar zice, iar prin ecrane speciale se ţinuse tot timpul legă­tura cu Supervizorii din Capitală. Cineva citi un referat în care se arătau uriaşele foloase şi economii pe care ur­ma să le aducă societăţii teoria împrăştierii vîrstelor. O folosire mai raţională a forţei de muncă, o mai mare li­bertate în relaţiile interpersonale, paşi importanţi în di­recţia unei reale egalităţi în drepturi, economii în plata pensiilor etc., etc. „Numai că — încheia cu vădită întris­tare tînărul referent — din păcate, teoria a fost contes­tată prima dată tocmai în Institutul nostru, unde — eu mîndrie spun aceasta — a şi fost descoperită." Toţi cei

225prezenţi se foiseră pe scaune. Unii întorseseră priviri mustrătoare spre profesor.

— Prostii ! — mormăise acesta.

Sanpa tuşise tare vrînd să acopere neinspirata inter­venţie a şefului său.

— Profesorul ar dori să-şi facă autocritica — adău­gase asistentul. Ecranul Supervizorilor Capitali clipise scurt. Asta însemna că nu se admite nici un fel de auto­critică şi că trebuie să vorbească mai întîi acuzatorii. De fapt, Delama nici nu se gîndise vreodată să-şi facă auto­critica. Asta era încă una din şmecheriile de bătrân con­formist ale lui Sanpa. „E prea tîrziu să mai demonstrăm că teoria nu e fondată" •— îi şoptea el profesorului în timp ce, rînd pe rînd, colegii cercetători se înverşunau în a condamna purtarea profund neştiinţifică a acestuia. „Trebuie doar să găsim soluţia pentru a nu fi condam­naţi prea sever." Delama privea prin hubloul capsulei un mănunchi de cabluri şi rarii peşti care rătăceau prin­tre ele. Apoi auzise formularea finală a acuzării : el se opusese toriei ştiinţifice a fostului său pacient tocmai pentru că nu credea în viitorul planic, stabilit ştiinţific al Centrului. Ecranul Supervizorilor clipise de două ori scurt si o dată lung. Deci încuviinţa formularea. Se tre­cuse la vot. Votul era secret şi pe ecranul Capitalei apă­rea de obicei doar rezultatul stabilit de calculator. Nu­mai după vreo 10 minute însă, acesta se umpluse de cifre pîlpîitoare şi, fără să anunţe vreun procentaj, dăduse di­rect sentinţa : 30 de ani ! In murmurul sălii, cînd toţi evi­tau să-l privească, în cele cîteva secunde cît sentinţa stră­luci cu litere roşii pe ecran, profesorul trăi singurele lui clipe de groază. Crezuse că are de ispăşit o pedeapsă de 30 de ani de recluziune. Apoi îşi amintise că pedeapsa cu recluziunea fusese abolită de cîţiva ani. Nu-şi mai avea sensul. Da, îşi zisese, trebuia să mă aştept.

Cu numai o lună în urmă fusese primită cu mult en­tuziasm în lumea ştiinţifică vestea că un cercetător din T. a pus la punct un futurocronoscop cu rază mică de ac­ţiune. Cu si mai mare entuziasm fusese primită apoi si vestea că se găsise o aplicaţie practică a futurocronosco-pului: exilarea în viitorul apropiat a celor care nu cred în realizarea planurilor elaborate ştiinţific ale Centrului.

226

Deci aplicarea în practică a descoperirii începea să fie la modă. Profesorul fu chiar mulţumit că se începea cu el. Curiozitatea lui înnăscută îl făcu să şi zîmbească. Aşa cum delictul nu i se păruse nici o clipă un delict, nici condamnarea nu i se mai părea condamnare.

— Doriţi să vă faceţi autocritica ? — mai întrebase cineva din prezidiu, probabil ironic.

Dar Delama nu se sinchisi de gluma proastă a fostului său coleg si se ridicase s-o apere pe Valerie de posibi­lele acuzaţii. O făcea, într-un fel, împotriva inimii sale. I-ar fi plăcut ca secretara să fie exilată în acelaşi timp cu el, s-o aibă aproape, să-i recite versuri, s-o apere de tot felul de pericole, dar pe de altă parte, îndoindu-se că şi ea ar fi primit tot o pedeapsă de 30 de ani şi ştiind că futurocronoscopul nu era încă verificat (de altfel cerce­tările pentru retrocronoscoape erau interzise si deci în­toarcerea din exil era incertă), hotărî că e mai bine să în­cerce s-o apere şi s-o lase acolo, în prezentul acela în care probabil se simţea bine cu toţi hăndrălăii ci de rasă portuară. Nu iese fum fără foc —• îşi amintise el un pro­verb antediluvian. O apărase deci cu multă convingere, cu vervă chiar, folosind de mai multe ori expresia „oa­meni ai adîncurilor", expresie pe care toţi o simţeau acum ca pe o injurie, dar care stîrni rîsete în atmosfera deja destinsă a sălii. Cînd termină, i se puse în vedere că tre­buie să părăsească sala şi fu condus de Sanpa, mai întîi cu o capsulă de două locuri pînă la suprafaţă şi apoi cu o şalupă la hotel.

— Deci ne aflăm în anul de graţie 2129 ! — mormăi Donqui Delama ieşind din baie şi dezbrăcîndu-şi halatul.

Din cauza vocii (probabil o telecomandă cu unde so­nore) sau din cauza aruncării halatului pe pat, dulapul din perete se deschise şi în el se aprinse o lumină in­tensă, fosforescentă. Demodatele lui costume erau toate acolo, aşezate însă pe un suport circular care şi începuse să se rotească.

— Porcăria asta de cameră de hotel a devenit pur şi simplu un garaj de roboţi ! — mai zise el.

— Vă anunţăm că într-un sfert de oră trebuie să coborîţi pentru a merge la Centrul Izobar ! — îi răspunse o voce din plafon.

227

(Cîteva zile am avut dureri de dinţi si n-am putut continua povestirea. Pe la jumătatea lui aprilie am avut mai mult de lucru la librăria în care sînt vînzător, aşa că, ajungînd acasă obosit, iarăşi n-am putut relua povestirea, într-o luni însă, crezînd eu că a doua zi se va ţine cena­clul Marţienii, m-am aşezat la maşina de scris pe la nouă seara şi am moţăit acolo pînă pe la patru dimineaţa fără nici un pic de succes. Pe la ora zece eram în librărie, la tejghea, si mă tot frământam cum să-l anunţ pe poetul A. R. că nu voi citi la cenaclu. Domnia-sa a apărut chiar atunci, ca o materializare a unui gînd foarte intens, si mi-a reamintit că şedinţa Marţienilor se ţine, ca de obicei, în ultima zi de marţi a lunii. Deci mai am o săptămînă !)

(Dar nici să ai senzaţia că ai destul timp nu e bine. Iată, azi e luni, luni seara, ultima luni a lunii aprilie. Mîi-ne e cenaclul. Mă aşez la masă cu senzaţia că nu voi pu­tea să termin această povestire. Şi nici prea S.F. n-o să iasă. Trebuie să trec si gîndul că s-ar putea să întîrzii mîine dimineaţă la serviciu în categoria presiunilor pe care le suportă autorul în timp ce scrie ?)

Profesorul coborî scările pluşate ale hotelului Palace, traversă holul pustiu, se apropie de uşile care dădeau în stradă, acestea se deschiseră singure şi lăsară privirilor sale loc pentru surpriză. Scările exterioare ale hotelului erau spălate de valuri, iar lîngă ele era ancorată o şalupă rapidă la bordul căreia moţăia un individ între două vîrs-te. Profesorul încercă să se întoarcă în hotel, dar omul din şalupă îl strigă :

— Hei, Mister, idi suda !

— Sanpa ! Tu aici ? — exclamă profesorul crezînd că şi-a recunoscut asistentul.

— Ce Samba, domnule ? Vă-nselaţi. Eu sînt Marco, taximetristul. Mi se mai spune şi gondolierul pentru că ştiu să cînt.

într-adevăr, vocea nu semăna deloc cu a lui Sanpa, iar limba în care vorbea omul, deşi putea fi înţeleasă, avea un accent ciudat, neromânesc. Profesorul se opri la ju­mătatea scărilor şi privi de cîte două ori în stînga şi în dreapta, în lungul străzii care devenise un canal. Taxi-

228

metristul Marco îşi zise în sinea lui că are un client ciu­dat şi, examinîndu-i mai atent îmbrăcămintea, deduse că e american. Se putea aştepta la un bacşiş gras. îşi frecă mîi-nile şi spuse :

— If you like, you can caLL me Samba !

— Şi vrei să spui că oraşul e o Veneţie? — întrebă profesorul.

Descumpănit la rîndu-i de limba română a profeso­rului, asemănătoare cu a bătrînilor americani de origine română, emigraţi în secolul al XlX-lea şi reveniţi în ţară la bătrîneţe cu gînd să fie îngropaţi în pămîntul patriei, îi răspunde :

— Nu tot oraşul, domnule, toată regiunea e o Ve­neţie. Ştiţi doar că Veneţia s-a scufundat de mai bine de zece ani ! Hai, urcaţi-vă ! La Centrul Izobar doriţi să mergeţi, la Capsula Veche, nu-i aşa ?

— De unde ştii, dacă nu eşti Sanpa ?

— Ştiu pentru că mi-a telefonat robotul-recepţioner, dar dacă vreţi puteţi să-mi spuneţi si Samba, nu mă supăr.

Profesorul se urcă în şalupă şi se aşeză pe banchetă lîngă Marco. Şalupa porni în viteză, dar trebui să frî-neze la Cazinou, unde fusese instalat un stop. După stop era o ecluză prin care se intra în mare.

— .Brumoasa primăvara

începu profesorul.

— Ca un rahat ! — răspunse Sanpa-gondolierul. Pe apă toate zilele sînt mai reci.

— Toate anotimpurile adică.

— Ce-s alea anotimpuri ?

— Aha, zise Delama, trebuia să mă aştept !

Apoi îşi continuă raţionamentul în gînd. Deci teoria împrăştierii vîrstelor evoluase între timp la vreo teorie a împrăştierii anotimpurilor de-a lungul anului, în fond, gîndi el că ar fi putut să argumenteze presupusul in­ventator, vremea de pe pămînt nu poate să depindă doar de distanţa mai mare sau mai mică dintre planetă si Soare, doar de expunerea diferită a celor două regiuni numite pe vremuri emisfere. Asta trebuie să fi devenit între timp „o concepţie învechită, zilnic infirmată de practică, dăunătoare unei reale planificări ştiinţifice a

229activităţii umane". Probabil că „după două zile de primă­vară zburdalnică e normal să urmeze opt de iarnă mo-horîtă, apoi cinci de vară toridă şi două de toamnă caldă, nimic nu e ciclic, iar succesiunea poate fi prevăzută doar de meteorologi înzestraţi cu calculatoare uriaşe". Cele două corpuri cereşti, Pămîntul şi Soarele, au o viaţă a lor, o activitate, adesea capricioasă, o interacţiune care nu mai poate fi definită doar prin variaţia distanţei din­tre ele. Şi, de fapt, îşi mai zise profesorul, ce-l făcuse pe el să creadă că e primăvară ? La suprafaţa apei, pe mare mai ales, n-ai cum s ă-ţi dai seama de anotimp. Probabil că pavoazurile tuturor ambarcaţiunilor îi dă­duseră impresia de primăvară, o primăvară obosită, deşi rece. într-adevăr, pe toate vapoarele şi vaporaşele, pe toate şalupele şi pontoanele şi chiar pe cele cîteva case din preajma hotelului fluturau sute si mii de steguleţe de toate culorile. Majoritatea erau decolorate, afişate pro­babil de ani în şir, prilejul lor nefiind deci sărbătoarea, ci obişnuinţa, datoria zilnică. Pînă şi pe balizele care marcau poarta de intrare în cîte o capsulă de adîncime se aflau steguleţe.

—• De ce ziceai că ţi se spune Gondolierul ? — îl în­trebă profesorul pe cel care i se păruse că seamănă cu Sanpa.

— Pentru că bunicul meu chiar a fost gondolier la Veneţia. Şi-a petrecut o săptămînă de concediu aici prin toamna iui 2067 si aşa a venit pe lume tatăl meu...

•— Aha. Dar aia ce e ? — întrebă profesorul arătînd ni mîna în direcţia unei construcţii uriaşe, un fel de ciupercă plutitoare cu acoperişul transparent ca o seră.

Gondolierul îşi luă în serios rolul de ghid.

— Cum, nu ştiţi ? Asta-i celebra pepinieră SINCA. Staţia internaţională de cercetări agricole. Produce ma­terial săditor pentru toate grădinile botanice plutitoare din lume. Dacă doriţi, putem s-o vizităm...

— La întoarcere !

(Era ora patru şi cinci minute. E aproape dimineaţă si pic de somn.)

Profesorul redeveni tăcut, îşi aminti singurul argu­ment de care i-l spusese irascibilul şef de platformă de

230

foraj cînd acesta îi prezentase teoria împrăştierii vîrste-lor. Argumentul vegetaţiei. De ce copacii nu rodesc din primul an ? Sau la ei nu se aplică teoria ? Un argument pe care nu-l mai folosise pe urmă nici măcar la proces, îi fusese lehamite sau, cum zisese celălalt Sanpa, atunci se făcuse prea tîrziu pentru combaterea teoriei. Acum, dacă s-ar fi întîlnit cu autorul celeilalte teorii i l-ar fi servit probabil şi lui. Dacă anotimpurile sînt împrăştiate pe toată durata anului, atunci copacii cînd înfloresc, cînd rodesc şi cînd leapădă frunza ^?

(Ştiu că graba strică treaba, dar, vă mărturisesc, nu mai am putere s-o lungesc prea mult. Iată finalul :)

Profesorul a ajuns cu bine la Capsula Veche a Cen-Irului Izobar. A coborît în capsulă, s-a dus în laborato­rul său — cheia încă se mai potrivea, la uşa metalică a acestuia —• s-a aşezat la microscop şi a lucrat toată ziua. Era o experienţă pe care o lăsase începută în 2099. Da­tele obţinute de el în cele cîteva ore de lucru nu clinteau ru nimic informaţia ştiinţifică standard a problemei res­pective. Ea rămăsese aceeaşi de pe la jumătatea secolu­lui anterior.

La sfîrşitul orelor de program, profesorul se gîndi să scrie cuiva cîteva rînduri. N-avea însă nici rude si nici prieteni, aşa că se hotărî să-i scrie Valeriei. începu cu ,,Dra£ă Valerie", roase capătul stiloului vreun sfert de oră, apoi scrise un citat din Ovidiu : „aici nu ştie nimeni nici un cuvînt latin". Se mai gîndi o vreme si adăugă trei versuri despre care nu-şi amintea ale cui sînt : ,,•—Scoate o lacrimă, strig ochiului / Dar se lasă între mine şi el / o perdea de nervi." împături biletul şi îl puse în sertar. Avea să-l găsească ea.

Pe urmă, profesorul a ieşit la suprafaţă, mulţumit ca după o zi de muncă, şi s-a urcat din nou în şalupa lui Marco-gondolierul cu care avusese înţelegere să vină să-l ia. S-au oprit să viziteze pepiniera SINCA. Marco s-a plimbat o vreme alături de profesor pe aleile de pa­radis ale insolitei pepiniere, dar în cele din urmă s-a plictisit şi s-a dus să-l aştepte în şalupă. După ce a ră­mas singur, profesorul a furat un puiet de măr dintr-o ladă în care erau puşi puieţii ce urmau să fie trimişi gră-

231dinii botanice din Singapore. învelit cu grijă în parde­siul lui Delama, mărul a ajuns pe bancheta din spate a şalupei. Şalupa a intrat în oraş pe la orele cinci după amiaza. Ziua părea una de primăvara, dar acesta nu era, desigur, decît un efect al deşănţatului pavoaz. Aşa că nu s-au oprit la hotel. Donqui Delama l-a rugat pe tâxi-metristul Marco-gondolierul, care tot pretindea să i se spună Samba de către profesor, dacă acestuia îi face plă­cere, desigur, să-l lase să conducă şi el şalupa. Marco alias Samba a fost de acord, dar a zis că întîi să iasă puţin din aglomeraţia oraşului. Au ieşit prin nord şi, într-adevăr, cam prin dreptul fostului aeroport K., profe­sorul a trecut la cîrma şalupei. Marco s-a dus pe bancheta din spate să se culce, iar Delama şi-a luat pardesiul lingă el, în faţă, să nu-i fie boţit.

Gondolierul s-a trezit pe la miezul nopţii, tremurînd, mai întîi de frig şi pe urmă şi de frică. Profesorul nu era nicăieri, iar şalupa plutea în derivă în arfara cana­lelor balizate, la apă mică, în apropierea periculoaselor grinduri din dreptul fostei cetăţi antice greceşti.

Cam prin zona aceea, călătorul care vine dinspre.ba­zele de cercetare de la Insula S şi se îndreaptă spre oraş poate vedea şi azi, dacă şalupa lui se abate cîteva. mile spre dreapta, un grind pe care se află un cimitir cu un singur mormînt şi un singur copac. Pe faţa pietrei scrie simplu : Profesor Donqui Delama 2050—2129, iar pe o latură a ei scrie că ar fi fost înălţată de o anume Valerie. Cît despre copac, el înfloreşte şi dă rod în fiecare an, numai că merele lui putrezesc în mare.

---------------------