Coda Bene Gesserit

Coda Bene Gesserit

PENTRU DUNCAN IDAHO, existenţa la bordul non-navei luase turnura unui joc neobişnuit după ivirea viziunii sale şi a intuiţiilor legate de comportamentul Onoratelor Matres. Intrarea lui Teg în acest joc era o manevră înşelătoare mai degrabă decât introducerea unui nou jucător.

În dimineaţa aceasta, stând în picioare în faţa consolei sale, recunoştea în acest joc elemente paralele cu propria sa copilărie de ghola, în Citadela Bene Gesserit de pe Gammu, cu bătrânul Bashar drept protector şi maestru de arme.

Educaţia. Fusese o preocupare de căpetenie pe atunci, la fel cum era şi acum. Şi gărzile... În general discrete în interiorul non-navei, dar veşnic prezente, după cum fuseseră şi pe Gammu. Sau dispozitivele de supraveghere, ingenios camuflate, contopindu-se cu decorul. Pe Gammu, devenise expert în arta de a le evita. Aici, cu ajutorul Sheeanei, ajunsese maestru.

În jurul lui, toate activităţile erau reduse. Gărzile nu aveau arme. Dar erau mai ales Cucernice Maici, însoţite de câteva acolite din Ciclul Superior. Nu considerau că ar avea nevoie de arme.

Unele lucruri din non-navă contribuiau la crearea unei iluzii de libertate. Îndeosebi, mărimea şi complexitatea ei. Nava era imensă. Nu putuse să-i determine cu exactitate mărimea, dar avea acces la numeroase niveluri şi parcursese coridoare ce măsurau peste o mie de paşi.

Galerii şi tuneluri, tuburi de acces care-l transportau în capsule cu suspensii, puţuri de coborâre şi ascensoare, holuri tradiţionale şi culoare largi, mărginite de uşi etanşe care se deschideau şuierând la o simplă atingere (sau rămâneau închise: Interzis!) ― toate acestea erau bine memorizate, căci alcătuiau teritoriul lui, domeniul lui privat, de o manieră diferită decât era pentru gărzi.

Energia necesară pentru a aduce această navă pe suprafaţa planetei şi-a o menţine în stare de funcţionare arăta clar că era vorba de ceva extrem de important. Comunitatea Surorilor nu evalua costurile în mod obişnuit. Finanţele Bene Gesseritului nu lucrau doar cu valori monetare, solari sau alte valute convertibile. Ele capitalizau oamenii, alimentele, datoriile datând uneori de mai multe milenii, plăţile în natură ― produse şi loialităţi.

Plata, Duncan! Te poftim să achiţi nota!

Nava aceasta nu era doar o închisoare. Idaho examinase mai multe proiecţii mentatice. Primară: era un laborator unde Cucernicele Maici căutau un mijloc de anulare a acelei proprietăţi care îngăduia unei non-nave să înşele simţurile umane.

O tablă de joc de dimensiunile unei non-nave. În acelaşi timp, puzzle şi iepurărie. Totul, doar pentru trei deţinuţi? Nu. Trebuie să existe şi alte motive.

Jocul avea reguli secrete. Reguli pe care nu putea decât să încerce să le ghicească. Dar se simţise mai liniştit când Sheeana se angajase în partidă.

Ştiam eu că trebuie să aibă propriile ei planuri. A fost evident din clipa în care a început să practice tehnicile Onoratelor Matres. Pentru a-i perfecţiona pe elevii mei!

Sheeana voia informaţii intime despre Murbella, şi nu numai atât... De pildă, amintirile lui despre oameni pe care-i cunoscuse în cursul vieţilor sale multiple, în special amintirile lui despre Tiran.

Iar eu vreau informaţii despre Bene Gesserit.

Surorile îl menţineau la un nivel de activitate redus la minimum. Îl frustrau anume, pentru a-i spori capacităţile mentatice. Nu se afla în centrul problemei mai vaste căreia îi percepea existenta în afara non-navei. Fragmente chinuitoare parveneau până la el atunci când Odrade îl lăsa să întrevadă gravitatea situaţiei prin întrebările pe care i le punea.

Suficient pentru a oferi noi premise? În nici un caz, atâta vreme cât nu avea acces la datele pe care consola sa refuza să le afişeze.

Era şi problema lui, totuşi, fir-ar afurisite de vrăjitoare! Se afla într-o cuşcă din interiorul propriei lor cuşti. Erau prinşi în capcană cu toţii.

Cu o săptămână în urmă, Odrade îl asigurase, afabilă, că toate sursele de date ale Comunităţii Surorilor îi erau "larg deschise". Stătuse chiar în locul acesta, cu spatele la consolă, de care se rezema într-o doară, şi cu braţele încrucişate pe piept. Asemănarea ei cu Basharul Miles Teg era câteodată năucitoare. Până la nevoia (sau era o constrângere?) de a sta în picioare când vorbea. Şi, tot ca Teg, avea oroare de caniscaune.

Ştia că nu poseda decât o cunoaştere cu totul precară a proiectelor şi motivaţiilor ei. Dar nu avea nici o încredere în ele. Nu după ceea ce se întâmplase pe Gammu.

Momeală şi ţintă falsă. Aşa se folosiseră de el. Avusese noroc că nu sfârşise ca Dune: o păstaie goală, aruncată de Bene Gesserit după consumarea conţinutului.

Când se frământa astfel, Idaho prefera să se afunde în fotoliul din faţa consolei. Uneori, rămânea în această poziţie ore întregi, încercând să evalueze complexităţile puternicului sistem de date al navei. Sistemul putea să identifice orice fiinţă umană aflată la bord. Ceea ce înseamnă că dispune de monitoare automate. Trebuia să ştie în orice moment cine vorbea, cine solicita ceva, cine îşi asuma temporar comanda.

Circuitele de zbor sfidează toate tentativele mele de a străpunge barierele. Sunt deconectate, aşa cum susţin gărzile?

Dar nava ştia să-l identifice pe cel ce se branşa la circuite. Cu siguranţă că aici se afla răspunsul.

Ar fi fost dispusă Sheeana să îl ajute? Era un joc periculos să-i acorde prea multă încredere. Câteodată, când îl privea lucrând la consola lui, îi amintea de Odrade.

Sheeana a fost eleva lui Odrade. Era un gând de natură să-l tempereze.

De ce le interesa într-atât cum folosea el Sistemele navei?

Parcă mai avea nevoie să se întrebe!

În cursul celui de-al treilea an petrecut aici, determinase sistemul central să ascundă pentru el anumite date, servindu-se de propriile lui chei. Pentru a zădărnici supravegherea ochilor corn, îşi disimulase acţiunile lucrând la vedere. Introduceri normale de date, recuperabile ulterior, dar care conţineau un al doilea mesaj codat. Treabă facilă pentru un mentat, şi mai cu seamă utilă ca vicleşug pentru a explora resursele sistemului. Pentru siguranţă, prevăzuse o capcană ascunsă, conectând datele la o procedură de ştergere aleatorie fără nici o posibilitate de recuperare.

Bellonda bănuise ceva, dar, când îl luase la întrebări, el se mulţumise să zâmbească.

Mi-am ascuns istoria, Bell. Vieţile mele de ghola în serie, absolut toate, până la cea a non-ghola-ului original. Toată memoria intimă a acelor existenţe. O groapă de gunoi pentru amintiri patetice.

Şezând, acum, în faţa consolei, Idaho nutrea simţăminte amestecate. Închisoarea îl exaspera. Indiferent de mărimea şi bogăţia temniţei sale, ea rămânea o temniţă. Ştia deja de o buna bucata de vreme că i-ar fi fost cu putinţa să evadeze, dar Murbella şi cunoaşterea din ce în ce mai pregnantă a situaţiei din exterior îl reţineau. Se simţea în aceeaşi măsură prizonierul propriilor sale gânduri ca şi al sistemului complex reprezentat de gărzi şi de această maşinărie monstruoasă. Pentru că non-nava nu era decât o maşinărie, fireşte. O unealtă. Un mijloc de a te deplasa nevăzut într-un univers periculos. Un mijloc de a te ascunde şi de a-ţi ascunde intenţiile chiar şi de vederea atotpătrunzătoare a unui căutător preştient.

Cu iscusinţa cumulată a unui număr impresionant de vieţi, Idaho privea mediul înconjurător printr-un ecran de sofisticare combinată cu naivitate. Mentaţii cultivau naivitatea. A crede că ştii ceva era calea cea mai sigură de a te orbi singur. Nu înaintarea în vârstă era cea care frâna încetul cu încetul capacitatea de a învăţa (li se explica de timpuriu mentaţilor), ci acumularea de "lucruri pe care le ştiu".

Noile surse de date pe care i le deschisese Bene Gesseritul (dacă se putea bizui pe ele) ridicau o serie de întrebări. Bunăoară: cum era organizată, în Dispersie, rezistenţa împotriva Onoratelor Matres? Nu încăpea nici o îndoială că existau grupuri (se codea să le numească puteri) care le vânau pe Onoratele Matres la fel cum Onoratele Matres vânau Bene Gesseritul. Şi le masacrau, dacă se putea da crezare relatărilor de pe Gammu.

Fiutarii şi Îngrijitorii? Elaboră rapid o proiecţie mentatică: o grupare tleilaxu din Prima Dispersie se dedase la manipulări genetice. Cei doi bătrâni care apăreau în viziunile sale: ei erau cei care-i creaseră pe Fiutari? Să fi fost cei doi Dansatori-Feţe? Independenţi de Maeştrii tleilaxu? Nimic n-ar fi fost exclus în Dispersie.

La dracu'! Îi era necesar accesul la o cantitate de date mult mai importantă. Sursele sale actuale erau departe de a fi suficiente. Consola asta, o unealtă pentru scopuri restrânse, putea fi adaptată unor cerinţe mai vaste, dar toate adaptările pe care le încercase până acum şchiopătau. Iar el trebuia să poată înainta liber, cu paşi mari, ca un adevărat mentat!

M-au priponit, şi asta e o greşeală din partea lor. Odrade nu are încredere în mine? E o Atreides, fir-ar ea afurisită! Ştie ce datorie am faţă de familia ei.

Atâtea şi-atâtea vieţi... şi datoria încă tot nu-i plătită!

Îşi dădu seama că era tot mai nervos. Brusc, mintea lui încremeni pe această idee. Nervozitatea mentatică! Era semnalul că se afla pe punctul de a deschide o breşă. O proiecţie primară! Ceva ce nu i se spusese despre Teg?

Întrebări! Întrebări neformulate îi dădeau ghes.

Am nevoie de perspectivă!

Nu era neapărat o chestiune de distanţă. Perspectiva putea lua naştere înlăuntrul tău, cu condiţia ca întrebările să nu conţină prea multe distorsiuni.

Avea sentimentul că undeva, în experienţa Bene Gesseritului (poate chiar în Arhivele păzite cu atâta gelozie de Bell), se aflau piesele lipsă. Bell ar şti să aprecieze asta! Numai un alt mentat ar fi putut simţi excitaţia unui moment ca acesta. Gândurile lui erau ca nişte bucăţele de smalţ, aproape toate la îndemână, gata să alcătuiască un mozaic. Problema nu se punea sub aspectul soluţiilor.

Auzea răsunându-i în cap cuvintele primului său instructor mentat: Adună-ţi întrebările şi pune-le în echilibru, apoi aruncă-ţi datele provizorii pe un taler sau altul al balanţei. Soluţiile dezechilibrează orice situaţie. Dezechilibrele dezvă­luie ceea ce cauţi.

Da! Obţinerea dezechilibrelor prin întrebări dozate în mod subtil era numărul de jonglerie al mentaţilor.

Ceva ce spusese Murbella noaptea trecută... Ce? Erau în pat. Îşi aminti că văzuse ora, proiectată pe tavan: 9: 47. Şi gândise: Proiecţia asta consumă energie.

Aproape că simţea fluxul de energie al navei, această gigantică enclavă ruptă de Timp. Maşini tară fricţiune, menite să creeze o prezenţă mimetică pe care nici un instrument nu putea s-o deosebească de mediul înconjurător. Mai puţin acum, când se afla la sol, ferită nu de priviri, ci de preştiinţă.

Murbella alături de el: un alt fel de putere ― amândoi, conştienţi de forţele care încercau să-i atragă unul spre celălalt. Câtă energie era necesară pentru a anula acest magnetism reciproc! Atracţia sexuală care creştea, creştea, creştea.

Murbella vorbea. Da, asta era! Murbella părea ciudat de autoanalitică. Aborda propria ei existenţă cu o maturitate nouă, cu o percepţie şi o încredere, întărite de Bene Gesserit, care dovedeau că în fiinţa ei era pe cale să crească vertiginos ceva foarte puternic.

Ori de câte ori recunoştea în ea aceste schimbări Bene Gesserit, era cuprins de tristeţe.

Ne apropie şi mai mult de ziua despărţirii.

Dar Murbella vorbea:

― Ea (Odrade era, deseori, "ea") îmi tot cere să-mi evaluez dragostea pentru tine.

Amintindu-şi aceste cuvinte, Idaho revăzu toată scena.

― A încercat acelaşi lucru şi cu mine.

― Şi ce i-ai spus?

― Odi et amo. Excrucior.

Ea se ridicase într-un cot şi întorsese capul spre el.

― În ce limbă-i asta?

― Într-o limbă foarte veche, pe care Leto m-a pus cândva s-o învăţ.

― Tradu.

Poruncitoare. O răbufnire a vechii ei personalităţi de Onorată Mater.

― O urăsc şi-o iubesc. Mă chinui.

― Chiar mă urăşti?

Neîncrezătoare.

― Ceea ce urăsc este faptul de a fi legat în felul acesta, de a nu fi stăpân pe propriu-mi eu.

― Dac-ai putea, m-ai părăsi?

― Vreau ca decizia să-mi aparţină în orice moment. Vreau să am de ales.

― E un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat. Asta era! Acestea fuseseră cuvintele ei!

Amintindu-şi, Idaho nu simţi nici un entuziasm. Avu doar impresia că i se deschiseseră brusc ochii după un somn lung.

Un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat. Un joc.

Exact opinia lui despre non-navă şi despre ceea ce făcea aici Comunitatea Surorilor.

Dar asta nu era tot ce se spusese în noaptea aceea.

― Nava e, pentru noi, un fel de şcoală specială, afirmase Murbella.

El nu putuse decât să încuviinţeze. Comunitatea Surorilor intensifica aptitudinile lui mentatice de a filtra datele şi de a le izola pe cele ce rămâneau la suprafaţă. Intuia unde putea duce asta şi simţea o spaimă apăsătoare.

"Degajezi culoarele nervoase. Barezi calea preocupărilor şi digresiunilor mentale inutile. "

Şi îţi canalizezi reacţiile spre acel mod extrem de periculos despre care toţi mentaţii învăţau că trebuia evitat. "Fiindcă acolo riscaţi să vă pierdeţi pentru totdeauna. "

Studenţilor li se arătau "mentaţi distruşi", indivizi reduşi la starea de vegetale umane, menţinuţi în viaţă doar pentru a servi drept lecţie.

Ce ispită, totuşi! Câtă putere trebuie să ai când te afli în acel mod! Nimic ascuns. Toate lucrurile, cunoscute.

Şi în mijlocul acelei spaime care îl stăpânea, Murbella se întorsese spre el în pat, iar el simţise tensiunile sexuale devenind aproape explozive.

Nu încă. Încă nu!

Unul dintre ei mai spusese ceva. Ce? El începuse să se gândească la limitele logicii, ca unealtă care ar fi putut servi pentru a da la iveală motivaţiile Surorilor.

― Încerci adesea să le analizezi? întrebase Murbella.

Straniu, acest mod al ei de a răspunde gândurilor lui nerostite. Negase şi de data aceasta că ar fi în stare să citească gândurile.

― Le citesc doar pe-ale tale, ghola-ul meu. Fiindcă eşti al meu, ştii doar.

― Şi viceversa.

― Cum nu se poate mai adevărat.

Nu glumeau, amândoi, decât pe jumătate. Toate astea acopereau ceva mai profund şi alambicat.

Exista o capcană ascunsă în toate analizele psihicului uman, şi el se străduise să-i explice acest lucru.

― Faptul de a crede că ştii de ce te porţi într-un anumit mod îţi oferă tot felul de scuze pentru o comportare ieşită din comun.

Scuze pentru o comportare ieşită din comun! Era încă o piesă în mozaicul lui. Partida continua, dar noile jetoane erau blamul şi culpabilitatea.

Vocea Murbellei era aproape visătoare când replicase:

― Presupun că se poate justifica raţional practic orice lucru, punându-l în seama unui traumatism oarecare.

― Se pot justifica raţional lucruri ca distrugerea unor planete întregi?

― Există un fel de autodeterminare brutală în asta. Ea spune că fermitatea cu care se efectuează o alegere consolidează psihicul şi conferă un simţ al identităţii pe care te poţi bizui în caz de stres. Eşti de acord, mentatul meu?

― Mentatul nu e al tău.

Glasul său însă fusese lipsit de forţă.

Murbella izbucnise în râs, lăsându-se să cadă înapoi pe pernă.

― Ştii ce vor Surorile de la noi, mentatul meu drag?

― Copiii noştri.

― Oh, te asigur că vor mult mai mult decât asta. Vor participarea noastră benevolă la visul lor.

Altă bucăţică din mozaic!

Dar cine altcineva decât o Bene Gesserit putea să cunoască acel vis? Surorile erau actriţe, jucând mereu teatru, nelăsând să străbată prin masca lor decât o porţiune infimă a realităţii. Personalitatea lor reală era îngropată în adâncul fiinţei lor şi nu ieşea la suprafaţă decât drămuită atât cât era necesar.

― De ce ţine ea pictura aia străveche? întrebase Murbella.

Idaho simţise o contracţie bruscă a muşchilor abdomenului.

Odrade îi adusese la un moment dat o reproducere holo a tabloului din dormitorul ei. Colibe la Cordeville, de Vincent Van Gogh. Îl trezise din somn chiar în acest pat, la o oră imposibilă, cu o lună în urmă.

― M-ai întrebat care e legătura mea cu umanitatea. Iat-o!

Vârâse holostatul sub ochii lui încă înceţoşaţi de somn. El se ridicase în capul oaselor, privind năuc reproducerea, încercând să înţeleagă despre ce era vorba. Ce se întâmpla cu Odrade? Părea neobişnuit de tulburată.

Lăsase holostatul în mâinile lui şi se dusese să aprindă toate luminile, conferind încăperii efectul unor forme dure şi apropiate, vag mecanice şi artificiale, cam aşa cum ar fi fost de imaginat că trebuie să arate interiorul unei non-nave. Dar unde era Murbella? Se culcaseră împreună.

Se concentraseră apoi asupra imaginii holo şi aceasta îl afectase de o manieră inexplicabilă, ca şi cum l-ar fi apropiat subit de Odrade. Legătura ei cu umanitatea? Holostatul era rece în mâinile lui. Odrade i-l luă şi îl puse pe noptieră, unde el continuă să-l privească în timp ce ea trase un scaun şi se aşeză lângă capul patului. Se aşezase! De parcă ceva o îndemna să stea foarte aproape de el!

― E opera unui nebun de pe Vechea Terra, îi explicase, aproape lipindu-şi obrazul de-al lui în vreme ce priveau amândoi reproducerea. Uită-te bine la ea! Reprezintă un moment de umanitate.

Într-un peisaj? Da, fir-ar să fie! Are dreptate.

Rămăsese cu ochii la holostat. Ce culori minunate! Dar nu numai culorile. Totul.

― Majoritatea artiştilor moderni ar râde de modul în care a realizat asta, rostise Odrade.

N-ar putea să mă lase s-o privesc în linişte?

― Aici, supremul înregistrator a fost o fiinţă umană, conti­nuase Odrade. Mâna umană, ochiul uman, întreaga esenţă umană s-au concentrat în conştiinţa unui singur individ care explora limitele.

Explora limitele! Încă o piesă din mozaic.

― Van Gogh a izbutit să facă acest lucru folosind materialele şi tehnicile cele mai primitive, urmase Odrade, vorbind aproape de parcă ar fi fost beată. Pigmenţi pe care un om al cavernelor ar fi putut să-i recunoască! Aplicaţi pe o pânză pe care ar fi putut s-o ţeasă cu mâinile sale. Folosind scule pe care-ar fi putut să şi le confecţioneze el însuşi din păr de animale şi rămurele.

Odrade atinsese suprafaţa holostatului şi degetul ei proiec­tase o umbră peste copacii înalţi.

― Nivelul tehnologic şi cultural era rudimentar în comparaţie cu normele noastre. Dar vezi ce-a putut să creeze Van Gogh?

Idaho simţea că ar fi trebuit să spună ceva, însă cuvintele nu veneau. Şi unde dispăruse Murbella? De ce nu era aici?

Odrade se lăsase dintr-o dată pe spate şi cuvintele pe care le rostise atunci se întipăriseră în mintea lui ca arse cu fierul roşu:

― Această pictură arată că nu putem suprima filonul sălbatic, acel lucru unic care va exista în fiinţa umană oricât ne-am strădui noi să-l evităm.

Idaho îşi smulsese privirea de la imaginea holo pentru a urmări mişcarea buzelor lui Odrade în timp ce aceasta spunea:

― Vincent ne-a învăţat ceva important despre semenii noştri din Dispersie.

Pictorul ăsta mort de-o veşnicie? Despre Dispersie?

― Ei au realizat lucruri, acolo, şi continuă să realizeze lucruri pe care noi nu putem să ni le imaginăm. Înfăptuiri fantastice! Cifra explozivă a populaţiilor Dispersate garantează asta.

În momentul acela, Murbella intrase în dormitor, în spatele lui Odrade, cu picioarele goale şi înnodând cordonul unui halat alb, de baie. Avea părul ud. Aşadar la duş dispăruse.

― Maică Superioară? murmurase ea cu voce somnoroasă.

Odrade întorsese doar puţin capul, vorbind peste umăr:

― Onoratele Matres cred că pot anticipa şi controla im­pulsiile acestui filon sălbatic. Ce absurditate! Nu sunt capabile să le controleze în ele însele.

Murbella se apropiase de capătul patului şi-l privise cu un aer întrebător pe Idaho.

― Se pare c-am picat în mijlocul unei conversaţii.

― Echilibrul, asta e cheia, continuase Odrade.

Idaho nu-şi luase ochii de la Maica Superioară.

― Oamenii pot să-şi menţină echilibrul pe suprafeţe dintre cele mai stranii, urmase Odrade. Chiar şi pe suprafeţe imprevizibile. E o chestiune de "acordare". Marii muzicieni ştiu ce înseamnă asta. Surferii pe care-i priveam în copilărie, pe Gammu, o ştiau şi ei. Valurile îi mai răsturnau uneori, dar erau pregătiţi. Se ridicau imediat şi porneau din nou.

Dintr-un motiv căruia nu-i găsea explicaţie, Idaho se gândise la alt lucru pe care i-l spusese cândva Odrade: "Noi, Bene Gesseritul, nu avem poduri pline cu vechituri. Reciclăm totul. "

Reciclare. Ciclu. Bucăţi de cerc. Bucăţi din mozaic.

Tatona la întâmplare şi ştia că nu asta era metoda bună. În nici un caz, metoda mentatică. Chestia cu reciclarea, totuşi... Aşadar, Celelalte Memorii nu erau un pod cu vechituri. Erau ceva ce ele considerau a fi... o reciclare. Asta însemna că-şi foloseau trecutul doar pentru a-l schimba şi reînnoi.

Acordându-se.

Ciudată metaforă pentru cineva care pretindea că evită muzica.

Fără a abandona amintirea, îşi sondă mozaicul mental. Devenise o harababură. Nimic nu se mai potrivea nicăieri. Piese disparate, care probabil că n-aveau nimic de-a face unele cu altele.

Şi totuşi, nu se putea să nu aibă!

Vocea Maicii Superioare continua în memoria lui. Vasăzică mai e ceva!

― Cei care cunosc lucrul ăsta merg drept la esenţă. Ei avertizează că nu trebuie să te gândeşti la ceea ce faci. Acesta ar fi cel mai sigur mod de-a eşua. Trebuie să acţionezi, pur şi simplu!

Acţionează fără să te gândeşti. Asta mirosea a anarhie. Cuvintele lui Odrade îl aruncau înapoi, la alte resurse decât cele aparţinând formaţiei lui de mentat.

Vicleşug Bene Gesserit!

Odrade îi făcea asta cu bună ştiinţă, cunoscând ce efect putea să aibă asupra lui. Unde era afecţiunea pe care-o simţise uneori radiind către el? Putea ea să vrea într-adevăr binele cuiva pe care-l trata în felul acesta?

După plecarea lui Odrade (pe care abia dacă o observase), Murbella se aşezase pe marginea patului, strângându-şi halatul peste genunchi.

Oamenii pot să-şi menţină echilibrul pe suprafeţe dintre cele mai stranii. În mintea lui se petrecea ceva: piesele mozaicului încercau să stabilească relaţii reciproce.

Simţea o nouă tălăzuire în univers. Cei doi bătrâni stranii din viziunea lui? Făceau parte din această tălăzuire. Era sigur de asta, fără a fi în stare să spună de ce. Ce pretindea mereu Bene Gesseritul? "Noi modificăm vechile cutume şi vechile credinţe. "

― Uită-te la mine! rostise Murbella.

Glasul? Nu chiar, dar acum era încredinţat că-l încercase, deşi nu-i dezvăluise niciodată faptul că Surorile o antrenau în practicarea acestei vrăjitorii.

Observase în ochii ei verzi acel licăr străin care-i spunea că era cu gândul la fostele ei tovarăşe.

― Nu încerca niciodată să fii mai şiret decât Bene Gesseritul, Duncan.

Pentru ochii com spune asta?

Nu putea fi sigur. Inteligenţa dindărătul ochilor verzi ai Murbellei era ceea ce-l intriga cel mai mult în ultima vreme. O simţea cum creşte acolo, ca şi cum profesoarele ar fi suflat într-un balon care umfla intelectul Murbellei la fel cum se umfla pântecele ei pentru a face loc noii vieţi dinlăuntru.

Glasul! Ce-aveau de gând cu ea?

Era o întrebare stupidă. Ştia foarte bine ce-aveau de gând. S-o îndepărteze de el, să facă din ea o Soră. Să nu mai fie iubita mea, minunata mea Murbella. Să devină o Cucernică Maică, rece şi calculată în tot ce făcea. O vrăjitoare. Cine putea să iubească o vrăjitoare?

Eu. Şi-o voi iubi mereu.

― Te atacă dinspre partea ta cea mai slabă şi se folosesc de tine în propriile lor scopuri, murmurase el.

Putuse să vadă efectul produs de cuvintele lui. Murbella nu-şi dăduse seama de capcană decât prea târziu. Surorile Bene Gesserit fuseseră afurisit de iscusite! O atrăseseră în cursă lăsând-o să întrevadă lucruri la fel de irezistibile ca forţa care-o lega de el. Pentru o Onorată Mater, înţelegerea acestui lucru nu putea fi decât exasperantă.

Noi nu putem cădea în capcane! Capcanele le întindem noi, altora!

Numai că treaba asta fusese realizată de Bene Gesserit. Ele aparţineau unei categorii aparte. Aproape Surori. De ce să n-o recunoască? Iar Murbella dorea să dobândească talentele lor. Dorea să sfârşească odată această perioadă de probă şi să treacă la marea învăţătură pe care-o simţea chiar în spatele pereţilor navei. Nu-şi dădea seama de ce-i prelungeau perioada de probă?

Ele ştiu că se zbate încă în capcana lor.

Murbella lăsase să cadă halatul şi se întinsese în pat, lângă el. Fără să-l atingă. Dar făcându-l să simtă numaidecât tensiunea pe care-o crea apropierea trupurilor.

― Iniţial, voiau s-o controlez pe Sheeana în folosul lor, spusese el.

― Aşa cum mă controlezi pe mine?

― Crezi că te controlez?

― Câteodată ai haz, Duncan.

― Dacă n-aş mai putea să râd de mine însumi, aş fi cu adevărat pierdut.

― Să râzi şi de tentativele tale de umor?

― În primul rând.

Se răsucise spre ea şi-i prinsese în căuşul mâinii sânul stâng, simţind sfârcul întărindu-se sub palma sa.

― Ştii că n-am fost niciodată înţărcat?

― Niciodată, în toate...

― Nici măcar o singură dată.

― Ar fi trebuit să-mi închipui.

Un surâs înflorise pe buzele ei, apoi, dintr-o dată, izbucniseră amândoi într-un râs de nestăvilit, încleştându-se unul de altul. Pe urmă, Murbella şoptise:

― Fir-ar afurisită să fie!

― Fir-ar afurisită cine? întrebase el în timp ce râsul i se domolea şi se desprindeau amândoi din îmbrăţişare, cu un efort.

― Nu cine; ce. Fir-ar afurisită de soartă!

― Nu cred că soarta se sinchiseşte.

― Te iubesc şi n-ar trebui, dacă vreau să devin o Cucernică Maică.

Idaho detesta aceste izbucniri prea apropiate de autocom­pătimire. Ia-o în glumă, atunci!

― Tu n-ai fost niciodată vreo adevărată ceva, rostise el cu blândeţe, mângâindu-i pântecele bombat, de gravidă.

― Sunt adevărată.

― E un cuvânt care-a fost omis când ai fost făcută.

Ea îi împinsese deoparte mâna şi se ridicase în pat pentru a-şi coborî privirea spre el.

― Cucernicele Maici n-au voie să iubească.

― Ştiu.

Mi se oglindeşte pe faţă durerea?

Dar Murbella era prea muncită de propriile ei griji.

― Când voi ajunge la Agonia Mirodeniei...

― Iubito! Nu-mi place să fii asociată nicicum cu ideea de agonie.

― Cum aş putea s-o evit? Sunt deja angajată pe panta asta Curând, ele îmi vor accelera viteza. Apoi totul va merge foarte iute.

El voise să se uite în altă parte, dar privirea ei îl împiedicase.

― Ăsta-i adevărul, Duncan. Simt asta. Într-un fel, e ca şi sarcina. De la un anumit punct, devine periculos să avortezi.

Trebuie să mergi până la capăt.

― Iar noi ne iubim!

Îşi silea gândurile să se îndepărteze de un pericol pentru a da peste altul.

― Şi ele interzic asta.

El ridicase privirea spre ochii com.

― Câinii de pază ne pândesc. Şi au colţi.

― Ştiu. Tocmai lor le vorbesc acum. Dragostea mea pentru tine nu e o slăbiciune. Slăbiciune este răceala lor. Sunt exact ca Onoratele Matres!

Un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat.

Îi venea să le strige asta, dar cele ce ascultau în spatele ochilor com ar fi auzit mai mult decât simple cuvinte. Murbella avea dreptate. Era periculos să crezi că le poţi înşela pe Cucernicele Maici.

Observase o umbră, ceva voalat în privirea ei, în timp ce continua să-l privească. Ce straniu arătase în clipa aceea! Recunoscuse în ea Cucernica Maică Bene Gesserit care-ar fi putut să devină.

Nu te mai gândi la asta!

Reflecţiile în legătură cu aspectele stranii ale memoriilor lui reuşeau, uneori, să abată atenţia Murbellei. Considera că încarnările sale anterioare îl făceau să semene întrucâtva cu o Cucernică Maică.

― Am murit de atâtea ori.

― Şi-ţi aminteşti de fiecare moarte?

Mereu, aceeaşi întrebare.

Scuturase din cap, fără a se încumeta să dea un răspuns pe care câinii de pază ar fi putut să-l interpreteze.

Nu morţile şi redeşteptările mele au importanţă.

Pe acestea repetiţia le făcea să-şi piardă interesul. Uneori nici nu se mai obosea să le depoziteze în debaraua lui secretă de date. Nu... Ceea ce conta era colecţia sa unică de întâlniri şi relaţii cu alţi oameni.

Era ceea ce pretindea şi Sheeana că vrea de la el.

"Flecuşteţele intime, micile amănunte. Asta-i interesează pe toţi artiştii. "

Sheeana nu-şi dădea seama ce-i cerea. Toate acele experienţe de viaţă creaseră semnificaţii noi. Configuraţii complexe. Lucruri mărunte căpătaseră o încărcătură emoţională pe care n-ar fi putut-o împărtăşi cu nimeni... Nici măcar cu Murbella.

Atingerea unei mâini pe braţul meu. Chipul râzător al unui copil. Scânteierea din ochii unui duşman.

Nenumărate lucruri banale. O voce familiară, spunând: "Tot ce am de gând să fac în seara asta e să mă trântesc în fotoliu şi să zac. Te rog, nu-mi cere să mă mişc. "

Toate astea, toate acele personaje făceau acum parte din el. Erau contopite cu persoana lui. Viaţa le cimentase în mod inextricabil şi i-ar fi fost cu neputinţă să explice asta cuiva.

Murbella vorbise, fără să-l privească:

― Au fost multe femei în toate acele vieţi ale tale.

― Nu le-am numărat.

― Le-ai iubit?

― Sunt moarte, Murbella. Tot ce pot să-ţi spun este că nu există fantome geloase în trecutul meu.

Murbella stinsese licurigloburile. El închisese ochii şi simţise cum îl învăluie întunericul în timp ce ea se ghemuia în braţele lui. O ţinuse strâns, ştiind că ea avea nevoie de asta, dar gândurile lui continuaseră sa se depene singure.

O veche amintire îi readuse în minte cuvintele unuia dintre instructorii săi mentaţi: Lucrurile cele mai relevante pot deveni irelevante într-o clipită. Asemenea momente ar trebui să fie prilej de încântare pentru mentaţi.

Dar el nu simţea nici o încântare.

Toate vieţile sale în serie continuau înlăuntrul lui, sfidând pertinenţele mentatice. Un mentat îşi înfrunta în fiecare clipă universul cu o atitudine deschisă, plină de prospeţime. Nu exista nimic vechi, nimic nou, nimic încremenit în clei uscat, nimic ştiut cu adevărat. Erai năvodul şi nu existai decât pentru a examina ce prindeai în el.

Ce n-a trecut prin năvod? Ce mărime a ochiurilor am folosit de data asta?

Acesta era punctul de vedere mentatic. Dar nu se putea ca tleilaxu să fi dispus de celulele fiecărui ghola Idaho pentru a-l recrea pe el, cel de acum. Nu se putea să nu fi existat goluri în seriile de celule din colecţia lor. De altfel, identificase câteva.

Dar în memoria mea nu există goluri. Îmi amintesc de toate vieţile mele.

Fiinţa lui constituia o reţea racordată în afara Timpului.

Asta-mi îngăduie să-i văd pe bătrânii aceia... Plasa...

Era singura explicaţie pe care i-o puteau oferi percepţiile lui de mentat. Iar dacă Surorile ar fi prins de veste, ar fi fost îngrozite. Oricât s-ar fi străduit el să nege acest lucru, ele ar fi strigat: "Un nou Kwisatz Haderach! La moarte!"

Aşa că descurcă-te singur, mentatule!

Ştia că poseda mai toate piesele mozaicului, dar încă tot nu se combinau în acel ansamblu de întrebări care-l făceau pe un mentat să exclame: Aha!

Un joc în care unul dintre pioni nu poate fi deplasat. Scuze pentru o comportare ieşită din comun. Vor participarea noastră benevolă la visul lor. Explorează limitele! Oamenii pot să-şi menţină echilibrul pe suprafeţe dintre cele mai stranii. Acordează-te. Acţionează fără să te gândeşti.


Adevărata artă imită viaţa. Dacă imită un vis, trebuie să fie un vis despre viaţă. Altminteri, nu avem unde să ne conectăm. Conectoarele noastre nu sunt compatibile.