Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

1. Obligaţiile condiţionale sunt acele obligaţii a căror apariţie sau încetare depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare (art.234). Privite sub aspectul efectelor lor, obligaţiile condiţionale pot suspensive, - cînd suspendă apariţia lor (art.239) sau rezolutorii, - cînd întîrzie stingerea lor (art.240). Din felul în care sunt formulate prevederile acestui articol rezultă că legiuitorul se referă doar la obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă, căci doar prin îndeplinirea unor asemenea condiţii, obligaţia devine scadentă. Aşadar, prin realizarea condiţiei suspensive, obligaţia se consolidează, convertindu-se într-o obligaţie pură şi simplă. Drept urmare, creditorul din ziua îndeplinirii condiţiei are dreptul de a pretinde plata de la debitor. Dacă plata a fost deja efectuată de către debitor, atunci prin efectul îndeplinirii condiţiei ea va fi validată. În cazul în care, bunul ce constituie obiect al executării este un bun frugifer, atunci fructele produse de acesta vor reveni creditorului (dobînditorului), numai după momentul realizării condiţiei. Tot din acest moment începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (art.272 alin.2). Îndeplinirea condiţiei prezintă interes şi din punct de vedere al suportării riscului pieirii fortuite, care după regula generală cade în sarcina debitorului, pînă în momentul în care se realizează condiţia. Astfel, dacă un bun cert care este vîndut sub condiţie suspensivă, piere pînă la îndeplinirea condiţiei, atunci debitorul va suporta singur pierderea; cumpărătorul fiind eliberat de obligaţia de a plăti preţul.

Pînă la îndeplinirea condiţiei, creditorul nu poate face urmăriri, nici acte de executare, iar în cazul cînd a primit, din eroare, plata înainte de îndeplinirea condiţiei, debitorul are dreptul să ceară restituirea conform regulilor plăţii nedatorate. Totuşi, creditorul pînă la îndeplinirea condiţiei poate să înstrăineze bunul, să-l greveze cu sarcini reale (ipoteci, servituţi, etc.), însă aceste înstrăinări sau constituiri de drepturi reale, vor rămîne valabile numai dacă condiţia se va îndeplini. Dacă asemenea acte vor fi efectuate de către debitor, atunci ele vor fi menţinute, numai dacă nu se îndeplineşte condiţia, iar dacă ea se îndeplineşte, ele vor fi rezolvite.

Articolul 579. Persoanele îndreptăţite de a primi executarea obligaţiei

(1) Debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor sau persoana împuternicită de acesta ori către persoana împuternicită prin lege sau hotărîre judecătorească.

(2) În cazul în care executarea a fost făcută faţă de o persoană neîmputernicită, obligaţia se consideră executată dacă creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta.
1. În covîrşitoarea majoritate a cazurilor, plata, pentru a fi liberatorie se face creditorului însuşi. Dar, după cum arată codul în textul citat, plata poate fi făcută şi în mîinile împuternicitului creditorului, ceea ce prin efectul ficţiunii reprezentării, înseamnă a o face creditorului însuşi. Acordarea împuternicirilor de a primi plata se efectuiază, - conform art.246 al.1, - prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de terţul în a cărui privinţă va avea loc reprezentarea. Plata poate fi primită atît în baza unui mandat special (art.1032 al.1), cît şi în baza unui mandat general (art.1032 al.2), fiindcă primirea plăţii se consideră, în genere ca un act de administrare (art.198 al.2). Plata mai poate fi făcută şi faţă de persoana care a fost indicată, de comun acord, prin convenţia părţilor, spre a primi plata. Creditorul creditorului sau altă persoană arătată de părţi, poate în asemenea caz să primească plata, fără a putea însă, în principiu, să noveze datoria, nici s-o remită debitorului, nici s-o compenseze, afară de cazul cînd părţile ar fi manifestat o intenţie contrară.

Deasemeni plata poate fi primită de către un reprezentant legal (părinţi, adoptatori, tutori sau curatori în ceea ce priveşte plata pe care trebuie să o primească persoanele incapabile aflate sub ocrotirea lor; administratorii persoanelor juridice) sau de către un reprezentant judiciar (administratorii fiduciari (art.88 al.1), lichidatorii persoanelor juridice (art.90), etc).

În fine, plata poate fi făcută şi succesorilor în drepturi ai creditorului. Astfel, la moartea creditorului, plata se poate face moştenitorilor săi, care în această calitate, au devenit creditori. Cesionarul unei creanţe fiind succesorul particular al creditorului original este tot un creditor, astfel încît plata se va face în mîinile sale.

2. Plata făcută altor persoane decît celor sus arătate este, în principiu, nulă. Prin excepţie, plata făcută unei persoane care nu are împuternicire de a primi pentru creditor, devine valabilă dacă creditorul o confirmă. Confirmarea plăţii valorază mandat (ratihabitio mandatu aequiparatur) şi produce efect retroactiv începînd de la data efectuării plăţii. Confirmarea creditorului poate să rezulte şi din fapte care indică intenţia creditorului de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea plăţii făcute, cu condiţia ca voinţa de a confirma să fie certă şi evidentă (art.218 al.2). Conformarea poate fi atît expresă cît şi tacită. Ca exemplu de confirmare tacită serveşte cazul în care terţul a primit o plată parţială, iar creditorul reclamă de la debitor restul neplătit, sau cînd creditorul reclamă de la terţ, ceea ce a primit ca plată de la debitor.

Deosebit de confirmare, plata mai poate fi considerată ca valabilă, în cazul cînd creditorul a profitat de ea, adică a consumat sau s-a folosit de plata primită. De pildă, cînd debitorul în loc să-i plătească creditorului său, a plătit creditorului acestuia. Plata profită adevăratului creditor în măsura în care determină stingerea obligaţiei principale. Respectiv, cînd creditorul profită de plata făcută unui terţ numai în parte, plata va fi valabilă numai pentru acestă parte.

Articolul 580. Plata făcută unui creditor incapabil

Dacă creditorul este incapabil, plata ce i se face personal nu este valabilă, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că plata a profitat creditorului.
1. Cel ce primeşte o plată trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina, deoarece primirea plăţii înseamnă stingerea creanţei, element activ al patrimoniului. Sancţiunea plăţii către un incapabil este nulitatea relativă, care duce la consecinţa că debitorul va trebui să plătească din nou către cel împuternicit să primească plata pentru incapabil. Făcînd însă aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, legea dispune că debitorul nu va fi ţinut să plătească a doua oară dacă dovedeşte că plata a profitat creditorului, adică se află în patrimoniul acestuia fie lucrul plătit, fie echivalentul său. Deasemeni, se consideră că lucrul plătit a profitat incapabilului, cînd se dovedeşte că l-a întrebuinţat în mod util şi rezonabil, inteligent după cum l-ar fi putut întrebuinţa şi reprezentantul său legal. Plata făcută unui incapabil poate fi validată prin confirmarea făcută de persoana ce a primit-o, după încetarea incapacităţii sale sau de către reprezentantul său legal.

Prin excepţie de la regula conţinută în acest articol, plata făcută unui incapabil este valabilă dacă a fost făcută de debitor cu bună-credinţă, în necunoaşterea incapacităţii creditorului. Această soluţie are loc mai cu seamă atunci cînd creditorul a devenit incapabil, fără ca debitorul să aibă cunoştinţă de această incapacitate. Totodată este necesar ca necunoaşterea de către debitor a stării de incapacitate a creditorului să nu fie rezultatul unei imprudenţe sau neglijenţe din partea debitorului.