Coda Bene Gesserit

Darwi Odrade

ÎN TIMP CE CĂLĂTOREAU către sud, spre deşert, în acest început de după-amiază, Odrade constata că peisajul se schimbase de o manieră tulburătoare de la ultimul ei tur de inspecţie, în urmă cu trei luni. Se felicita că alesese un mijloc de transport terestru, căci vederea oferită de geamurile groase de plaz, care le protejau de vânt şi de praf, dezvăluia mai multe amănunte la acest nivel.

Uscăciunea-i mai mare.

Se afla, împreună cu suita ei, într-un vehicul semiuşor -doar cincisprezece persoane, cu şoferul. Vehiculul avea suspensii şi era propulsat de reactoare sofisticate când nu folosea efectul de sol. Putea goni uşor cu trei sute de kilometri pe oră pe şosea vitrificată. Escorta (prea numeroasă, datorită excesului de zel al lui Tamalane) le urma într-un autobuz care transporta, de asemenea, bagajele şi proviziile pentru fiecare etapă.

Streggi, aşezată în spatele şoferului, lângă Odrade, întrebă:

― Nu s-ar putea face să cadă un pic de ploaie pe-aici, Maică Superioară?

Odrade strânse din buze. Tăcerea era cel mai bun răspuns.

Plecarea fusese întârziată. Se aflau pe peron, gata de îmbarcare, când sosise un mesaj de la Bellonda. Raportul unei noi catastrofe, care cerea atenţia Maicii Superioare în ultimul minut!

Fusese unul dintre acele momente în care Odrade simţea că singurul ei rol putea fi doar cel de crainică oficială. Să avanseze până la marginea scenei şi să anunţe vestea: "Astăzi, dragi Surori, am aflat că Onoratele Matres ne-au distrus alte patru planete. Efectivele noastre sunt, aşadar, reduse în consecinţă. "

Nu mai avem decât douăsprezece planete (inclusiv Buzzell) iar Furia fără chip s-a apropiat şi mai mult cu toporul.

Simţea prăpastia căscată sub picioarele ei.

Îi ordonase lui Bellonda să amâne anunţarea acestei ultime veşti rele până la un moment mai potrivit.

Odrade privi pe geamul de lângă ea. Ce moment putea fi potrivit pentru aflarea unei asemenea veşti?

Mergeau către sud de mai bine de trei ore. Suprafaţa şoselei, vitrificată cu arzătoare cu plasmă, lucea în faţa lor ca apele verzi ale unui râu. Traversau, acum, o zonă de dealuri cu ste­jari-de-plută care se întindeau până la orizontul străjuit de creste. Arborii crescuseră ca nişte gnomi, în şiruri mai puţin ordonate decât cei din livezi. Păreau să urce, în meandre, spre vârfurile colinelor. Plantaţia originală se conformase contu­rurilor naturale ale terenului ― terase joase, acum năpădite şi mascate de ierburi înalte, maronii.

― În regiunea asta cultivăm trufe, spuse Odrade.

Dar Streggi mai avea o veste rea.

― Am auzit că trufele n-o duc prea bine, Maică Superioară. Nu plouă destul.

Se prăpădesc trufele?

Odrade şovăi, pe punctul de-a o chema pe una dintre acolitele de la Comunicaţii, aşezate în spate, pentru a întreba Controlul Meteo dacă seceta nu putea fi corectată.

Întoarse capul şi-şi privi ajutoarele. Trei rânduri de scaune, câte patru persoane pe-un rând, specialiste al căror rol era de a prelungi capacităţile ei de observaţie şi de a-i executa ordinele. Plus autobuzul care venea în urma lor! Unul dintre cele mai mari vehicule de acest gen pe care-l poseda Casa Canonicatului. Lung de cel puţin treizeci de metri! Ticsit! Venea învăluit într-un vârtej de praf.

Tamalane călătorea în el, la ordinul lui Odrade. Maica Superioară putea deveni ţâfnoasă când era provocată, aşa gândea fiecare. Tam adusese prea multă lume, dar, când Odrade îşi dăduse seama de asta, era prea târziu pentru a mai schimba ceva.

"Ăsta nu mai e tur de inspecţie! E o afurisită de invazie!"

Urmează-mi exemplul, Tam. Puţin teatru politic. Facilitează tranziţia.

Îşi strămută atenţia asupra şoferului, singurul bărbat din vehicul. Se numea Clairby şi era un omuleţ acru, cu faţa ciupită de vărsat şi tenul pământiu, dar un expert în materie de transporturi. Şoferul ei preferat. Rapid, sigur şi conştient de limitele maşinii sale.

Depăşiră un vârf de deal şi stejarii-de-plută se răriră, fiind înlocuiţi, încetul cu încetul, de livezile care înconjurau o comunitate.

Arăta minunat în lumina de la această oră a zilei, îşi spuse Odrade. Case joase, cu ziduri albe şi acoperişuri din ţiglă portocalie. La capătul pantei, o stradă, în umbra unei arcade care-i marca intrarea, ducea în linie dreaptă spre înalta clădire centrală care adăpostea birourile supraveghetoarelor regionale.

Priveliştea i se părea liniştitoare lui Odrade. Aşezarea avea un fel de strălucire atenuată de distanţă şi de o pâclă fină ce urca dinspre livezile dimprejur. Crengile erau încă goale aici, în această centură de iarnă, dar cu siguranţă că mai puteau oferi cel puţin un rod.

Comunitatea Surorilor ţinuse dintotdeauna să confere o oarecare frumuseţe mediului înconjurător, îşi aminti sieşi Odrade. Un mic răsfăţ întru desfătarea simţurilor, fără însă a aduce atingere imperativelor dictate de stomac. Confortul, ori de câte ori era posibil... dar nu prea mult!

Cineva din spatele lui Odrade remarcă:

― Am impresia că unii dintre pomii ăştia încep să înmu­gurească.

Odrade privi cu mai multă atenţie. Era adevărat! Pe ramurile negre se zăreau mici puncte verzi. Iarna derapase aici. Controlul Meteo, care făcea eforturi pentru a asigura succesiunea normală a anotimpurilor, nu putea să împiedice apariţia unor erori ocazionale, ca aceasta. Deşertul în expansiune crea temperaturi ridicate mai devreme decât ar fi trebuit pentru această regiune. Zone de încălzire apăreau în mod bizar ici şi colo, făcând să încolţească sau să înmugurească plantele chiar înaintea câte unui îngheţ brusc. Retroliza plantaţiilor devenea un fenomen prea răspândit.

Un consilier tehnic dezgropase vechea expresie "vară indiană" cu prilejul unui raport ilustrat cu proiecţiile unei livezi înflorite peste care ninsese abundent. Odrade simţise freamătul unor vechi amintiri la auzul acelei sintagme.

Vara indiană. Mici că s-ar putea spune mai bine!

Consilierele ei, care vedeau schimbările prin care trecea planeta, recunoşteau metafora frigului devastator ce venea pe urmele unei încălziri anormale ― o îmblânzire neaşteptată a vremii, moment de care profitau tâlharii pentru a-şi prăda vecinii.

Gândul o făcu pe Odrade să simtă suflarea de gheaţă a Furiei cu toporul.

Cât de curând?

Nu îndrăznea să caute răspunsul.

Nu sunt Kwisatz Haderach!

Fără să se întoarcă, i se adresă lui Streggi:

― Localitatea asta, Pondrille... Ai fost vreodată aici?

― Am urmat stagiul de postulantă în alt centru, Maică Superioară, dar presupun că nu se deosebeşte prea mult.

Da, comunităţile acestea erau destul de asemănătoare: clădiri joase, înconjurate de grădini şi livezi, centre de învăţământ specializate. Făceau parte din sistemul de triere a viitoarelor Surori. Cu cât erau mai fine ochiurile sitei, cu atât mai mult te apropiai de Sectorul Central.

Unele centre, ca Pondrille, urmăreau călirea postulantelor. Fetele petreceau zilnic ore îndelungate executând munci manuale. Mâini obişnuite să scormonească pământul şi să îngrijească pomi fructiferi se dădeau rareori îndărăt, mai târziu, în viaţă, de la sarcini şi munci dintre cele mai puţin curate sau plăcute.

Acum, când scăpaseră de praf, Clairby deschise geamurile. O căldură neaşteptată năvăli în interior! Ce naiba făcea Controlul Meteo?

Două şiruri de clădiri opuse de la intrarea în Pondrille fuseseră reunite la nivelul primului etaj, formând un tunel lung. Tot ce mai lipsea, gândi Odrade, era un grilaj cu ţepi, pentru a imita intrarea unui oraş-cetate din epoca prespaţială. Nişte cavaleri în armură n-ar fi găsit neobişnuită penumbra încinsă din această galerie. Plaztonul negru al zidurilor arăta exact ca piatra. Degajările pentru ochi com de la înălţimea boitei defineau locurile în care făceau de strajă gărzile.

Lungul pasaj umbrit de la intrarea aşezării era menţinut într-o perfectă stare de curăţenie, observă Odrade. Nările erau rareori asaltate de mirosuri neplăcute în comunităţile Bene Gesserit. Nu existau mahalale. Arar zăreai târându-se pe străzi ologi sau vagabonzi. Populaţia era sănătoasă. O bună administraţie socială asigura igiena şi confortul majorităţii oamenilor.

Avem şi noi, totuşi, infirmii noştri. Şi nu-s întotdeauna infirmităţi fizice.

Clairby opri maşina chiar înaintea ieşirii din tunel şi toată lumea coborî. Autobuzul lui Tamalane parcă în spatele lor.

Odrade nădăjduise că pasajul le va feri de căldură, dar îndărătnicia naturii transformase locul într-un adevărat cuptor, unde temperatura era şi mai ridicată decât afară. Se simţi mai uşurată când ieşi în lumina puternică a scuarului central şi sudoarea care-i scălda trupul îi oferi câteva secunde de răcoare.

Iluzia de uşurare se risipi însă brusc, în clipa în care soarele începu să-i ardă fruntea şi umerii. Se văzu nevoită să recurgă la controlul metabolic pentru a-şi ajusta temperatura corpului.

În centrul scuarului, o fântână arteziană împrăştia cu zgomot o umbrelă de apă ― o risipă inutilă, căreia trebuia să i se pună capăt degrabă.

Treacă însă, deocamdată. Moralul!

Le auzi pe însoţitoarele ei, care-o urmau plângându-se, ca de obicei, de "statul prea mult în aceeaşi poziţie". O delegaţie de întâmpinare venea spre ele dinspre capătul celălalt al pieţei. Odrade o recunoscu în furgoneta deschisă pe Tsimpay, conducătoarea comunităţii.

Suita Maicii Superioare se oprise pe dalele albastre care înconjurau bazinul fântânii. Doar Streggi rămăsese lângă Odrade. Echipa lui Tamalane fusese atrasă, şi ea, de apa care ţâşnea în mijlocul scuarului. Era ceva care făcea parte dintr-un vis uman atât de străvechi, încât, îşi spunea Odrade, specia n-ar fi putut niciodată să se desprindă de el pe de-a-ntregul.

Câmpuri fertile şi belşug de apă ― apă limpede, bună de băut, în care să-ţi poţi cufunda faţa pentru a te răcori şi a-ţi potoli setea.

Ceea ce şi făceau, în momentul acesta, unele din grupul numeros aflat în jurul fântânii. Stropii de apă le străluceau pe feţe.

Delegaţia din Pondrille se opri în dreptul lui Odrade, la câţiva paşi de dalele albastre. Tsimpay era însoţită de trei alte Cucernice Maici şi cinci acolite din Ciclul Superior.

Aproape de momentul Agoniei, acolitele, remarcă Odrade. Iminenţa ordaliei, de care erau conştiente, li se citea în fermitatea privirii.

Tsimpay era una dintre Cucernicele Maici pe care Odrade o vedea din când în când în Sectorul Central, unde venea să predea anumite cursuri. Părea într-o formă bună. Păr de un castaniu închis, ce părea negru cu reflexe roşcate în această lumină. Faţa îngustă avea o austeritate aproape sumbră. Trăsăturile erau dominate de ochii albastru-în-albastru umbriţi de sprâncene groase.

― Ne pare bine să vă vedem, Maică Superioară.

Tonul vocii arăta că nu rostise cuvintele doar din complezenţă.

Odrade înclină capul ― o mişcare abia perceptibilă. Te aud. Şi de ce-ţi pare aşa bine să mă vezi?

Tsimpay înţelese. Arătă înspre o Cucernică Maică înaltă, cu obrajii supţi, care stătea lângă ea.

― Poate că vă mai amintiţi de Fali, administratoarea livezilor noastre. Tocmai a fost la mine, cu o delegaţie de horticultori. Doleanţele lor sunt destul de grave.

Faţa tăbăcită a lui Fali părea vag leşietică. Surmenaj? Avea o gură cu buze subţiri deasupra unei bărbii ascuţite. Şi negru sub unghii, observă cu mulţumire Odrade. Nu se sfieşte să pună mâna la treabă.

O delegaţie de horticultori. Aşadar, nemulţumirile luau amploare. Problema va fi fost, desigur, serioasă. Tsimpay nu era genul care să-şi descarce responsabilităţile în cârca Maicii Superioare,

― S-auzim, spuse Odrade.

După ce-i aruncă o privire scurtă lui Tsimpay, Fali se lansă într-un expozeu amănunţit, având grijă să menţioneze până şi calificările conducătorilor delegaţiei. Numai persoane compe­tente, fireşte.

Nu era pentru prima oară când Odrade auzea asemenea plângeri. Avuseseră loc destule consfătuiri pentru explicarea acestor consecinţe inevitabile, iar la unele dintre ele participase şi Tsimpay. Dar cum să-ţi faci subordonaţii să înţeleagă că un îndepărtat vierme de nisip (care poate încă nici nu exista) cerea această schimbare? Cum să le explici unor cultivatori că nu era vorba doar de "o ploicică în plus sau în minus", ci de esenţa problemei meteorologice a întregii planete? Mai multă ploaie în această regiune ar fi putut devia vânturile din straturile înalte ale atmosferei, ceea ce risca să aibă drept consecinţă formarea, altundeva, a unor sirocco-uri umede, de natură să provoace modificări nu doar neavenite, ci şi periculoase. Era foarte uşor să stârneşti tornade devastatoare dacă interveneai fără discernământ. Clima unei planete nu era un fleac pe care să-l schimbi după pofta inimii. Cum am pretins câteodată eu însămi. În fiecare caz era vorba de o ecuaţie globală ce trebuia examinată amănunţit.

― Planeta e cea care are ultimul cuvânt, declară Odrade.

Pentru Comunitatea Surorilor, era un vechi memento al failibilităţii omului.

― Mai are şi Dune vreun cuvânt de spus? întrebă Fali.

Era mai multă amărăciune în întrebarea ei decât s-ar fi aşteptat Odrade.

― Simt căldura, rosti ea. Am văzut şi mugurii din livezile voastre.

Ştiu ce te frământă, Soră dragă.

― O să pierdem cel puţin jumătate din rod anul ăsta, zise Fali.

Cuvintele erau acuzatoare: Din cauza dumneavoastră!

― Ce i-ai spus delegaţiei? întrebă Odrade.

― Că deşertul trebuie să crească iar Controlul Meteo nu mai poate da curs tuturor solicitărilor noastre.

Adevărul. Răspunsul asupra căruia conveniseră. Inadecvat, cum era deseori adevărul, dar tot ce aveau pentru moment. Ceva trebuia să cedeze, cât de curând. Între timp, delegaţiile aveau să se înmulţească iar recoltele să scadă.

― Luaţi un ceai cu noi, Maică Superioară?

Tsimpay, intervenind în mod diplomatic. Acum aţi văzut cum stau lucrurile, Maică Superioară. Fali se va întoarce să-şi vadă de fructele şi legumele ei. Unde i-e locul. Dar aţi recepţionat mesajul.

Streggi îşi drese glasul.

Va trebui să se dezbare de ticul ăsta afurisit!

Dar şi acest mesaj trebuia recepţionat. Streggi fusese însărcinată să coordoneze programul călătoriei. E timpul să plecăm.

― Suntem deja în întârziere, spuse Odrade. Ne-am oprit doar ca să ne dezmorţim picioarele şi să vedem dacă aveţi probleme pe care nu le puteţi rezolva singure.

― O scoatem noi la capăt cu grădinarii, Maică Superioară. Tonul energic cu care vorbise Tsimpay era mai mult decât grăitor şi Odrade abia îşi reţinu un zâmbet.

Puteţi să ne inspectaţi cât doriţi, Maică Superioară. Puteţi să vă uitaţi peste tot. Veţi găsi Pondrille în perfectă ordine Bene Gesserit.

Odrade îşi aruncă privirea spre autobuzul lui Tamalane. Câteva dintre pasagere se întorseseră deja în interiorul climatizat al vehiculului. Tamalane aştepta în faţa uşii, la o distanţă de la care putea auzi bine ce se vorbea în scuar.

― Am primit rapoarte favorabile despre dumneata, Tsimpay, spuse Odrade. Ştiu că te poţi descurca şi fără noi. Şi-n nici un caz n-aş vrea să te deranjez aducându-ţi pe cap un alai care şi-aşa e excesiv de numeros.

Pronunţase ultimele cuvinte cu voce destul de puternică pentru a fi auzită de toată lumea.

― Unde veţi petrece noaptea, Maică Superioară?

― La Eldio.

― N-am mai fost pe-acolo de o bună bucată de vreme, dar am auzit că marea s-a micşorat considerabil.

― Observaţiile aeriene confirmă ce-ai auzit. Nu te obosi să le anunţi sosirea noastră, Tsimpay. Sunt deja la curent. Trebuia să le pregătim pentru invazia asta.

Administratoarea livezilor, Fali, se încumetă să facă un pas în faţă.

― Maică Superioară, dacă ni s-ar putea acorda doar...

― Spune-le grădinarilor dumitale, Fali, că pot să aleagă. Pot să mârâie şi să aştepte aici până ce vor veni să-i înrobească Onoratele Matres sau pot să ia calea Dispersiei.

Odrade se întoarse la maşină şi se aşeză pe locul ei, rămânând cu ochii închişi până ce auzi uşile închizându-se şi vehiculul demarând şi aşternându-se iarăşi la drum. Când ridică pleoapele, Pondrille rămăsese în urmă şi panglica lucioasă a şoselei străbătea livezile de la sud de comunitate. În spatele ei domnea o tăcere apăsătoare. Surorile îşi puneau întrebări în legătură cu purtarea Maicii Superioare la Pondrille. Halta le lăsase un sentiment de insatisfacţie. Starea de spirit se răsfrânsese, fireşte, şi asupra acolitelor. Streggi părea posomorâtă.

Problema vremii se cerea tratată cu cea mai mare băgare de seamă. Cuvintele nu mai erau de ajuns pentru a calma spiritele. Zilele bune ajunseseră să fie măsurate după criterii mult prea scăzute. Nimeni nu ignora motivele, dar schimbările atmos­ferice rămâneau în centrul preocupărilor. Săreau în ochi. Nu puteai cârti împotriva Maicii Superioare (nu fără un motiv întemeiat!), dar puteai bodogăni în legătură cu vremea.

De ce-au trebuit să facă aşa frig azi? Pentru ce tocmai azi, când aveam treabă afară? Azi-dimineaţă, când am plecat, era cald, şi acum, poftim! Nici măcar nu mi-am luat o haină mai groasă!

Streggi dădu semne că avea chef de vorbă. Ei, în fond de-asta am şi luat-o cu mine. Numai că acolita devenise aproape guralivă de când proximitatea impusă îi erodase timi­ditatea faţă de persoana Maicii Superioare.

― Maică Superioară, am căutat în manuale o explicaţie a...

― Fereşte-te de manuale! (De câte ori, în viaţa ei, auzise sau rostise aceste cuvinte?) Manualele creează deprinderi.

Streggi avusese parte de destule predici despre deprinderi. Bene Gesseritul şi le avea pe-ale sale ― lucrurile pe care înţelepciunea populară le califica drept "tipice vrăjitoarelor"! Dar tiparele care le-ar fi îngăduit altora să prevadă compor­tamente... trebuia să fie extirpate cu cea mai mare grijă.

― Atunci, de ce mai avem manuale, Maică Superioară?

― În principal, pentru a le demonstra netemeinicia. Coda este pentru novice şi alte eleve din ciclul elementar.

― Şi istoriile?

― Să nu treci niciodată cu vederea banalitatea analelor istorice. Când vei fi Cucernică Maică, vei reînvăţa istoria cu fiece clipă.

― "Adevărul este o cupă goală. "

Foarte mândră de a fi reţinut aforismul.

Odrade mai că zâmbi.

Streggi este o perlă.

Gândul conţinea însă şi un avertisment. Unele pietre preţioase puteau fi identificate după impurităţile lor. Experţii întocmeau harta imperfecţiunilor unei nestemate. Un fel de amprentă digitală secretă. La fel era şi cu oamenii. Adesea îi cunoşteai mai bine după defectele lor. Suprafaţa strălucitoare spunea prea puţin. Pentru o bună identificare trebuia să priveşti cât mai adânc înlăuntru şi să descoperi impurităţile. Ele confereau calitatea de gemă a fiinţei totale. Ce-ar fi fost Van Gogh fără impurităţile sale?

― Comentariile cinicilor perceptivi, Streggi, lucrurile pe care le spun ei, despre istorie, ar trebui să te călăuzească înainte de Agonie. După aceea, vei fi propria ta observatoare cinică şi vei descoperi propriul tău sistem de valori. Deocamdată, istoriile îţi dezvăluie date şi-ţi spun că s-a întâmplat ceva. Cucernicele Maici explorează acest ceva şi studiază preju­decăţile istoricilor.

― Asta-i tot?

Profund revoltată. Pentru ce m-au făcut să irosesc atâta timp de pomană?

― Multe istorii sunt în bună măsură fără valoare deoarece au fost scrise pentru a fi pe placul unei oligarhii sau a alteia. Aşteaptă să ţi se deschidă ochii, draga mea. Noi suntem cei mai buni istorici. Noi am fost de faţă!

― Şi punctul meu de vedere se va schimba zi de zi? Foarte introspectivă.

― Asta-i o lecţie pe care Basharul ne-a învăţat s-o păstrăm mereu proaspătă în minţile noastre. Trecutul trebuie reinter­pretat prin prisma prezentului.

― Nu sunt sigură că asta îmi va face plăcere, Maică Superioară. Prea multe decizii morale de luat.

Ahhh! Perla aceasta ştia să pătrundă până în miezul lucrurilor şi să spună deschis ce gândea, ca o adevărată Bene Gesserit. Printre impurităţile lui Streggi se aflau faţete sclipitoare.

Îi aruncă o privire piezişă acolitei îngândurate. Încă din timpurile străvechi, Bene Gesseritul decretase că fiecare Soră trebuia să ia propriile ei decizii morale. Nu urma niciodată un lider înainte de a-ţi fi pus întrebări. Acesta era motivul pentru care condiţionarea morală a tinerelor recrute avea întotdeauna prioritate.

Şi tot acesta-i motivul pentru care căutăm să recrutăm viitoarele Surori la o vârstă cât mai fragedă. Poate că de-asta a apărut o fisură în simţul moral al Sheeanei. Am preluat-o prea târziu. Ce are de vorbit cu Duncan în acel limbaj secret al mâinilor?

― Deciziile morale sunt întotdeauna uşor de recunoscut, spuse Odrade. Ele implică abandonarea oricărui interes personal.

Streggi o privi înmărmurită.

― Cât curaj va fi cerând asta!...

― Nu curaj! Nici măcar disperare. Ceea ce facem noi este, în sensul cel mai elementar, natural. Lucruri care se fac pentru că nu există altă alegere.

― Sunt momente în care, auzindu-vă, mă simt atât de ignorantă, Maică Superioară!

― Excelent! Ăsta-i începutul înţelepciunii. Există multe feluri de ignoranţă, Streggi. Cea mai nedemnă este cea care te îndeamnă să dai curs propriilor tale dorinţe fără a le examina mai întâi. Ni se întâmplă să facem asta fără să ne dăm seama. Trebuie să-ţi ascuţi sensibilitatea. Să fii conştientă de acţiunile tale inconştiente. Să-ţi pui mereu întrebarea: "Când am făcut asta, ce am încercat să obţin?"

Vehiculul lor traversa ultima colină dinainte de Eldio şi Odrade folosi momentul pentru a păstra câteva clipe tăcerea, cufundată în propriile ei gânduri.

Cineva din spatele ei murmură:

― Se vede marea.

― Opreşte aici, îi ordonă Odrade şoferului când se apropiară de o largă bandă de staţionare, la un viraj cu vedere deschisă spre mare.

Clairby cunoştea locul şi era pregătit. Odrade cerea deseori să se oprească aici. Trase exact în locul ei preferat. Maşina se imobiliză cu un scrâşnet. Auziră autobuzul oprind în spatele lor, apoi o voce puternică, exclamând:

― Ia uitaţi-vă la priveliştea asta!

Eldio se vedea jos, în stânga lui Odrade. Clădiri delicate, unele dintre ele supraînălţate pe stâlpi tubulari subţiri printre care sufla vântul. Aşezarea se afla destul de la sud şi destul de jos faţă de podişul pe care era situat Sectorul Central pentru ca vremea să fie mai caldă. Mici eoliene cu ax vertical ― jucării, de la această distanţă ― se roteau la colţurile caselor pentru a completa aprovizionarea cu energie a comunităţii. Odrade le arătă cu degetul, spunându-i lui Streggi:

― Am considerat că ne scutesc de a fi total dependente de o tehnologie complexă aflată sub controlul altcuiva decât noi.

În timp ce vorbea, Odrade îşi strămută atenţia spre dreapta.

Marea!

Nu mai era decât un vestigiu dureros de împuţinat a ceea ce fusese cândva un spectacol măreţ. Copila Mării ura priveliştea pe care-o avea înaintea ochilor.

Vapori calzi urcau dinspre suprafaţa apei. La orizontul îndepărtat se zărea, împâclită, linia vag albăstruie a unor munţi arizi. Controlul Meteo, observă Odrade, crease o briză pentru a risipi masele de aer saturat. Rezultatul era o hulă măruntă care bătea cu vălurele înspumate prundişul de sub locul din care privea ea.

Odrade îşi amintea sătucurile de pescari ce formau un şirag de-a lungul ţărmului. Acum, când marea se retrăsese, cătunele rămăseseră departe, în susul pantei. Cândva, căsuţele acelea dăduseră o notă de pitoresc litoralului. Cea mai mare parte a locuitorilor lor însă fuseseră absorbiţi de noua Dispersie. Cei rămaşi construiseră un sistem cu cremalieră pentru a-şi transporta şalupele înspre şi dinspre apă.

Aproba şi, în acelaşi timp, deplângea adoptarea acestei soluţii. Conservarea energiei. Întreaga situaţie i se păru, dintr-o dată, sinistră. O ducea cu gândul la instituţiile geriatrice din Vechiul Imperiu, unde oamenii vegetau, în aşteptarea morţii.

Cât va mai dura până ce vor muri locurile acestea?

― Ce mică s-a făcut marea!

Vocea venea din fundul vehiculului. Odrade o recunoscu. Era cea a unei funcţionare de la Arhive. Altă afurisită de spioană trimisă de Bell!

Se aplecă în faţă şi-l bătu pe umăr pe Clairby.

― Du-ne până la marginea apei, la golfuleţul ăla de sub noi. Vreau să înot în marea noastră, Clairby, cât încă mai există.

Streggi şi alte două acolite i se alăturară în apa călduţă din micul golf. Celelalte rămaseră să se plimbe de-a lungul ţărmului sau să observe din interiorul vehiculelor ciudata scenă.

Maica Superioară scăldându-se, goală, în mare!

Odrade simţea efectul energizant al apei. Nevoia de-a înota era direct legată de deciziile de comandă pe care trebuia să le ia.

Cât timp aveau să-şi mai poată permite menţinerea acestei ultime mari întinderi de apă de pe planeta lor? Canonicatul îşi trăia ultimele zile de climă temperată. Deşertul avea să se înstăpânească. Un deşert total, cum fusese cel de pe Dune. Dacă ne lasă timp cea cu toporul. Ameninţarea părea foarte apropiată, iar prăpastia, adâncă. Blestemat de talent eratic! De ce trebuie să simt asta?

Încetul cu încetul, Copila Mării şi unduirea valurilor îi restituiră simţul echilibrelor. Această masă de apă reprezenta o complicaţie majoră. Mult mai stânjenitoare decât puzderia de mari lacuri şi bălţi răspândite pe suprafaţa planetei. Degaja cantităţi de umiditate suficient de însemnate pentru a perturba programele delicate ale Controlului Meteo. Pe de altă parte, marea aceasta mai aducea încă servicii considerabile Canonicatului. Pe lângă faptul că furniza hrană, constituia o importantă cale de transport şi comunicaţie. Rutele maritime erau cele mai ieftine. În decizia pe care-o avea de luat, era obligată să ia în calcul costurile energetice în aceeaşi măsură ca şi celelalte elemente. Dar, oricum, trebuia ca marea să dispară. Asta era sigur. Populaţii întregi urmau să fie, din nou, deplasate.

Amintirile Copilei Mării se amestecau în gândurile lui Odrade. Nostalgia. Punea stavile în calea unei judecăţi corecte. Cât de repede trebuia să dispară marea? Asta era întrebarea. Toate proiectele de strămutare şi restructurare depindeau de această decizie.

Cel mai bine e s-o facem cât mai degrabă cu putinţă. Să expulzăm durerea în trecutul nostru. Să terminăm repede!

Înotă înapoi până când atinse cu picioarele fundul apei şi ridică ochii spre chipul mirat al lui Tamalane. Poalele robei lui Tam purtau urmele întunecate ale stropilor unui val neaşteptat. Înălţând capul deasupra apei, Odrade îi strigă:

― Tam! Marea trebuie eliminată cât mai curând cu putinţă. Controlul Meteo să pună la punct un program de deshidratare accelerată. În colaborare cu Aprovizionarea şi cu Trans­porturile. Voi aproba proiectul final după ce-l vom fi discutat ca de obicei.

Tamalane se întoarse fără să spună nimic. Le făcu semn mai multor Surori s-o însoţească, nu înainte de-ai arunca încă o scurtă privire Maicii Superioare: Vezi c-am avut dreptate să iau cu noi personalul necesar?

Odrade ieşi din apă. Nisipul ud scrâşnea sub tălpile ei. Curând, va fi nisip uscat. Se îmbrăcă fără a se mai osteni să se şteargă. Hainele i se lipeau în mod neplăcut pe piele, dar nu dădu nici o atenţie faptului şi urcă încet panta plajei, depărtându-se de grupul Surorilor, fără a mai întoarce capul spre mare.

Amintirile nu sunt şi nu trebuie să fie decât amintiri. Ele nu există decât pentru a fi chemate şi dezmierdate din vreme în vreme, pentru a evoca bucurii trecute. Nici o bucurie nu poate fi permanentă. Totul e trecător. " Toate vor avea un sfârşit, chiar şi asta" este o regulă care se aplică întregului nostru univers viu.

În locul unde plaja se transforma într-un teren argilos, cu mănunchiuri rare de ierburi plăpânde, se întoarse, în sfârşit, pentru a privi înapoi spre marea pe care tocmai o condamnase.

Viaţa e singurul lucru care contează, gândi ea. Iar viaţa nu putea dăinui fără imboldul continuu al procreaţiei.

Supravieţuirea. Copiii noştri trebuie să supravieţuiască. Bene Gesseritul trebuie să supravieţuiască!

Nici un copil, luat izolat, nu putea fi mai important decât totalitatea. Accepta acest lucru ca pe un mesaj pe care specia i-l adresa din adâncurile eului ei, acel eu pe care-l întâlnise pentru prima oară sub înfăţişarea Copilei Mării.

Odrade o lăsă pe Copila Mării să inspire o ultimă gură de aer sărat înainte de a se întoarce la vehiculele unde toată lumea o aştepta pentru a coborî către Eldio. Se simţea din ce în ce mai calmă. Echilibrele esenţiale, o dată dobândite, nu mai aveau nevoie de prezenţa unui ocean pentru a fi menţinute.


Smulgeţi întrebările voastre din ţărâna în care-au crescut şi le veţi vedea rădă­cinile: alte întrebări!