Coda Bene Gesserit

Un mentat Zensufi

DAMA era în elementul ei.

Regina-Păianjen!

Îi plăcea acest titlu pe care i-l dăduseră vrăjitoarele. Se afla, aici, în mijlocul pânzei sale ― noul centru de comandă de pe Joncţiune. Aspectul exterior al edificiului continua să-i displacă. Ghilda îngăduise prea multă infatuare în concepţia arhitectonică. Prea mult conservatorism. Dar interiorul începuse să dobândească un aer familiar, care exercita asupra ei un efect liniştitor. Uneori putea să-şi închipuie că nu părăsise niciodată Durul, că nu existaseră niciodată Fiutari şi nici fuga disperată înapoi, în Vechiul Imperiu.

Stătea în pragul uşii deschise a Sălii de Întruniri, privind Grădina Botanică. Logno aştepta la patru paşi în spatele ei.

Nici un pas mai aproape, Logno, altfel voi fi nevoită să te ucid!

Mai era încă rouă pe peluza de dincolo de terasa pardosită unde, când soarele avea să se mai înalţe un pic, servitorii vor instala mese şi fotolii confortabile. Comandase o zi însorită, iar Controlul Meteo avea tot interesul să i-o asigure dacă voia să-i meargă bine.

Raportul lui Logno era interesant. Aşadar, bătrâna vrăjitoare se întorsese pe Buzzell. Şi era furioasă. Excelent. De bună seamă, se ştia supravegheată şi-şi vizitase vrăjitoarea supremă pentru a-i cere s-o scoată de pe Buzzell, s-o pună la adăpost. Dar fusese tratată cu refuz.

Puţin le pasă că le smulgem mădularele unul câte unul, atâta vreme cât corpul rămâne ascuns.

Adresându-i-se peste umăr lui Logno, ordonă:

― Să mi-o aduceţi aici pe zgripţuroaica aia. Cu tot antu­rajul ei.

În timp ce Logno dădea să plece, adăugă:

― Şi începeţi să-nfometaţi câţiva Fiutari. Îi vreau hămesiţi.

― Am înţeles, Dama.

Altcineva luă locul lui Logno după ce aceasta plecă. Dama nu se întoarse pentru a identifica înlocuitoarea. O sumedenie de aghiotante stăteau la dispoziţia ei pentru a-i executa ordinele. Erau toate la fel, mai puţin sub aspectul ameninţării pe care puteau să o reprezinte. Logno reprezenta o ameninţare constantă. Care-mi menţine starea de vigilenţă.

Dama inspiră adânc aerul proaspăt. Avea să fie o zi frumoasă, numai şi numai pentru că asta fusese dorinţa ei. Mulţumită, îşi adună gândurile tainice şi le lăsă s-o dezmierde.

Guldur fie binecuvântat! Am găsit locul prielnic pentru a ne reface forţele.

Consolidarea Vechiului Imperiu progresa conform planului. Cu siguranţă că nu mai rămăseseră prea multe cuiburi de vrăjitoare şi, o dată ce vor fi localizat blestemata aia de Planetă a Canonicatului, distrugerea restului mădularelor avea să fie o distracţie în timpul liber.

Ixienii, însă... Asta era o problemă.

Poate că n-ar fi trebuit să-i omor pe cei doi cercetători ixieni, ieri.

Dar neisprăviţii ăia îndrăzniseră să-i ceară "informaţii suplimentare". Să-i ceară! Şi asta după ce-i aduseseră la cunoştinţă că încă tot nu găsiseră o soluţie pentru reîncărcarea Armei! Fireşte, nu ştiau că era o armă. Sau bănuiau ceva? Nu putea fi sigură. Aşa că, la urma urmei, mai bine că-i omorâse pe cei doi. Să le fie celorlalţi învăţătură de minte.

Să ne veniţi cu răspunsuri, nu cu întrebări!

Era satisfăcută de ordinea pe care ea şi Surorile ei o instaurau în Vechiul Imperiu. Fuseseră prea multe pribegii, prea multe culturi diferite, prea multe religii instabile.

Cultul lui Guldur le va fi de folos aşa cum ne-a fost de folos şi nouă.

Nu simţea afinităţi mistice cu religia ei. Religia era doar o unealtă utilă în exercitarea puterii. Rădăcinile ei erau bine cunoscute: Leto II, cel pe care vrăjitoarele îl numeau "Tiranul", şi Muad'Dib, tatăl acestuia. Amândoi, specialişti desăvârşiţi în domeniul puterii. În urma lor rămăseseră numeroase celule schismatice, desigur, dar acestea puteau fi extirpate cu uşurinţă. Nu trebuia păstrată decât esenţa. Era o maşină bine unsă.

Tirania minorităţii drapată în mantia majorităţii.

Era ceea ce dibuise vrăjitoarea Lucilla. Cu nici un chip n-ar fi putut s-o lase în viaţă după ce descoperise că ea ştia cum puteau fi manipulate masele. Era necesar să fie găsite şi nimicite cuiburile vrăjitoarelor. În mod cert, perspicacitatea acelei Lucilla nu era un caz izolat. Reacţiile ei trădau influenţa unei întregi şcoli. Răspândeau asemenea învăţături! Erau nebune! Realitatea trebuia ţinută în frâu, dacă nu voiai ca totul să degenereze.

Logno revenise. Dama n-avea nevoie să se întoarcă. O recunoştea după paşi. Întotdeauna furişi.

― Zgripţuroaica de pe Buzzell îţi va fi adusă aici, Dama. Cu tot anturajul ei.

― Nu uita de Fiutari.

― Am transmis ordinul, Dama.

Tonul ăsta mieros! Ţi-ar plăcea să mă arunci haitei, nu-i aşa, Logno?

― Să întăreşti paza la cuşti, Logno. Azi-noapte iar au scăpat trei. Rătăceau prin grădină când m-am trezit.

― Mi s-a raportat, Dama. Am postat deja mai mulţi paznici la cuşti.

― Şi să nu-mi spui că sunt inofensivi în lipsa unui Îngrijitor.

― Nici n-am gândit vreodată asta, Dama.

Măcar o dată spune şi ea adevărul. Fiutarii o terorizează. Cu atât mai bine.

― Cred că dispunem acum de o bună bază de operaţii, Logno.

Dama se întoarse brusc şi observă că Logno înaintase cu cel puţin doi milimetri în zona periculoasă. Logno observă şi ea, şi bătu în retragere.

În faţă, unde te văd, poţi să te apropii cât vrei, Logno. Dar nu în spatele meu.

Logno văzu văpaia portocalie din ochii Damei şi fu cât pe ce să cadă în genunchi.

E limpede că i s-au muiat picioarele.

― Nu doresc altceva decât să te servesc, Dama.

Nu doreşti altceva decât să-mi iei locul, Logno.

― Ce se-aude cu femeia de pe Gammu? Aia cu nume fistichiu. Cum îi zicea?

― Rebecca, Dama. Ea şi câţiva dintre tovarăşii ei au... ăăă, reuşit momentan să ne evite. Dar o să-i găsim. Nu pot să părăsească planeta.

― Eşti de părere că nu trebuia să-i dau drumul să plece, aşa-i?

― Folosirea ei drept momeală era o soluţie înţeleaptă, Dama!

― Este încă momeală! Vrăjitoarea pe care-am găsit-o pe Gammu nu s-a dus la indivizii ăia din întâmplare.

― Ai dreptate, Dama.

Ai dreptate, Dama! Dar slugărnicia din glasul lui Logno suna plăcut la ureche.

― Ei, atunci treci la treabă!

Logno îşi luă tălpăşiţa.

Existau întotdeauna aceste mici celule de violenţă potenţială, care se întruneau în secret, într-un loc sau altul. Acumulându-şi încărcăturile respective de ură, erupând la suprafaţă pentru a pulveriza vieţile ordonate ce le înconjurau. Şi cineva trebuia de fiecare dată să deretice după asemenea erupţii. Dama oftă. Strategia terorii era atât de... precară!

Succesul, acesta era adevăratul pericol. Pe ele le costase un imperiu. Dacă îţi fluturai succesele ca pe o flamură, se găsea întotdeauna cineva care să vrea să te doboare. Invidia!

O să facem mai puţin tapaj pe seama succeselor noastre, de data asta.

Dama căzu într-un fel de semireverie, continuând să rămână atentă la zgomotele din spatele ei, dar savurând noile victorii care-i fuseseră raportate în dimineaţa aceasta. Îi plăcea să rostogolească în tăcere pe limbă numele planetelor capturate.

Wallach, Kronin, Reenol, Ecaz, Bela Tegeuse, Gammu, Gamont, Niushe...


Oamenii se nasc predispuşi la una dintre cele mai tenace şi debilitante afecţiuni mentale: autoamăgirea. Cea mai bună ca şi cea mai rea dintre toate lumile posibile îşi capătă din această stare de lucruri coloritul lor tragic. În măsura în care putem noi să determinăm, nu există imunitate naturală. Vigilenţa se impune în fiece clipă.