Coda Bene Gesserit

Povaţă Bene Gesserit pentru postulante

SHEEANA putea să adulmece viermii de la mare distanţă: aroma de scorţişoară a melanjului, amestecată cu izul amar de cremene şi pucioasă ― mirosul infernului străjuit de cristal al uriaşilor mâncători de nisip rakieni. Pe minusculii lor descen­denţi însă îi simţea doar fiindcă erau foarte numeroşi.

Sunt atât de mici...

Fusese o arşiţă cumplită astăzi, aici, la Staţia de Observaţie a Deşertului, şi acum, la această oră târzie a după-amiezei, răcoarea din interiorul climatizat i se părea o adevărată binecu­vântare. Deşi fereastra dinspre vest rămăsese deschisă, diferenţa de temperatură din vechiul ei apartament era sensibilă. Se apropie de fereastră şi privi nisipurile scânteietoare.

Memoria îi spunea cum va arăta priveliştea peste puţin timp, la căderea nopţii. Strălucirea stelelor în aerul uscat al desertului avea să confere o palidă luminescenţă ondulaţiilor de nisip ce se întindeau până la linia neagră a orizontului. Îşi amintea de lunile rakiene, a căror prezenţă îi lipsea. Stelele nu erau de ajuns pentru a satisface aşteptările moştenirii ei fremene.

Fusese fericită să-şi găsească aici un refugiu, un loc în care să poată medita în linişte la ceea ce era pe cale să se întâmple cu Comunitatea Surorilor ei.

Cuve axlotl. Ciborgi. Şi acum, asta.

Intenţiile lui Odrade nu mai erau un mister de când făcuseră Împărtăşirea. Un pariu? Şi dacă va fi câştigat?

Vom şti, poate, mâine. Dar ce se va întâmpla cu noi după aceea?

Admitea că, pentru ea, Observatorul din deşert era mai mult un centru de atracţie magnetică decât un loc prielnic reflexiei. Rătăcise toată ziua sub soarele arzător pentru a-şi dovedi că mai putea încă să cheme viermii cu dansul ei ― mişcare exprimând emoţii.

Dansul Împăciuirii. Limbajul prin care comunic cu viermii.

Ca un derviş, se învârtise pe creasta unei dune până ce foamea îi spulberase transa memorială. Şi o puzderie de viermi mici se adunaseră de jur-împrejurul ei, urmărind-o cu gurile căscate, evocând flăcările ce tremurau în spatele dinţilor de cristal ai strămoşilor lor.

Dar de ce aşa mici?

Motivele prezentate de specialişti explicau, poate, dar nu satisfăceau. "Din cauza umidităţii. "

Sheeana îşi amintea de uriaşul Shai-Hulud al Dunei. "Bătrânul Deşertului. " Destul de mare pentru a înghiţi fabrici de mirodenie. Cu suprafaţa inelelor la fel de dură ca plaztonul. Stăpân absolut al domeniului său. Zeu şi demon pe întinsul nisipurilor. De la fereastra ei, Sheeana fremăta la amintirea acelei puteri copleşitoare.

De ce-a ales Tiranul acea existenţă simbiotică în trupul unui vierme?

Erau aceşti viermi mititei purtătorii visului său fără sfârşit?

Păstrăvii de nisip populau acest deşert. Ar fi fost de ajuns să-şi facă din ei o nouă piele şi ar fi putut să urmeze exemplul Tiranului.

Metamorfoza Zeului Fracţionat.

Cunoştea ispita.

As cuteza?

Amintirile ultimelor ei clipe de ignorantă o năpădiră dintr-o dată. N-avea decât opt ani pe atunci, şi era luna igat pe Dune.

Nu Rakis, ci Dune, cum îi spuneau strămoşii mei.

Nu-i era greu să-şi aducă aminte cum fusese ea la vremea aceea: o fetiţă slabă, cu pielea brună şi păr castaniu cu şuviţe roşcate. O căutătoare de melanj (pentru că asta era o treabă pentru copii), scotocind deşertul împreună cu micii ei tovarăşi. Cât de dragi inimii ei erau aceste amintiri!

Dar amintirile aveau şi partea lor întunecată. Concentrân­du-şi toată atenţia în simţul mirosului, copilul detecta emanaţii intense. Cele ale unei mase de premirodenie!

Erupţia!

Explozia melanjului îl atrăgea întotdeauna pe Shaitan. Nici un vierme de nisip nu putea să reziste chemării unei erupţii de mirodenie pe teritoriul său.

Ai înghiţit tot, Tirane. Tot acel cătun amărât, de cocioabe şi bordeie, pe care-l numeam " căminul nostru". Toată familia mea şi toţi prietenii mei. Pe mine de ce m-ai cruţat?

Ce furie oarbă pusese stăpânire pe plăpânda copilă! Tot ce iubea fusese luat de un vierme uriaş, care refuzase s-o lase să-şi găsească şi ea sfârşitul în flăcările lui, şi o transportase până la preoţii rakieni, care, la rândul lor, o predaseră Bene Gesse­ritului.

"Le vorbeşte viermilor iar ei nu-i fac nici un rău. "

"Cei care m-au cruţat nu vor fi cruţaţi de mine", îi spusese ea lui Odrade.

Iar acum Odrade ştie ce trebuie să fac. Filonul sălbatic nu poate fi extirpat, Dar. Îndrăznesc să-ţi spun Dar pentru că acum te afli în mine.

Nici un răspuns.

Exista într-adevăr o perlă din conştiinţa lui Leto II în fiecare dintre noii viermi de nisip? Strămoşii ei fremeni aşa susţineau.

Cineva îi întinsese un sandviş. Walli, acolita din Ciclul Superior şi fosta ei asistentă, care preluase conducerea Staţiei de Observaţie.

La insistenţele mele, când Odrade m-a promovat în Consiliu. Dar nu numai fiindcă Walli şi-a însuşit imunitatea mea la tehnicile de aservire sexuală ale Onoratelor Matres. Şi nici fiindcă e sensibilă la trebuinţele mele. Noi două vorbim un limbaj secret.

Ochii mari ai lui Walli nu mai erau ferestre deschise spre sufletul ei. Erau bariere înceţoşate, dovedind că Walli ştia deja să blocheze privirile iscoditoare. Pigmentaţia lor sinilie avea să se preschimbe curând într-un albastru total, dacă acolita supravieţuia Agoniei. Walli părea atinsă de albinism. O linie genetică îndoielnică pentru reproducere. Epiderma ei întărea această impresie: diafană şi acoperită de pistrui. O piele parcă străvezie. Privirea nu se oprea pe suprafaţa ei, ci pe ceea ce se afla dedesubt: o carne roz, prea irigată de sânge, prea vulne­rabilă la soarele deşertului. Doar aici, la umbră, putea lăsa Walli această suprafaţă sensibilă expusă privirilor întrebătoare.

"Pentru ce să ne comande tocmai ea?"

Pentru că în ea am cea mai mare încredere că va face ceea ce trebuie făcut.

Sheeana mâncă absentă sandvişul în timp ce continua să privească întinderea de nisip. Într-o zi, întreaga planetă avea să fie aşa. O altă Dune? Nu... Similară, dar diferită. Oare câte locuri ca acesta suntem pe cale să creăm într-un univers infinit? Întrebare fără noimă.

În perspectiva capricioasă a deşertului se ivi un punct negru, îndepărtat. Sheeana îşi miji ochii. Un ornitopter. Punctul crescu încet, apoi se micşoră. Aparatul inspecta nisipurile.

Ce creăm noi, de fapt, aici?

Când contempla dunele invadatoare, o încerca un sentiment de trufie.

Priviţi lucrarea mea, sărmane fiinţe omeneşti, şi cădeţi pradă disperării.

Dar Surorile mele şi cu mine suntem cele care-am creat acest deşert.

Ah! Aşa credeţi?

― Am impresia că aerul e şi mai uscat, spuse Walli.

Sheeana îi împărtăşea părerea. Dar nu simţi nevoia să răspundă. Se întoarse la masa de lucru pentru a studia, cât timp mai dispunea de lumina zilei, topoharta desfăşurată pe suprafaţa ei, cu steguleţe şi ace legate între ele cu fire de aţă verde, exact aşa cum o concepuse ea.

Odrade o întrebase la un moment dat: "Chiar o găseşti preferabilă unei proiecţii?"

"Simt nevoia s-o ating. "

Odrade îi acceptase argumentul, fără nici un comentariu.

Proiecţiile n-aveau nici un farmec. Erau prea departe de realitatea concretă. Nu puteai să pui degetul pe o proiecţie şi să spui: "Vom merge aici. " Un deget într-o proiecţie era un deget în gol.

Ochii nu-s niciodată îndeajuns. Corpul trebuie să simtă contactul cu lumea înconjurătoare.

Sheeana adulmecă un miros pătrunzător de transpiraţie bărbătească, un iz acru de efort fizic. Ridicând capul, văzu un tânăr cu faţa smeadă stând în pragul uşii. Atitudine arogantă, privire arogantă.

― Oh! făcu el. Credeam că eşti singură, Walli. O să vin mai târziu.

Aruncă o singură căutătură sfredelitoare către Sheeana, apoi dispăru.

Sunt multe lucruri al căror contact trebuie să-l simtă corpul pentru a le cunoaşte.

― Cucernică Maică, pentru ce vă aflaţi aici? întrebă Walli. Dumneavoastră, care aveţi atâta de lucru în Consiliu, ce căutaţi, de fapt? Nu aveţi încredere în mine?

― Am venit să meditez la ceea ce Missionaria mai crede că aş putea accepta să fac. Missionaria vede în mine o armă. Miturile Dunei. Miliarde de oameni mă invocă în rugăciunile lor. "Copila Sfântă care îi vorbea Zeului Fracţionat. "

― Miliarde nu-i tocmai exact, observă Walli.

― Dar e pe măsura puterii pe care-o văd în mine Surorile mele. Mulţimile de adoratori cred c-am murit o dată cu Dune. Am devenit "un spirit puternic în panteonul oropsiţilor".

― Mai mult decât o misionară?

― Ce s-ar întâmpla, Walli, dacă mi-aş face apariţia, în acel univers care mă slăveşte, cu un vierme de nisip alături de mine? Forţa potenţială a unui asemenea eveniment le umple pe unele dintre Surorile mele de speranţe şi temeri.

― Temerile le înţeleg.

Fireşte. Ar fi exact genul de implant religios pe care Muad'Dib şi Tiranul l-au lăsat să acţioneze asupra unei omeniri neştiutoare.

― Cum de pot chiar şi să-şi închipuie una ca asta? insistă Walli.

― Cu mine ca punct de sprijin, ce pârghie ar avea la dispoziţie pentru a clinti universul!

― Dar cum îşi închipuie că ar putea controla o asemenea forţă?

― Asta-i problema, într-adevăr. Ceva atât de instabil prin natura sa. Religiile nu sunt niciodată cu adevărat controlabile. Dar există Surori care cred că ar putea orienta o religie edificată în jurul persoanei mele.

― Şi dacă n-o orientează cum trebuie?

― Părerea lor e că întotdeauna cultul femeii îşi croieşte un făgaş mai adânc.

― E adevărat?

Întrebarea se adresa unei surse superioare. Sheeana nu putu decât să încuviinţeze cu o mişcare a capului. Celelalte Memorii confirmau faptul.

― De ce? vru să ştie Walli.

― Pentru că înlăuntrul nostru se reînnoieşte viaţa.

― Asta e tot?

Walli nu-şi ascundea scepticismul.

― Femeile au adesea o aură de inferioritate. Oamenii tind să acorde o simpatie aparte celor bătuţi de soartă. Eu sunt femeie şi, dacă Onoratele Matres îmi vor moartea, e mai bine să fiu o sfântă.

― După cum vorbiţi, s-ar zice că sunteţi de acord cu Missionaria.

― Când te vânează o fiară, ai în vedere orice cale de scăpare. Eu fac obiectul unui cult. Nu pot să ignor posibilităţile pe care le oferă această situaţie.

Şi nici pericolele. Numele meu a devenit o rază de lumină în bezna asupririi exercitate de Onoratele Matres. Cât de uşor ar putea să se transforme această rază de lumină într-o flacără mistuitoare!

Nu... Planul pe care Duncan şi ea îl puseseră la punct era preferabil. Evadarea de pe Planeta Canonicatului. Era o capcană mortală nu numai pentru locuitorii ei, ci şi pentru toate visurile Bene Gesseritului.

― Tot nu înţeleg pentru ce vă aflaţi aici, zise Walli. Poate că nu vom mai fi vânate.

― Poate?

― Dar de ce tocmai acum?

Nu pot să-i vorbesc deschis din cauza câinilor de pază, care ar înţelege imediat.

Ştii cât mă fascinează viermii. În parte, fiindcă una dintre străbunele mele s-a aflat în fruntea primei migraţii pe Dune.

Cu siguranţă că-ţi aminteşti, Walli. Am vorbit despre asta odată, în deşert, când nu eram decât noi două şi n-avea cine să ne audă. Acum vei înţelege pentru ce am venit aici.

― Ţin minte ce mi-aţi spus odată despre ea: că era o bună fremenă.

― Şi o Maestră Zensunni.

Mă voi afla şi eu în fruntea unei migraţii, Walli. Dar pentru asta voi avea nevoie de viermi pe care numai tu poţi să mi-i pui la dispoziţie. Şi totul trebuie făcut repede. Veştile sosite de pe Joncţiune nu mai îngăduie zăbavă. Vor începe să se întoarcă primele nave. La noapte... mâine. Mi-e frică de ce vor aduce.

― Tot vă mai gândiţi să luaţi câţiva viermi în Sectorul Central pentru a-i supune unui studiu amănunţit?

Bravo, Walli! Ţi-ai amintit.

― Ar putea fi interesant. Nu am foarte mult timp pentru asemenea lucruri, dar orice cunoştinţe noi ne-ar putea fi de folos.

― Va fi prea umed pentru ei, acolo.

― Cala mare a non-navei de pe Platforma spaţioportului ar putea fi transformată în laborator de studii. Are nisip, atmosferă controlată, tot ce trebuie. Totul a rămas aşa cum era pe vremea când am adus în ea primul vierme.

Sheeana aruncă o privire spre fereastra de la vest.

― Apune soarele. Aş vrea să mai fac câţiva paşi pe nisip.

Se vor întoarce primele nave chiar în această seară?

― Cum doriţi, Cucernică Maică.

Walli se dădu în lături, lăsând-o să treacă spre uşă. În timp ce călca pragul, Sheeana spuse:

― Va trebui ca staţiunea să-şi schimbe amplasamentul destul de curând.

― Suntem pregătite.

Soarele dispăru în spatele orizontului în clipa în care Sheeana ieşea pe poarta arcuită de la marginea micii comunităţi. Înaintă în deşertul luminat de stele, adulmecând aerul, aşa cum făcuse în copilărie. Ahhh! Mireasma de scorţişoară era deja perceptibilă. Viermi prin apropiere.

Se opri şi, întorcându-se spre nord-est, cu spatele la ultimul licăr al soarelui ce asfinţise, puse câte o mână cu palma întinsă deasupra şi dedesubtul ochilor, ca vechii fremeni, îngrădind vederea şi lumina. Privind prin această fantă orizontală şi îngustă, nimic din ceea ce ar fi căzut din cer nu i-ar fi putut scăpa neobservat.

În seara asta? Dacă da, vor sosi chiar după lăsarea întunericului, ca să amâne momentul explicaţiilor. O noapte întreagă pentru a reflecta.

Aşteptă, cu răbdare Bene Gesserit.

Un arc de foc brăzdă pentru o clipă cerul deasupra orizontului septentrional. Apoi încă unul. Şi încă unul. Direcţia era exact cea a spaţioportului.

Sheeana îşi simţi inima bătând mai repede.

Au sosit!

Care avea să fie mesajul lor pentru Comunitatea Surorilor? Soldaţi victorioşi sau refugiaţi? N-ar fi fost mare diferenţă, dată fiind evoluţia planului lui Odrade.

Avea să ştie în zori.

Lăsă mâinile jos şi constată că tremura. Două inspiraţii adânci. Litania.

O clipă mai târziu, îşi reluă mersul prin deşert, călcând pe nisip cu vechiul pas de pe Dune. Aproape că uitase cum se târau picioarele, ca şi cum ar fi purtat un surplus de greutate. Erau solicitaţi muşchi altminteri rareori folosiţi, dar mersul aritmic, o dată învăţat, nu mai putea fi uitat.

Nu demult, n-aş fi crezut că, într-o zi, voi putea merge din nou prin deşert în felul acesta.

Cu siguranţă că dacă i-ar fi detectat acest gând, câinii de pază s-ar fi întrebat ce se întâmpla cu Sheeana lor.

Era o slăbiciune care-şi făcuse loc în fiinţa ei, îşi spunea ea. Sfârşise prin a se deprinde cu ritmurile Canonicatului. Planeta îi vorbea la un nivel lăuntric. Simţea pământul, copacii, florile, vietăţile, ca şi cum ar fi făcut parte din ea. Dar acum, lucrurile erau pe cale să se schimbe de o manieră tulburătoare. Limbajul era cel al unei alte planete. Simţea transformarea deşertului, care, şi ea, era o limbă străină. Deşertul. Nu o absenţă totală a vieţii, ci o viaţă profund diferită de cea a Canonicatului cândva mereu verde.

Mai putină viaţă, dar mult mai intensă.

Auzea zgomotele deşertului: foşnete, alunecări furişe şi râcâieli mărunte, ţârâit subţirel de insecte, fâlfâitul sumbru al aripilor unei păsări răpitoare şi ţopăitul repezit al şoare­cilor-canguri, aduşi şi naturalizaţi aici în aşteptarea zilei când viermii aveau să-şi redobândească supremaţia.

Walli nu va uita să-mi trimită exemplare din flora şi fauna Dunei.

Sheeana se opri pe creasta unui barracan înalt. În faţa ei, pierzându-se în întuneric, se întindea un ocean încremenit în plină mişcare, o hulă-fantomă lovind plaja-fantomă a unui ţinut în curs de schimbare. Un ocean-deşert nemărginit. Îşi avea obârşia departe de aici şi, de bună seamă, avea să cunoască tărâmuri şi mai stranii decât acesta.

Te voi duce eu mai departe, dacă îmi va sta în puteri.

Briza nocturnă, suflând dinspre inima deşertului spre regiunile mai umede din spatele Sheeanei, depuse o peliculă de praf pe nasul şi obrajii ei şi-i înfoie părul. O cuprinse un sentiment de tristeţe.

Ce-ar fi putut să fie...

Dar asta nu mai avea importanţă.

Ceea ce este acum, asta contează.

Trase adânc aer în piept. Mirosul de scorţişoară era şi mai puternic. Melanj. Mirodenie şi viermi în apropiere. Viermi care îi simţiseră prezenţa. Peste cat timp avea să devină aerul destul de uscat pentru a le îngădui viermilor de nisip să crească şi să înceapă să producă mirodenia aşa cum făcuseră pe Dune?

Planeta şi deşertul.

Le vedea ca două jumătăţi ale aceleiaşi saga. La fel ca Bene Gesseritul şi omenirea pe care o slujea. Două jumătăţi ale unui întreg. Una nu însemna nimic fără cealaltă. Un spaţiu gol, lipsit de motivaţie. O rătăcire fără ţintă, abia preferabilă morţii. În asta consta ameninţarea unei victorii a Onoratelor Matres, care se lăsau călăuzite de violenţa oarbă!

Să te trezeşti orb într-un univers ostil.

Era unicul motiv pentru care Tiranul cruţase Comunitatea Surorilor.

Ştia că nu ne putea lăsa nimic altceva decât o potecă fără nici o direcţie. Un joc de-a baba-oarba pus la cale de-un farsor şi la capătul căruia nu se afla nimic.

Şi totuşi, a fost un poet.

Îşi aminti brusc poemul lui, Memento, de la Dar-es-Balat -un fragment de epavă păstrat de Bene Gesserit.

Şi pentru ce îl păstrăm? Ca să-mi pot umple eu mintea cu el astăzi? Ca să uit pentru un moment de ceea ce aş putea avea de înfruntat mâine?
A poetului noapte senină

Plină-i de stele curate.

Semeţ, Orion străluceşte.

Privirea lui vede totul,

Marcând pentru totdeauna genele noastre.

Bun venit, întuneric, privire,

Oarbe în ultimul licăr de astru.

Aici începe pustia eternităţii!
Sheeana avu dintr-o dată sentimentul că dobândise o şansă de a deveni artista supremă, debordând de inspiraţie şi având înaintea ei o suprafaţă virgină unde putea crea după pofta inimii.

Un univers fără restricţii!

Cuvintele lui Odrade din zilele când, copilă fiind, lua pentru prima oară contact cu principiile Bene Gesserit, îi reveniră în memorie:

"De ce am legat soarta ta de a noastră, Sheeana? E foarte simplu. Am recunoscut în tine un lucru pe care-l aşteptam de mult timp. Când ai apărut, l-am văzut producându-se. "

"Un lucru?"

Ce naivă eram!

"Ceva nou înălţându-se la orizont. "

Migraţia mea va căuta noul. Dar... va trebui să găsesc o planetă care să aibă luni.


Privit într-un anumit mod, universul este o mişcare browniană, imprevizibilă la nivelul elementar. Muad'Dib şi, mai apoi, fiul său, Tiranul, închideau camera cu ceaţă ori de câte ori se manifesta o mişcare.