Coda Bene Gesserit

Coda Bene Gesserit

ÎN CURSUL neobositelor sale inspecţii prin Sectorul Central (mai puţin frecvente în ultima vreme, dar mult mai exigente tocmai din acest motiv), Odrade era în căutarea oricăror semne de delăsare, mai ales în domeniile de mare responsabilitate unde lucrurile păreau să funcţioneze prea bine.

Mai-marea câinilor de pază avea o vorbă: "Arătaţi-mi un sector unde totul merge ca pe roate şi vă voi arăta pe cineva care încearcă să ascundă greşeli. O corabie adevărată se clatină. "

O spunea deseori iar cuvintele ei deveniseră un laitmotiv folosit de Surori (şi chiar de unele acolite) când venea vorba de Maica Superioară.

"0 corabie adevărată se clatină. " (Râsete înfundate. )

În dimineaţa aceasta, Bellonda o însoţea pe Odrade în turul ei de inspecţie, abţinându-se să observe că "o dată pe lună" devenise "o dată la două luni"... Şi asta în cel mai bun caz. Prezenta inspecţie avea o întârziere de şapte zile faţă de data prevăzută. Bell voia să profite de ocazie pentru a reitera avertismentele în legătură cu Idaho. De asta o târâse după ea pe Tamalane, deşi Tam ar fi trebuit să le inspecteze la ora aceasta pe Instructoare.

Două contra una? se întreba Odrade. Era aproape sigură că nici Bell, nici Tam nu bănuiau ce intenţii avea ea. Deşi, până la urmă, totul avea să iasă la iveală, aşa cum se întâmplase cu planul lui Taraza.

La momentul potrivit, nu-i aşa, Tar?

Parcurgeau cu paşi mari coridoarele, în foşnetul pripit al robelor lor negre, fără însă a scăpa nimic din ochi. Totul le era familiar, desigur, dar asta nu le împiedica să pândească orice aspect inedit. Odrade îşi purta minicomul agăţat de umărul stâng, ca lestul deplasat al unui scafandru.

Nu trebuie să faci nici doi paşi fără un mijloc de comunicaţie la îndemână, în ziua de azi.

În culisele oricărui centru Bene Gesserit se afla toată infrastructura necesară funcţionării sale: spital, bucătării, morgă, serviciu de salubritate, instalaţii de reciclare (legate de salubritate şi de canalizare), transporturi şi comunicaţii, aprovizionare, săli de antrenament şi de educaţie fizică, săli de cursuri pentru postulante şi acolite, locuinţe pentru toată lumea, săli de şedinţe, laboratoare, şi multe altele. Personalul se schimba deseori, din cauza Dispersiei şi a permanentei rotaţii a responsabilităţilor, conform criteriilor subtile specifice Bene Gesseritului. Dar exista întotdeauna un loc şi o ocupaţie pentru fiecare.

În timp ce inspectau repede sector după sector, Odrade la vorbea însoţitoarelor sale despre Dispersia Comunităţii Surorilor, fără a încerca să-şi ascundă temerile în legătură cu "atomizarea" la care era supusă marea familie a Bene Gesseritului.

― Mi-e greu să-mi imaginez o omenire în expansiune într-un univers nemărginit, spuse Tamalane. Posibilităţile sunt atât de...

― E jocul numerelor infinite, zise Odrade călcând pe deasupra unei spărturi în pardoseală. Asta trebuie reparată. Adevărul e că jucăm acest joc al infinitului din momentul în care am învăţat să traversăm pliurile spaţiale.

― Nu e un joc! făcu Bellonda cu voce posacă.

Odrade îi înţelegea sentimentele. N-am întâlnit niciodată vidul absolut. Mereu, doar alte şi alte galaxii. Tam are dreptate. Perspectiva Potecii de Aur e demoralizantă.

Explorările din trecut furnizaseră Bene Gesseritului doar o pârghie statistică asupra problemei şi nimic altceva. Atâtea planete locuibile într-o configuraţie dată, plus atâtea care puteau fi terraformate.

― Ce va fi evoluând acolo? întrebă Tamalane.

Era o întrebare la care nici una dintre ele nu putea să răspundă. Dacă întrebai ce ar putea genera Infinitul, singurul răspuns cu putinţă era: "Orice. "

Orice... Bun sau rău; dumnezeiesc sau diavolesc.

― Şi dacă Onoratele Matres fug de... ceva? întrebă Odrade. Nu vi se pare o ipoteză interesantă?

― Speculaţiile de felul ăsta sunt inutile, mârâi Bellonda. Nu ştim nici măcar dacă pliurile ne introduc într-un singur univers sau în mai multe... Ori poate chiar într-un număr infinit de bule aflate într-un veşnic proces de expansiune şi colaps.

― Să fi ştiut Tiranul mai mult ca noi despre toate astea? întrebă Tamalane.

Se opriră, în timp ce Odrade îşi arunca privirea într-o sală în care cinci acolite din Ciclul Superior şi o Instructoare studiau o proiecţie despre stocurile de melanj la nivel regional. Cristalul ce conţinea informaţiile executa un dans complicat în interiorul proiectorului, ţopăind pe fasciculul său ca o minge în vârful jetului de apă al unei fântâni arteziene. Observând concluziile, Odrade se retrase, cu sprâncenele încruntate. Tam şi Bell nu-i remarcară expresia.

Va trebui să restrângem accesul la datele referitoare la melanj. Sunt prea deprimante pentru moralul tuturor.

Administraţia! Totul depindea, în ultimă instanţă, de Maica Superioară. Era suficient să delegi prea des puterile doar unora şi aceloraşi persoane pentru a cădea în birocraţie.

Odrade ştia că se bizuia un pic prea mult pe simţul ei lăuntric al administraţiei. Un sistem frecvent testat şi revizuit de către Surori, care nu făcea apel la automatizare decât când era absolut necesar. "Maşinăria", cum îi spuneau ele. Până să devină Cucernice Maici, dobândeau, toate, o anumită sensibilitate la această "maşinărie", iar ulterior aveau tendinţa de a recurge la ea fără a-şi face probleme. În asta consta pericolul. Odrade pretindea permanent îmbunătăţiri (oricât de mici) pentru a introduce schimbări în activităţile lor. Aleatoriul! Absenţa unor scheme absolute, pe care alţii le-ar fi putut depista şi folosi împotriva Comunităţii. Un individ poate că n-ar fi remarcat asemenea schimbări pe durata vieţii sale, dar, pe termen lung, diferenţele erau în mod indubitabil măsurabile.

Odrade şi însoţitoarele ei ajunseră la nivelul străzii, pe artera principală a Sectorului Central. Surorile numeau această magistrală "Calea Aspră", o glumă care făcea aluzie la regimul dur de antrenament a cărui denumire populară era "Calea aspră a Bene Gesseritului".

Calea Aspră se întindea, dreaptă ca un fascicul laser, din piaţa situată la baza turnului lui Odrade până la periferiile meridionale ale zonei urbane ― aproape doisprezece kilometri mărginiţi de clădiri având înălţimi diferite. Cele mai joase prezentau particularitatea comună de a fi suficient de solide pentru a permite supraetajările.

Odrade făcu semn unui transportor descoperit care avea locuri libere. Urcară şi se instalară într-un colţ unde puteau să-şi continue discuţia. Faţadele clădirilor de pe Calea Aspră aveau un farmec desuet, îşi spunea Odrade. Imobile ca acestea, cu înalte ferestre dreptunghiulare din plaz izolant, străjuiseră "căile" Bene Gesserit pe durata unei bune părţi din istoria Comunităţii Surorilor. Mijlocul bulevardului era străbătut de un şir de ulmi selecţionaţi genetic pentru înălţimea lor şi profilul îngust al coroanei. Păsări îşi făcuseră cuiburi în frunzişul des şi dimineaţa era colorată de strălucirea intermitentă a penajelor roşii şi portocalii ― granguri şi cinteze-tangara.

Suntem în mod periculos condiţionate să preferăm acest decor familiar?

În timp ce coborau din transportor la intersecţia cu Şirul Beţivei, Odrade se gândi la modul curios în care umorul Bene Gesserit ieşea la iveală în denumiri. Un umor al străzii? Şirul Beţivei fusese numit astfel deoarece una dintre clădiri, a cărei fundaţie cedase uşor, era puţin înclinată, dând o caraghioasă impresie de ebrietate. Singura din tot şirul care nu era în rând cu celelalte.

Ca Maica Superioară. Numai că ele încă nu ştiu asta.

Minicomul ei bâzâi când dădură colţul pe Strada Turnurilor.

― Maică Superioară?

Vocea lui Streggi. Fără să se oprească, Odrade semnală că era pe recepţie.

― Aţi cerut un raport referitor la Murbella. Centrul Medical Suk spune că e aptă să înceapă cursurile prevăzute.

― Atunci să înceapă.

Continuară pe Strada Turnurilor. Odrade aruncă o privire scurtă caselor cu un singur etaj situate de o parte şi de cealaltă. La una dintre ele se lucra pentru a i se adăuga doua etaje. Într-o zi, poate că aici aveau să se înalţe doar edificii înalte iar poanta actualei glume (atâta câtă era) avea să-şi piardă obiectul.

Părerea generală era că atribuirea de nume străzilor răspundea doar unei necesităţi pur practice şi că, în definitiv, se putea face haz de ceea ce reprezenta, pentru Comunitatea Surorilor, un subiect delicat.

Odrade se opri brusc în mijlocul trotuarului aglomerat şi se întoarse spre tovarăşele ei.

― Ce-aţi zice dacă aş propune să dăm străzilor şi clădirilor importante numele unora dintre Surorile noastre dispărute?

― Ţi se năzăresc tot felul de aiureli astăzi! o apostrofa Bellonda.

― Nu-s dispărute, spuse Tamalane.

Odrade porni mai departe. Se aşteptase ia aceste reacţii. Aproape că auzea ce gândea Tam: Le purtăm înlăuntrul nostru pe " dispărute ", în Celelalte Memorii!

Odrade nu voia să discute despre asta în stradă, dar considera că ideea ei nu era lipsită de temei. Unele Surori mureau fără a putea face Împărtăşirea. Liniile memoriale majore se păstrau, fireşte, însă câte un fir se pierdea la moartea unei purtătoare. Aşa se întâmplase cu Schwangyu, din Citadela Gammu, care fusese ucisă în cursul unui atac al Onoratelor Matres. Numeroase memorii rămâneau, totuşi, depozitare ale calităţilor... şi complexităţilor ei. Ar fi fost greu de spus dacă greşelile lui Schwangyu erau mai bogate în învăţăminte decât succesele ei.

Bellonda iuţi pasul pentru a ajunge în dreptul lui Odrade pe o porţiune a trotuarului relativ pustie.

― Trebuie să vorbim despre Idaho. E mentat, desigur, dar, în măsura în care a păstrat amintirile tuturor vieţilor sale multiple, poate fi extrem de periculos.

Tocmai treceau prin faţa unei morgi. Mirosul puternic al antisepticelor ajungea până în stradă. Uşa în arcadă rămăsese deschisă.

― Cine-a murit? întrebă Odrade, ignorând nerăbdarea lui Bellonda.

― O Instructoare din Secţia a Patra şi un grădinar care lucra la întreţinerea livezilor, răspunse Tamalane.

Tam era întotdeauna la curent cu lucruri de felul ăsta.

Bellonda nu încercă să-şi ascundă iritarea văzându-se astfel ignorată.

― Ce-ar fi să nu ocoliţi subiectul?

― Ce subiect? întrebă Odrade cu toată blândeţea.

Ieşiră pe esplanada meridională şi Odrade se opri în spatele parapetului din piatră pentru a privi panorama plantaţiilor ― vii şi livezi, întinzându-se până la orizont. Lumina dimineţii avea o tentă pâcloasă, cu totul diferită de ceţurile diafane create de umiditate.

― Ştii bine ce subiect! se încăpăţână Bellonda.

Odrade continuă să privească peisajul, sprijinindu-se de parapet şi simţind suprafaţa rece a pietrei. Avea impresia că pâcla îşi schimbase deja culoarea. Razele soarelui străbăteau praful formând un spectru de difuzare diferit. Lumina era mai cristalină, mai definită. Absorbţia era alta. Nimbul, mai îngust. Praful şi nisipul din aer se strecurau în cele mai mici fisuri, asemenea apei, dar scârţâitul şi scrâşnetul le trădau natura. Ca în insistenţa lui Bell. Lipsă de lubrefiere.

― Asta-i lumina deşertului, rosti Odrade, arătând cu degetul.

― Nu te mai eschiva, spuse Bellonda.

Odrade preferă să nu răspundă. Lumina pâcloasă era o imagine clasică, dar nu dădea acea impresie liniştitoare pe care i-o confereau pictorii din vechime în pânzele lor înfăţişând dimineţi ceţoase.

Tamalane veni lângă Odrade.

― O lumină de-o frumuseţe aparte, murmură ea.

Tonul glasului ei spunea că Celelalte Memorii îi sugerau comparaţii similare cu ale lui Odrade.

De vreme ce aşa am fost condiţionate să căutăm fru­museţea...

Dar ceva aflat în adâncul fiinţei sale îi şoptea lui Odrade că nu aceasta era frumuseţea după care tânjea ea.

Colinele joase care se unduiau până în zare, sub ochii ei, fuseseră cândva de un verde strălucitor. Astăzi erau bântuite de uscăciune, de parcă pământul fusese golit de sânge şi măruntaie în maniera în care egiptenii antici îşi preparau morţii -deshidrataţi, reduşi la esenţa materiei, conservaţi pentru eternitate.

Deşertul în rolul de maestru al morţii, înfăşând pământul în natron, îmbălsămând minunata noastră planetă, cu toate giuvaerurile ei ascunse.

Bellonda se încăpăţâna să rămână în spatele ei, mârâind şi scuturând din cap, refuzând să vadă ce avea să devină planeta lor.

Odrade aproape că se cutremură sub impactul subit al unui flux simultan. Se revăzu pe ea însăşi explorând ruinele sietchului Tabr, descoperind cadavrele mumificate de deşert ale jefuitorilor de mirodenie rămaşi în locurile în care fuseseră ucişi.

Ce este Sietch Tabr acum? O masă de magmă solidificată, fără nimic care să amintească de istoria sa glorioasă. Onoratele Matres sunt ucigaşe ale istoriei.

― Dacă refuzi să-l elimini pe Idaho, atunci mă opun categoric să-l foloseşti ca mentat.

Agasantă mai era Bell asta! întorcându-se şi privind-o, Odrade îşi spuse că Bellonda îşi arăta vârsta mai mult ca oricând. Chiar şi în momentul de fată purta pe nas ochelari de citire. Ochelarii îi măreau ochii, dându-i o înfăţişare de peşte cu globi oculari proeminenţi. Faptul că recurgea la lentile în locul unor proteze discrete spunea totul despre ea. Afişa un soi de vanitate pe dos care proclama: "Sunt mai puternică decât aparatele de care-ar avea nevoie simţurile mele deficitare. "

Bellonda fu în mod vădit iritată de privirea Maicii Superioare.

― De ce te holbezi la mine?

Odrade, subit conştientă de o slăbiciune a Consiliului ei, îşi strămută atenţia la Tamalane. Cartilajele nu-şi încetau niciodată creşterea şi asta explica de ce urechile, nasul şi bărbia lui Tam deveniseră impozante. Unele Cucernice Maici corectau acest fenomen acţionând asupra metabolismului lor sau recurgând periodic la chirurgia estetică. Tam refuza să se încline în faţa unor asemenea futilităţi. "Sunt aşa cum sunt şi cu asta, basta. "

Consilierele mele sunt prea bătrâne. Iar eu... eu ar trebui să fiu mai tânără şi mai puternică pentru a putea purta o asemenea povară pe umerii mei. Dar... fir-ar să fie, nu-i momentul să mă autocompătimesc!

Nu exista decât un singur pericol suprem: acţiunea îndreptată împotriva supravieţuirii Bene Gesseritului.

― Duncan e un mentat strălucit, rosti ea, vorbind cu toată autoritatea poziţiei sale. Dar nu am obiceiul să folosesc pe nimeni dincolo de capacităţile sale.

Bellonda rămase tăcută. Ştia care erau punctele slabe ale unui mentat.

Mentaţii! gândi Odrade. Erau adevărate Arhive ambulante, dar, când aveai cel mai mult trebuinţă de răspunsurile lor, îţi serveau întrebări.

― Nu de un alt mentat am nevoie, spuse ea, ci de un inovator.

Văzând că Bellonda continua să tacă, adăugă:

― Îi eliberez mintea, nu corpul.

― Insist pentru efectuarea unei analize temeinice înainte de a-i da acces liber la toate sursele noastre de date!

Ţinând cont de poziţiile pe care se situa de obicei Bellonda, propunerea era mai degrabă moderată. Dar Odrade nu-i acorda încredere. Detesta acele interminabile şedinţe de analiză, în cursul cărora se pritoceau la nesfârşit rapoartele Arhivelor. Bellonda le adora. Bellonda, cu meticulozitatea ei de Arhivistă şi cu explorările ei plictisitoare prin labirinturile unor detalii lipsite de însemnătate! Cui îi păsa că o Cucernică Maică sau alta prefera fulgii de ovăz cu lapte smântânit sau cu lapte nefiert?

Odrade îi întoarse spatele Bellondei şi privi cerul dinspre sud. Praf! N-am face altceva decât să cernem şi mai mult praf prin sită! Bellonda ar fi tronat flancată de asistentele ei. Numai când se gândea la asta, Odrade simţea cum o cuprinde lehamitea.

― N-o să efectuăm nici o analiză.

Vorbise ceva mai tăios decât intenţionase.

― Am, totuşi, punctul meu de vedere, replică Bellonda pe un ton vexat.

Punctul de vedere? Oare nu suntem decât ferestre senzo­riale dând spre acelaşi univers, dar având, fiecare, punctul ei de vedere particular?

Instinctele... Amintirile de tot felul... Chiar şi Arhivele. Nimic din toate astea nu era convingător în sine, decât de o manieră impusă din afară. Nimic nu avea suficientă greutate, atâta timp cât nu era formulat de o conştiinţă vie. Dar persoana (oricine ar fi fost ea) care dădea formularea făcea, totodată, să se încline balanţa într-o parte sau alta. Orice ordine este arbitrară! De ce cutare sistem de date şi nu cutare altul? Fiecare Cucernică Maică ştia că evenimentele aveau loc în propriul lor flux, în propriul lor mediu relativ. Pentru ce o Cucernică Maică mentat nu putea să-şi întemeieze acţiunile pe această cunoaştere?

― Refuzi orice sfat?

Tamalane era cea care vorbise. Trecea de partea lui Bell?

― Când am refuzat eu vreun sfat? replică Odrade lăsând să-i răzbată în glas indignarea. Refuz însă un nou carusel arhivistic pus în mişcare de Bell.

Bellonda sări ca arsă:

― Deci, în realitate...

― Bell! Nu-mi vorbi mie de realitate!

Să se perpelească un pic pe tema asta! Cucernica Maică şi mentatul din ea!

Nu există realitate. Nu există decât ordinea pe care noi o impunem tuturor lucrurilor.

Era unul dintre aforismele esenţiale ale Bene Gesseritului.

Existau momente (ca în cazul de fată) când Odrade ar fi dorit să trăiască în vremurile de demult. Să fie o matroană romană, pe timpul lungii pax a aristocraţilor, sau o doamnă răsfăţată din epoca victoriană. Dar era prinsă în capcana timpului şi-a împrejurărilor.

Prinsă în capcană pentru totdeauna?

Trebuie să privesc în faţă această posibilitate. Comunitatea Surorilor nu avea, poate, decât un viitor de clandestinitate veşnic ameninţată, viitorul unei organizaţii secrete mereu persecutate.

Iar aici, în Canonicat, poate că nu ni se va îngădui decât o singură greşeală.

― M-am săturat de inspecţia asta!

Odrade chemă un transportor privat şi le conduse rapid înapoi, în biroul ei.

Ce vom face dacă Furiile ajung până aici?

Fiecare dintre ele avea micul ei scenariu, mica ei piesă într-un act, plină de reacţii anticipate. Dar o Cucernică Maică era suficient de realistă pentru a şti că asemenea planuri puteau fi mai degrabă un impediment decât un ajutor.

În interiorul biroului, lumina dimineţii scălda totul într-o strălucire crudă şi revelatoare. Odrade se afundă în fotoliul ei şi aşteptă ca Tamalane şi Bellonda să-şi ocupe locurile obişnuite.

Gata cu afurisitele şedinţe de analiză! Avea realmente nevoie de ceva mai bun decât datele Arhivelor, ceva mai bun decât tot ce avuseseră posibilitatea să folosească până acum. Inspiraţie. Odrade îşi masă coapsele, simţind tremurul muşchilor. Nu dormise bine de nu mai ştia câte zile. Turul de inspecţie îi lăsase un amar sentiment de zădărnicie.

O singură greşeală ar putea să însemne sfârşitul nostru al tuturor, iar eu sunt pe cale să angajez Comunitatea în mod ireversibil.

Sunt prea întortocheată?

Consilierele ei erau împotriva soluţiilor întortocheate. Ele susţineau că Bene Gesseritul trebuia să acţioneze cu siguranţă şi fermitate, călcând pe un teren cunoscut dinainte. Tot ce făceau era în cumpănă cu dezastrul care le aştepta la cel mai mic pas greşit.

Iar eu păşesc pe frânghia întinsă deasupra prăpastiei.

Le rămânea timp să experimenteze, să testeze mai multe soluţii posibile? Toate Surorile participau la acest joc. Bell şi Tam filtrau un şuvoi neîntrerupt de sugestii, dar nimic mai eficient decât Dispersia lor atomizată.

― Trebuie să fim gata să-l ucidem pe Idaho la cel mai mic semn care ar arăta că e un Kwisatz Haderach, spuse Bellonda.

― N-aveţi nimic de lucru? Ia plecaţi de-aici, amândouă!

În timp ce ele se ridicau, biroul i se păru dintr-o dată străin lui Odrade. Ce nu era în regulă? Bellonda o privea cu o expresie crâncenă de dezaprobare. Tamalane părea mai circumspectă decât ar fi fost cu putinţă să fie.

Ce nu-i în regulă cu încăperea asta?

Camera în care lucra ar fi putut să fie recunoscută drept ceea ce era chiar şi de oameni din epoca prespaţială. De ce părea atât de străină? O masă de lucru era o masă de lucru iar scaunele ocupau locuri fireşti. Bell şi Tam preferau caniscaunele. Obiectele acestea, ce-i drept, ar fi putut să i se pară bizare omului antic din Celelalte Memorii, care, bănuia ea, era pe cale să-i influenţeze percepţia. Cristalele riduliene scânteiau, poate, în mod straniu, emiţându-şi lumina intermitentă. Mesajele ce dansau deasupra biroului erau, poate, surprinzătoare. Instru­mentele ei de lucru puteau părea ireale în ochii unui om din vechime care i-ar fi împărtăşit percepţiile.

Dar eu sunt cea căreia i s-au părut străine aceste lucruri.

― Nu te simţi bine, Dar? întrebă Tamalane cu solicitudine.

Odrade îi făcu semn să plece, dar nici una dintre cele două femei nu se clinti.

În mintea ei se petreceau lucruri care nu puteau fi puse în seama lungilor ore de lucru şi a odihnei insuficiente. Nu era pentru prima oară când avea senzaţia că lucra într-un loc insolit. Noaptea trecută, de pildă, în timp ce lua o gustare frugală pe această masă, a cărei suprafaţă era înţesată cu ordine de funcţiuni, ca şi acum, se pomenise rămâ­nând nemişcată, cu privirea pierdută la mormanul de lucru neterminat.

Ce Surori puteau fi retrase din ce posturi pentru a fi trimise în această îngrozitoare Dispersie? Ce era de făcut pentru a spori şansele de supravieţuire a puţinilor păstrăvi de nisip pe care Surorile Dispersate îi luau cu ele? Ce cantitate de melanj trebuia să li se aloce la plecare? Era bine să mai aştepte un pic înainte de a trimite un nou contingent de Surori în necunoscut? Să aştepte, în eventualitatea că Scytale putea fi totuşi convins să le dezvăluie secretul producerii mirodeniei în cuvele axlotl?

Odrade îşi aminti în clipa aceea că sentimentul de înstrăinare pusese stăpânire pe ea în timp ce muşca dintr-un sandviş. Îl privise fix, apoi îl Întredeschisese uşor. Ce naiba mănânc? Ficat de pui cu ceapă, între două felii din cea mai bună pâine care se cocea în Casa Canonicatului.

Punerea sub semnul întrebării a propriilor ei obişnuinţe făcea parte din senzaţia de alienare.

― Pari bolnavă, spuse Bellonda.

― Doar obosită, minţi Odrade. (Ştiau că minţea, dar ar fi îndrăznit vreuna dintre ele s-o contrazică?) Cred că şi voi două sunteţi la fel de obosite, adăugă ea cu afecţiune în glas.

Bell îşi arătă numaidecât nemulţumirea.

― Dai un exemplu rău!

― Cine? Eu?

Nota zeflemitoare nu-i scăpă lui Bell.

― Ştii foarte bine la ce mă refer!

― Manifestările tale de afecţiune, întări Tamalane.

― Chiar şi fată de Bell.

― N-am nevoie de afecţiunea ta afurisită! E deplasată.

― Numai dacă aş lăsa-o să-mi guverneze deciziile, Bell.

Numai în acest caz.

Vocea Bellondei deveni un murmur răguşit:

― Unele consideră că eşti o romantică periculoasă, Dar. Ştii la ce ar putea duce asta.

― La a-mi ralia Surorile pentru o altă cauză decât cea a supravieţuirii noastre. Asta vrei să spui?

― Câteodată îmi dai dureri de cap, Dar!

― Am datoria şi dreptul să-ţi dau dureri de cap. Când nu te doare capul, devii neglijentă. Afecţiunea te deranjează, nu însă şi ura.

― Îmi cunosc defectele.

N-ai putea să fii Cucernică Maică şi să nu le cunoşti.

Biroul redevenise un loc familiar, dar acum Odrade cunoştea una dintre sursele straniei sale senzaţii. Considera locul acesta ca făcând parte dintr-o istorie deja veche. Îl vedea aşa cum ar fi putut să şi-l imagineze după ce el va fi dispărut de mult. Aşa cum, în mod cert, avea să se întâmple dacă planul ei reuşea. Ştia ce avea de făcut acum. Venise momentul să dezvăluie prima etapă.

Prudenţă!

Da, Tar. Sunt la fel de prudentă cum ai fost tu.

Tam şi Bell vor fi fost ele bătrâne, dar minţile lor se dovedeau încă agere atunci când necesităţile o cereau. Odrade îşi aţinti privirea la Bellonda.

― Schemele, Bell, rosti ea. A noastră constă în a nu răspunde la violenţă prin violenţă. (Ridică mâna pentru a o împiedica pe Bellonda s-o întrerupă. ) Da, violenţa nu face decât să genereze şi mai multă violenţă, iar amplitudinea pendulului creşte până când cei violenţi sunt zdrobiţi.

― Ce-ai de gând? întrebă Tamalane.

― Poate că ar trebui să facem ceva pentru a asmuţi şi mai mult fiara.

― Nu putem risca una ca asta. Nu încă.

― Dar nu putem risca nici să aşteptăm prosteşte aici ca ele să ne descopere. Lampadas şi celelalte catastrofe ne indică destul de limpede ce se va întâmpla când vor veni. Şi spun când, nu dacă vor veni.

În timp ce vorbea, Odrade simţea prezenţa prăpastiei de sub picioarele ei şi pe cea a făpturii de coşmar care se apropia tot mai mult cu toporul. Ar fi vrut să se cufunde în viziune, să se întoarcă pentru a o identifica pe cea care le hăituia, dar nu îndrăznea. Aceasta fusese greşeala pe care o comisese Kwisatz Haderachul.

Nu vezi acel viitor, îl creezi.

Tamalane ţinea totuşi să ştie de ce ridicase Odrade această problemă.

― Te-ai răzgândit, Dar?

― Ghola-ul nostru Teg are zece ani.

― E mult prea tânăr pentru a încerca să-i restabilim memoria originală, spuse Bellonda.

― De ce l-am recreat pe Teg dacă nu pentru violenţă? întrebă Odrade, Da, ştiu! se grăbi să adauge când Tam dădu să obiecteze. Teg nu a recurs întotdeauna la violenţă pentru a rezolva problemele noastre. Paşnicul Bashar era capabil să respingă un inamic doar prin cuvinte rezonabile.

Tamalane vorbi cu un aer îngândurat:

― Dar tu crezi că Onoratele Matres ar putea să refuze orice negociere.

― Dacă nu reuşim să le aducem la exasperare.

― Am impresia că ne propui să acţionăm prea repede, rosti Bellonda.

Se putea conta întotdeauna ca Bell să ajungă la o concluzie mentatică.

Odrade inspiră adânc şi coborî ochii asupra mesei de lucru. Momentul sosise, în cele din urmă. Încă din acea dimineaţă, când scosese pruncul ghola din "cuva" sa obscenă, simţise acest moment care-o aştepta. Ştiuse, încă de pe atunci, că-l va proiecta pe acest ghola în creuzetul evenimentelor înainte de a-i veni vremea. Şi asta în pofida legăturii de sânge care exista între ea şi el.

Strecurând o mână sub tăblia biroului, Odrade activă un fascicul de apel. Cele două consiliere aşteptau în tăcere. Ştiau că era pe punctul de a spune ceva important. Dacă exista un lucru de care o Maică Superioară putea fi sigură, acela era că Surorile o ascultau întotdeauna cu cea mai mare atenţie, cu o intensitate ce i s-ar fi părut măgulitoare cuiva mai predispus decât o Cucernică Maică Bene Gesserit la simple satisfacţii de amor-propriu.

― Politica, rosti Odrade.

Tam şi Bell aproape că luară poziţie de drepţi! Era un cuvânt încărcat de semnificaţii. Când te angajai în politica Bene Gesserit, făcând apel la toate resursele tale pentru a ajunge la vârf, deveneai prizoniera responsabilităţilor. Te înhămai la obligaţii şi decizii care te legau de vieţile tuturor celor ce depindeau de tine. Asta era, de fapt, ceea ce le menţinea pe Surori indisolubil legate de Maica lor Superioară. Acest unic cuvânt le spunea consilierelor şi câinilor de pază că Prima Între Egale luase o hotărâre.

Auziră zgomotul uşor al cuiva care se oprise pe culoar, în faţa uşii. Odrade apăsă pe o plăcuţă albă din colţul mesei de lucru şi uşa se deschise. Streggi stătea nemişcată în prag, aşteptând ordinele Maicii Superioare.

― Poţi să-l aduci, spuse Odrade.

― Am înţeles, Maică Superioară.

Aproape nici o emoţie în glasul ei. O acolită foarte promiţătoare, această Streggi.

Fata se făcu nevăzută şi, câteva clipe mai târziu, intră ţinându-l de mână pe Miles Teg. Băiatul avea părul blond, cu şuviţe mai închise la culoare, care arătau că avea să devină brun o dată cu înaintarea în vârstă. Faţa lui era îngustă iar nasul începea să capete profilul acvilin caracteristic bărbaţilor din neamul Atreides. Ochii albaştri se mişcau cu vioiciune de colo-colo, examinând încăperea şi persoanele cu o curiozitate atentă.

― Rămâi pe culoar, te rog, Streggi.

Odrade aşteptă să se închidă uşa. Băiatul stătea nemişcat, privind-o pe Odrade fără a da vreun semn de nerăbdare.

― Ghola-ul Miles Teg, rosti Odrade. Miles, cred că le mai ţii minte pe Tamalane şi Bellonda.

Băiatul le gratifică pe cele două Cucernice Maici cu o privire fugară, dar rămase tăcut, fără a părea câtuşi de puţin impresionat de intensitatea cu care îl examinau.

Tamalane se încruntă. Nu fusese de acord, de la bun început, să i se spună acestui copil ghola. Ghola-ii erau creaţi din celule prelevate de la un cadavru. Băiatul acesta era un clon, exact ca şi Scytale.

― Am să-l instalez în non-navă, cu Duncan şi Murbella, spuse Odrade. Cine ar putea fi mai calificat decât Duncan pentru a-i restabili lui Miles memoria originală?

― Şi cu bună dreptate, încuviinţă Bellonda.

Nu dădu glas obiecţiilor ei, dar Odrade ştia că avea s-o facă după plecarea băiatului. E încă prea tânăr!

― Ce vrea să spună, cu bună dreptate? întrebă Teg.

Avea o voce subţire, uşor piţigăiată.

― Când Basharul era pe Gammu, i-a redeşteptat lui Duncan Idaho amintirile originale.

― E într-adevăr dureros?

― Pentru Duncan a fost.

Există decizii care trebuie luate fără cruţare.

Iată de ce multora le era greu să accepte faptul că puteau lua propriile lor decizii, îşi spunea Odrade. Un lucru pe care nu mai era nevoie să i-l explice Murbellei.

Cum să amortizez şocul?

Existau cazuri în care n-aveai cum să-l amortizezi; cazuri în care soluţia cea mai caritabilă era să smulgi pansamentul dintr-o singură smucitură, cu preţul unei clipe de durere atroce.

― Şi poate acest... acest Duncan Idaho să-mi redea, într-adevăr, amintirile din... dinainte?

― Poate, şi o va face.

― Nu cumva ne pripim? interveni Tamalane.

― Am studiat cariera Basharului, spuse Teg. A fost un mare conducător militar şi-un mentat.

― Iar tu eşti foarte mândru de asta, nu? făcu Bell, transfe­rându-şi nemulţumirea asupra băiatului.

― Nu în mod deosebit, răspunse el, susţinându-i privirea fără să clipească. Mă gândesc la el ca şi cum ar fi altcineva. Cineva demn de interes, totuşi.

― Altcineva..., murmură Bellonda. O privi pe Odrade fără a-şi disimula pe de-a-ntregul dezaprobarea. Îl iniţiezi în Învăţătura Profundă!

― Aşa cum a făcut, cândva, mama sa biologică.

― Îmi voi aminti şi de ea? întrebă Teg.

Odrade îi adresă un zâmbet complice ― un zâmbet pe care-l schimbaseră deseori în cursul plimbărilor lor prin livezi.

― Îţi vei aminti.

― Totul?

― Absolut totul. Soţia ta, copiii, bătăliile... Totul.

― Spune-i să plece! zise Bellonda.

Băiatul surâse, dar se uită la Odrade, aşteptând cuvântul ei.

― E-n regulă, Miles, zise Odrade. Spune-i lui Streggi să te conducă la noua ta locuinţă din non-navă. Voi veni şi eu mai târziu ca să te prezint lui Duncan.

― Pot să mă duc călare pe umerii lui Streggi?

― Întreab-o pe ea.

Mânat de-o pornire spontană, Teg se repezi la Odrade, sări pe vârful picioarelor şi o sărută pe obraz.

― Sper că mama mea adevărată îţi semăna.

Odrade îl bătu pe umăr.

― Îmi semăna foarte mult. Şi-acum fugi.

După ce uşa se închise în spatele lui, Tamalane se întoarse către Odrade:

― Nu i-ai spus că eşti fiica lui.

― Încă nu.

― O să-i spună Idaho?

― Dacă va fi cazul.

Pe Bellonda n-o preocupau asemenea mărunţişuri.

― Ce planuri ai, Dar?

Răspunsul i-l dădu Tamalane:

― O forţă de represalii, sub comanda Basharului nostru mental E limpede.

A înghiţit momeala!

― Aşa e? întrebă Bellonda, bănuitoare.

Odrade le privi pe amândouă cu gravitate.

― Teg a fost cel mai bun strateg pe care l-am avut vreodată. Dacă există cineva în măsură să le pedepsească pe inamicele noastre...

― Am face bine să începem producerea unui al doilea de pe acum, zise Tamalane.

― Nu-mi place influenţa pe care Murbella ar putea s-o aibă asupra lui, spuse Bellonda.

― Idaho va accepta să coopereze? întrebă Tamalane.

― Idaho va face ceea ce îi va cere o Atreides să facă.

Odrade pusese în acesta cuvinte mai multă încredere decât simţea în realitate, dar ele dezvăluiseră dintr-o dată, în cugetul ei, o altă sursă a simţământului de înstrăinare.

Văd Cucernicele Maici aşa cum le vede Murbella! Sunt capabilă să gândesc aşa cum gândeşte cel puţin una dintre Onoratele Matres!


Noi nu predăm istoria; recreăm expe­rienţa. Urmărim lanţul consecinţelor - urmele fiarei în pădurea ei. Priviţi dincolo de cuvintele noastre şi veţi vedea întreaga întindere a unui comportament social pe care nici un istoric n-a reuşit să-l întrevadă vreodată.