Coda Bene Gesserit

Koan zensunnit

TEG inspiră adânc. Gammu se afla drept în faţă, exact acolo unde spuseseră navigatorii săi că va fi când vor ieşi din pliul spaţial. Îl vedea, ca şi Streggi care privea alături de el, pe mai multe ecrane din postul de comandă al navei sale amiral.

Lui Streggi nu-i plăcea faptul că Teg stătea pe picioarele lui şi nu pe umerii ei. Se simţea total inutilă în mijlocul aparaturii militare din jur. Privirile i se îndreptau tot timpul spre câmpul de multiproiecţie din centrul postului de comandă. Aghiotanţii pe care-i vedea circulând preocupaţi dintr-un sector în altul, echipaţi cu dispozitive stranii, ştiau exact ce făceau, pe când ea n-avea decât o foarte vagă idee despre funcţiile lor.

Tabloul com care transmitea ordinele lui Teg se afla sub mâinile lui, plutind pe suspensii. Câmpul de comandă îi contura degetele cu o aură albăstrie. Pe umerii săi, apăsarea uşoară a potcoavei argintii care-l ţinea în legătură cu flota de luptă i se părea familiară, în pofida faptului că aparatul era mult mai mare, faţă de corpul lui mititel, decât cele pe care le purtase în viaţa sa anterioară.

Nici unul dintre oamenii care-l înconjurau nu se mai îndoia că avea de-a face cu faimosul Bashar într-un trup de copil iar ordinele sale erau primite şi executate cu promptitudine.

Văzut de la această distanţă, sistemul ţintă avea o înfăţişare cu totul obişnuită: un soare cu planetele sale captive. Dar Gammu, în centrul obiectivului, nu era o lume obişnuită. Acolo se născuse Idaho, acolo fusese educat ghola-ul lui, acolo i se restabilise memoria originală.

Şi acolo s-a petrecut transformarea mea.

Teg nu avea nici acum o explicaţie pentru ceea ce desco­perise în el ca urmare a tensiunilor declanşate de necesitatea supravieţuirii pe Gammu. O rapiditate fizica incredibilă, care-i epuiza energiile, şi aptitudinea de a vedea non-navele, de a le localiza în interiorul unui bloc de spaţiu imaginar.

Bănuia că era o excrescenţă sălbatică în genele Atreides. Unele celule marcatoare fuseseră identificate la el, dar nu şi rolul lor. Era vorba de o moştenire cu care Maestrele Gene­ticiene ale Bene Gesseritului luptaseră timp de milenii. Nu încăpea îndoială că ar fi considerat aceste aptitudini ca potenţial periculoase pentru ele. Poate că n-ar fi şovăit să le folosească, dar asta ar fi dus, cu siguranţă, la pierderea libertăţii lui.

Se grăbi să alunge din minte aceste gânduri.

― Lansaţi ţintele false.

Acţiune, în sfârşit!

Teg se simţi, dintr-o dată, în largul său. Acum, când faza pregătirilor se încheiase, avea impresia că urcase pe un pisc unde putea respira aer proaspăt. Teoriile se articulaseră, diferitele posibilităţi fuseseră studiate în amănunţime, iar actorii, cunoscându-şi la perfecţie rolul, fuseseră desfăşuraţi pe teatrul de operaţii. Fiecare comandant de unitate memorizase toate datele importante despre Gammu: locurile unde putea cere ajutorul grupurilor de rezistenţă locale, eventualele refugii, posturile inamice cunoscute şi căile de acces cele mai vulnerabile. Primiseră instrucţiuni speciale cu privire la Fiutari. Posibilitatea de a-şi face aliaţi din acele fiare umanoide nu trebuia exclusă. Rebelii care îl ajutaseră pe ghola-ul Idaho să fugă de pe Gammu insistaseră asupra faptului că Fiutarii fuseseră creaţi pentru a le vâna şi ucide pe Onoratele Matres. După relatările lui Dortujla şi ale altora, dacă acest lucru era adevărat aproape că îţi putea fi milă de Onoratele Matres, deşi nu meritau milă cele care n-o arătau niciodată faţă de alţii.

Ofensiva se desfăşura conform planului. Navele de recu­noaştere procedaseră la amplasarea barajului de ţinte false iar cele de luptă trecuseră în poziţiile de atac. Teg devenise acum ceea ce îi plăcea să numească "instrumentul instrumentelor mele". Era greu de spus care dintre ele comanda şi care reacţiona.

Şi acum, partea cea mai delicată.

Numeroase necunoscute erau de temut. Un bun comandant nu trebuia să uite asta nici o clipă. Existau întotdeauna necunoscute.

Ţintele false se apropiau de zona de apărare. Teg văzu non-navele inamice şi detectoarele de pliuri spaţiale ― puncte strălucitoare ocupând poziţii precise în capul lui. Le suprapuse pe poziţiile forţelor sale. Fiecare ordin pe care avea să-l dea trebuia să pară conform unui plan tactic pus la punct dinainte şi cunoscut tuturor.

Era fericit că Murbella nu se afla de faţă. Orice Cucernică Maică ar fi putut să descopere înşelătoria. Dar nimeni nu discutase ordinul lui Odrade potrivit căruia Murbella trebuia să aştepte, împreună cu escorta ei, la o distanţă care să o ferească de orice pericol.

"E o posibilă Maică Superioară. Nu trebuie expusă la nici un risc. "

Bombardamentul asupra ţintelor false începu ca un foc de artificii distrugător care înconjură la întâmplare planeta. Teg se aplecă în faţă, prefăcându-se că examinează proiecţiile.

― Iată configuraţia!

Nu exista nici o configuraţie, dar cuvintele sale creară credinţa şi bătăile inimilor se accelerară. Nimeni nu se îndoia că Basharul detectase punctele slabe ale apărărilor planetare. Mâinile lui Teg săgetară pe deasupra tabloului com, lansând navele la atac, într-o erupţie de fulgere care lăsară spaţiul din urma lor presărat cu ţăndări inamice.

― E-n regulă! Să-i dăm drumul!

Lăsă capul compas al navei-amiral în seama Navigaţiei şi-şi concentră toată atenţia la Controlul Tirului. Explozii silenţioase punctară spaţiul din jurul lor în timp ce nava-amiral curăţa ce mai rămăsese din apărările periferice ale Gammu-ului.

― Valul al doilea de ţinte false! ordonă el.

În postul de comandă, atenţia tuturor era îndreptată spre câmpuri, nu spre Bashar. Imprevizibilul! Teg, a cărui faimă se datora pe bună dreptate tocmai acestui element, era pe cale să-şi confirme reputaţia.

― Găsesc ciudat de romantic tot ceea ce se petrece, rosti dintr-o dată Streggi.

Romantic? Nu era deloc romantic! Vremea romantismului trecuse... şi avea să vină. O oarecare aureolă înconjura, poate, proiectele de violenţă. Admitea asta. Istoricii erau şi ei capabili să creeze, ulterior, genul lor de dramatism romantic. Dar acum? Acum era vremea adrenalinei! Romantismul te distrăgea de la imperativele momentului. Trebuia să rămâi rece în interior, să trasezi o linie clară şi fermă între minte şi trup.

În timp ce mâinile lui se mişcau în câmpul tabloului com, Teg îşi dădu seama ce o îndemnase pe Streggi să vorbească. Ceva obscur şi primitiv, legat de moartea şi distrugerea ce se creau aici. Clipa aceasta era ruptă de cursul normal al lucrurilor. Era o reîntoarcere tulburătoare la străvechile structuri tribale.

Streggi simţea un tam-tam în coşul pieptului, şi voci care psalmodiau: "Ucide! Ucide! Ucide!"

Vederea lăuntrică îi înfăţişă lui Teg supravieţuitori ai flotei defensive inamice, care fugeau, pradă panicii.

Perfect! Panica are darul de a se propaga în mod contagios şi de a slăbi inamicul.

― Iată şi Baronia, rosti el cu voce tare.

Idaho îl convertise la vechiul nume Harkonnen al oraşului tentacular cu giganticul său fort central din plastoţel negru.

― Vom ateriza pe Platforma de la nord.

Pronunţa cuvintele, dar mâinile sale erau cele care transmiteau ordinele.

Iute, acum!

În scurtele momente necesare pentru a-şi deşerta trupele, non-navele erau vizibile şi vulnerabile. Teg controla prin intermediul tabloului com mişcările tuturor unităţilor sale şi responsabilitatea era uriaşă.

― Nu e decât o fentă. Debarcăm şi ne reîmbarcăm imediat, după ce vom fi pricinuit pierderi grele inamicului. Adevărata noastră ţintă este Joncţiunea.

Cuvintele rostite de Odrade la despărţire erau încă prezente în memoria lui: "Onoratele Matres trebuie să primească o lecţie fără precedent. Cine ne atacă va fi pedepsit. Cine ne împinge până la limită riscă să sufere cumplit. Onoratele Matres au auzit de pedepsele Bene Gesserit. Faima noastră-i universală. Fără îndoială că Regina-Păianjen ne-a luat în râs. Să i se vâre râsul pe gât!"

― Debarcarea!

Era clipa de vulnerabilitate. Spaţiul de deasupra lor nu mai prezenta nici o ameninţare, însă lănci de foc se arcuiau către ei dinspre est. Nici o problemă. Tunurile de pe navele lor puteau să le vină de hac. Teg se concentră asupra eventualităţii unei reveniri a restului non-navelor inamice pentru un atac sinucigaş. Proiecţiile din postul de comandă arătau navele-berbec şi transportoarele de trupe revărsându-se din gurile calelor. Forţa de şoc, un comando de elită în blindate pe suspensii, realizase deja asigurarea de luptă a zonei de debarcare.

O mulţime de ochi com mobili îi extinseră dintr-o dată câmpul de observaţie, înfăţişând imagini de detaliu ale unor ciocniri violente. Comunicaţiile erau cheia oricărui coman­dament eficace, dar vizualizau şi scene de distrugere sân­geroase.

― Debarcarea terminată!

Semnalul răsună în tot postul.

Nava-amiral părăsi Platforma şi-şi reocupă poziţia de aşteptare, în deplină invizibilitate. Acum, doar legăturile com i-ar mai fi putut oferi inamicului un indiciu asupra locului în care se aflau, dar ele erau camuflate de o reţea de emiţătoare fictive.

Una dintre proiecţii arăta monstruosul paralelipiped negru al vechiului centru Harkonnen. Placat cu metal antireflectorizant, edificiul fusese construit spre a servi drept temniţă pentru sclavi. Timp de secole, elitele Harkonnen locuiseră în reşedinţe luxoase, cu grădini suspendate, situate pe terasele de la ultimul nivel. Onoratele Matres îi reconferiseră ambele funcţii de odinioară.

Trei nave-berbec uriaşe se iviră în câmpul proiecţiei.

― Curăţaţi vârful chestiei ăleia! ordonă Teg. Radeţi tot, dar cruţaţi pe cât se poate restul structurii.

Îşi dădea seama că precizările lui erau inutile, dar vorbea pentru uşurarea pe care i-o procurau cuvintele. Toţi cei aflaţi sub ordinele sale ştiau ce voia.

― Raportaţi! comandă apoi.

Informaţiile începură să curgă din potcoava de pe umerii săi. O trecu pe mod secundar. Ochii com îi înfăţişară trupele pe cale să cureţe sectorul. Controlau terenul şi spaţiul aerian pe o arie de cel puţin cincizeci de kilometri. Lucrurile mergeau mai bine decât se aşteptase. Aşadar, într-adevăr, Onoratele Matres îşi amplasaseră tot armamentul greu în spaţiul extraplanetar, neaşteptându-se câtuşi de puţin la un atac prin surprindere. O atitudine care nu era deloc nouă şi pentru care trebuia să-i mulţumească lui Idaho fiindcă o prezisese.

Puterea le orbeşte. Sunt încredinţate că armamentul greu e pentru apărarea spaţială şi că materialul de calibru uşor este suficient ca să asigure protecţia la sol. Armele grele pot fi aduse jos la nevoie. N-are rost să fie ţinute pe suprafaţa planetei. Consumă prea multă energie. În afară de asta, ştiindu-se cu tot arsenalul ăla deasupra capului, populaţiile captive sunt mai cuminţi.

Concepţiile lui Idaho în materie de armament şi dotare aveau un efect devastator.

Avem tendinţa să ne cramponăm de ideile noastre preconcepute. Un proiectil rămâne un proiectil, chiar şi când e miniaturizat pentru a conţine o substanţă toxică sau bacte­riologică.

Inovaţiile în domeniul echipamentelor de protecţie sporeau mobilitatea. Cu atât mai mult, dacă puteau fi încorporate în uniforme. Iar Idaho readusese în actualitate vechile scuturi defensive, cu formidabilele lor capacităţi de distrugere în momentul în care erau atinse de un fascicul laser. Scuturi montate pe suspensii fuseseră ascunse în false siluete umane (în realitate, uniforme gonflabile) desfăşurate în faţa trupelor. Tirul cu laser al inamicului declanşa explozii atomice neradioactive care curăţau dintr-un foc zone vaste.

Va fi şi Joncţiunea o pradă la fel de uşoară?

Teg se îndoia. Necesităţile războiului impuneau adaptarea rapidă la metodele noi.

Onoratele Matres ar putea dispune de scuturi, pe Joncţiune, în două zile.

Şi n-ar avea nici o reţinere în privinţa modului în care le-ar putea folosi.

Teg ştia că scuturile dominaseră întreaga istorie a Vechiului Imperiu din cauza acelei ciudat de impunătoare sintagme numită "Marea Convenţie". Oamenii de onoare nu foloseau în mod necuvenit armele societăţii lor feudale. Dacă încălcai Convenţia, semenii tăi se uneau imediat pentru a-ţi răspunde cu violentă. Mai mult decât atâta, exista intangibilul, sacrosanctul "Prestigiu", pe care unii îl numeau "Orgoliu".

Prestigiul! Poziţia mea în haită.

Pentru mulţi, mai important chiar decât propria lor viaţă.

― Distracţia asta nu ne costă prea mult, spuse Streggi. Începea să emită păreri de cronicar militar, mult prea insipide pentru gustul lui Teg. Streggi voia să spună că nu pierduseră până acum decât puţine vieţi omeneşti, dar cuvintele ei conţineau, poate, mai mult adevăr decât credea ea.

E greu de admis că nişte materiale de război ieftine pot da rezultate satisfăcătoare, spusese Idaho. Şi totuşi, ele constituie o armă puternică.

Dacă armamentul te costă doar cât o fracţiune din energia cheltuită de adversarul tău, dispui de un levier puternic, care poate însemna totul în cazul unei inegalităţi aparent insurmontabile a şanselor. Prelungeşte conflictul şi vei devora substanţa însăşi a inamicului. Duşmanul se va prăbuşi deoarece nu va mai putea să asigure controlul producţiei şi al forţei sale de muncă.

― Putem trece la repliere, rosti Teg luându-şi ochii de la proiecţie în timp ce degetele lui repetau ordinul. Să mi se raporteze pierderile de îndată ce...

Se întrerupse şi se întoarse, la o mişcare prinsă cu coada ochiului.

Murbella?

Imaginea ei proiectată ocupa toate câmpurile din postul de comandă. Vocea îi răsună cu putere, de pretutindeni:

― De ce ignori rapoartele unităţilor?

Murbella scurtcircuită tabloul com al lui Teg şi în câmpul de proiecţie apăru un comandant de unitate surprins în mijlocul unei fraze:

― ... instrucţiuni precise, nu pot da curs cererii lor.

― Repetă, ordonă Murbella.

Faţa transpirată a ofiţerului se întoarse spre ochiul său com mobil. Sistemul compensă, şi omul păru să-l privească pe Teg drept în ochi.

― Repet mesajul. Am aici un grup de localnici care se pretind refugiaţi şi solicită drept de azil. Şeful lor susţine că ar avea o înţelegere cu Comunitatea Surorilor şi ne cere să ne onorăm angajamentele, dar, în absenţa unor instrucţiuni precise...

― Cine e şeful lor? întrebă Teg.

― Îşi spune Rabinul.

Teg dădu să restabilească circuitul tabloului său com.

― Nu cunosc nici un...

― Aşteaptă! rosti Murbella, scurtcircuitându-l din nou.

Cum naiba face asta?

Încă o dată, glasul Murbellei răsună în postul de comandă:

― Transportaţi tot grupul la bordul navei-amiral. Repede.

Murbella dizolvă proiecţia releului periferic.

Teg era indignat, dar în situaţie de dezavantaj. Alese una dintre imaginile multiple ale Murbellei şi o fulgeră cu privirea.

― Cum îţi permiţi să te amesteci în...

― Nu cunoşti datele problemei. Rabinul e în dreptul său. Pregăteşte-te să-l primeşti cu toată consideraţia.

― Explică-mi.

― N-am să-ţi explic nimic! Nu e nevoie să ştii. A trebuit să intervin cu decizia cuvenită, când am văzut că nu-i răspundeai ofiţerului tău.

― Ofiţerul ăla se afla într-o zonă de diversiune! Neimportant pentru...

― Cererea Rabinului e prioritară.

― Eşti la fel de agasantă ca Maica Superioară!

― Mai agasantă, poate. Şi acum fii atent! întâmpină-i cum se cuvine pe refugiaţii aceia. Şi pregăteşte-te, fiindcă am să vin şi eu.

― Nici să nu te gândeşti! Vei rămâne unde te afli!

― Bashare! Cererea refugiaţilor este de competenţa unei Cucernice Maici. Rabinul spune că sunt în pericol din cauză că i-au dat temporar adăpost Cucernicei Maici Lucilla. Acceptă sau demisionează.

― În cazul ăsta, dă-mi voie mai întâi să-mi reîmbarc oamenii şi să ne repliem. Vom stabili un punct de întâlnire când ne vom afla în spaţiu.

― De acord. Dar arată-le refugiaţilor toată bunăvoinţa.

― Ieşi afară din proiecţiile mele! M-ai lăsat destul timp orb şi asta-i curată nechibzuinţă!

― Eşti stăpân pe situaţie, Bashare. În intervalul ăsta, altă navă de-a noastră a cules patru Fiutari. S-au prezentat cerând să-i ducem la nişte Îngrijitori, dar am dat ordin să fie închişi. Tratează-i cu cea mai mare prudenţă.

Proiecţiile din postul de comandă îşi reluară funcţia lor militară. Teg repetă ordinul de repliere a unităţilor. Clocotea de mânie şi avu nevoie de câteva minute pentru a-şi regăsi simţul de comandant. Îşi dădea seama Murbella cum îi submina autoritatea? Sau trebuia să vadă în intervenţia ei o măsură a importanţei pe care o acorda acelui grup de refugiaţi?

După ce operaţiile de repliere se încheiară, încredinţă postul de comandă unui aghiotant şi, călărind pe umerii lui Streggi, se duse să vadă ce era cu acei refugiaţi importanţi. Ce putea fi atât de vital în legătură cu ei, încât s-o determine pe Murbella să intervină aşa cum făcuse?

Se aflau într-un colţ al calei rezervate transportoarelor de trupe, sub supravegherea unui ofiţer precaut.

Cine ştie ce s-ar putea ascunde printre aceşti necunoscuţi?

Rabinul, uşor de recunoscut datorită deferentei pe care părea să i-o acorde ofiţerul, stătea în fruntea grupului, alături de o femeie în robă cafenie. Era un om mic de statură, bărbos, cu o tichie albă pe creştetul capului. Lumina rece din cală îi dădea aerul unui moşneag. Femeia îşi ţinea o mână în dreptul ochilor. Rabinul tocmai îi vorbea şi cuvintele lui deveniră audibile în timp ce Teg se apropia.

Femeia se afla sub focul unui atac verbal!

― Trufia e trâmbiţa căderii!

Fără a-şi lua mâna din poziţia ei de fereală, femeia spuse:

― Nu mă fălesc cu ceea ce port în mine.

― Nici cu puterile pe care acea cunoaştere ţi le-ar putea conferi?

Cu o apăsare a genunchilor, Teg îi ordonă lui Streggi să se oprească la vreo zece paşi de grup. Ofiţerul îl privi repede, dar rămase pe loc, gata să intervină în cazul în care discuţia s-ar fi dovedit a fi doar o diversiune.

Un bun soldat.

Femeia aplecă şi mai mult capul, ferindu-şi ochii, în timp ce răspundea:

― Nu ni se oferă cunoaşterea pentru ca noi s-o putem pune în slujba unei cauze sfinte?

― Fiica mea! rosti Rabinul stând ţeapăn. Orice ne-am strădui noi să învăţăm pentru a sluji mai bine, n-ar putea însemna mare lucru. Tot ce numim noi cunoaştere, chiar de-ar fi să cuprindă cât poate încăpea într-un biet suflet de om, n-ar fi nimic altceva decât o singură sămânţă pe fundul unei brazde.

Teg se codea să intervină. Ce exprimare arhaică! Perechea îl fascina. Ceilalţi refugiaţi ascultau conversaţia cu un aer captivat. Doar ofiţerul părea insensibil, nescăpându-i din ochi pe străini şi adresând din când în când câte-un semnal de mână aghiotanţilor aflaţi în preajmă.

Femeia îşi ţinea, respectuoasă, capul plecat şi mâna în dreptul ochilor, dar continuă să se apere:

― Chiar şi o sămânţă pierdută pe fundul unei brazde poate zămisli viaţă.

Rabinul strânse din buze cu îndârjire, apoi spuse:

― Fără apă şi îngrijire, adică fără binecuvântare şi fără cuvânt, nu poate exista viaţă.

Un suspin adânc făcu să tremure umerii femeii, care răspunse, fără însă a abandona ciudata ei atitudine de smerenie:

― Aud şi mă supun, Rabbi. Totuşi, trebuie să cinstesc această cunoaştere cu care m-am pomenit fără voia mea, deoarece ea conţine chiar povaţa pe care-ai rostit-o.

Rabinul puse o mână pe umărul ei.

― Atunci, fiica mea, transmite-o celor care au nevoie de ea şi fie ca răul să nu-şi facă loc în calea ta.

Tăcerea care urmă îi indică lui Teg că discuţia se încheiase. Îi semnală lui Streggi să înainteze. Dar înainte ca acolita să-i dea ascultare, Murbella o depăşi cu paşi mari şi, înclinând din cap către Rabin dar privind-o fix pe femeie, spuse:

― În numele Bene Gesseritului şi al datoriei pe care-o avem faţă de voi, vă urez bun venit şi vă ofer adăpost.

Femeia luă mâna de la ochi şi Teg văzu în căuşul palmei sale sclipirea unor lentile de contact. Apoi ea înălţă capul şi în jur răsunară exclamaţii înăbuşite. Ochii ei aveau culoarea complet albastră a dependenţei de mirodenie, dar cu acea forţă interioară ce le marca pe supravieţuitoarele Agoniei.

Murbella înţelese instantaneu. O Cucernică Maică sălba­tică! Din epoca Dunei şi-a fremenilor nu se mai semnalase vreun caz asemănător.

Femeia făcu o plecăciune scurtă în faţa Murbellei.

― Numele meu e Rebecca. Prezenţa dumneavoastră îmi umple inima de bucurie. Rabinul crede că sunt o gâscă proastă, dar am un ou de aur, căci port în mine întregul Lampadas: şapte milioane şase sute douăzeci şi două de mii paisprezece Cucernice Maici care vă aparţin de drept.


Răspunsurile constituie o priză pericu­loasă asupra universului. Deşi pot părea raţionale, ele nu explică nimic.