Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 778. Garnitura de bunuri

(1) Dacă vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului o garnitură de bunuri completă, obligaţia se consideră executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură.

(2) În cazul în care în contract nu se stipulează transmiterea unei anumite garnituri de bunuri, iar din esenţa contractului nu rezultă altfel, vânzătorul este obligat să predea concomitent toate obiectele incluse în garnitură.

(3) În cazul livrării necomplete a bunurilor, cumpărătorul este în drept să ceară completarea bunurilor în termen rezonabil sau reducerea preţului de cumpărare.

(4) Dacă vânzătorul nu a executat în termen rezonabil revendicările indicate la alin. (3), cumpărătorul poate solicita schimbarea bunurilor necomplete cu bunuri complete sau poate să nu execute contractul şi să ceară restituirea sumelor plătite pentru bun.
Includerea în Codul civil a noţiunii „garnitura de bunuri” separat de noţiunea „completivitatea mărfii”, necesită diferenţierea acestor noţiuni. Garnitura de bunuri constituie un set de articole, determinat de părţi, care contribuie la utilizarea lor în comun. Spre deosebire de completivitatea unui bun, respectarea căreia revine vânzătorului, chiar dacă ea nu este prevăzută în contract, obligativitatea transmiterii mărfii în garnitură rezultă doar din contract. Sortimentul şi componenţa numerică a elementelor garniturii depinde de decizia părţilor. Fiecare bun inclus în set este individual.

Vânzătorul care ocupă pe piaţa de mărfuri o poziţie dominantă nu este în drept să impună cumpărătorului procurarea unor mărfuri care nu-i sunt necesare atunci când se stabileşte garnitura de bunuri, prin constrângerea acestuia de a încheia un contract cu condiţia procurării unor alte mărfuri. Această interdicţie este stipulată în art.6 al Legii 1103/2000.

Norma comentată prevede modalitatea transmiterii garniturii de bunuri. Bunurile incluse în garnitură pot fi transmise concomitent sau separat, în dependenţă de prevederile contractului. În acest caz, în conformitate cu alin.1 al prezentului articol obligaţia de transmitere se consideră executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură.

Dacă părţile nu au stipulat în contract transmiterea unei anumite garnituri de bunuri, iar din esenţa contractului nu rezultă altfel, vânzătorul este obligat să predea concomitent toate obiectele incluse în garnitură.

În cazul livrării incomplete a bunurilor de către vânzător, cumpărătorul este în drept să ceară completarea bunurilor în termen rezonabil sau reducerea preţului de cumpărare. Părţile pot stabili în contract şi alte consecinţe ale livrării incomplete a bunului.

În situaţia în care vânzătorul nu a completat bunurile în termenul rezonabil stabilit de vânzător şi nici nu a redus preţul, cumpărătorul este în drept să aleagă între următoarele opţiuni: a) să solicite schimbarea bunurilor incomplete cu bunuri complete şi b) să nu execute contractul şi să ceară restituirea sumelor plătite pentru bun. De asemenea, în baza art. 609 cumpărătorul are dreptul să ceară în loc de prestaţie despăgubiri, cu condiţia ca anterior să fi stabilit vânzătorului fără succes un termen rezonabil pentru executarea obligaţiei.

În vederea protecţiei drepturilor cumpărătorului referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect, în conformitate cu prevederile art.782 cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale.

În cazul în care vânzătorul nu-şi onorează obligaţiile contractuale, în baza art. 602 este obligat să-l despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.

Articolul 779. Ambalajul

(1) Dacă din contract şi din esenţa obligaţiei nu rezultă altfel, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunurile ambalate, cu excepţia bunurilor care, după caracterul lor, nu necesită ambalare. Dacă contractul nu stabileşte cerinţe faţă de ambalaj, bunul trebuie ambalat în mod obişnuit pentru acest tip de bunuri, iar în cazul lipsei de uzanţe, într-un ambalaj care să asigure integritatea bunurilor în condiţii de păstrare şi transportare obişnuite pentru acest tip de bunuri.

(2) În cazul când bunul care trebuie ambalat este predat cumpărătorului fără ambalaj ori în ambalaj defectuos, cumpărătorul este în drept să ceară vânzătorului ambalarea bunului dacă din esenţa obligaţiei sau din caracterul bunurilor nu rezultă altfel.

(3) În loc de cerinţele faţă de vânzător prevăzute la alin.(2), cumpărătorul poate să-i înainteze alte pretenţii care rezultă din predarea unui bun cu vicii.
Articolul comentat prevede obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunurile ambalate, indiferent de faptul dacă părţile au inclus în contract o asemenea clauză. Excepţie constituie bunurile care după caracterul lor nu necesită ambalare. Predarea bunurilor fără ambalaj poate fi prevăzută în contract sau poate să rezulte din esenţa obligaţiei.

Prin ambalaj se înţelege mijlocul sau complexul de mijloace, care asigură securitatea mărfii de pagube şi pierderi şi facilitează procesul de circulaţie a mărfii. Ambalajul poate constitui obiect al contractului de vânzare-cumpărare.

Părţile sunt în drept să stabilească în contract anumite cerinţe faţă de ambalaj, enumerându-le sau făcând trimitere la standardele de stat, standardele întreprinderii sau la alte documente normative, care stabilesc cerinţele faţă de ambalajele mărfurilor respective.

În situaţia în care părţile nu au prevăzut în contract cerinţele faţă de ambalaj, vânzătorul trebuie să predea bunul ambalat în mod obişnuit pentru acest tip de bunuri. Dacă nu sunt stabilite uzanţe faţă de ambalaje pentru bunurile respective, vânzătorul este obligat să predea bunul într-un ambalaj care să asigure integritatea bunurilor în condiţii de păstrare şi transportare obişnuite pentru acest tip de bunuri.

Alineatul 2 al articolului prevede consecinţele a două încălcări de către vânzător: predarea bunului fără ambalaj şi predarea bunului în ambalaj defectuos.

Predarea bunului fără ambalaj constituie încălcare în cazurile când ambalarea bunului este efectuată în conformitate cu prevederile contractului, cu documentele standardizate sau când aceasta rezultă din esenţa obligaţiei sau din caracterul bunurilor.

Prin ambalaj defectuos se înţelege ambalajul care nu corespunde clauzelor contractuale sau cerinţelor obligatorii ale standardelor de stat, precum şi neasigurarea integrităţii bunurilor în condiţii obişnuite de păstrare şi de transport.

În cazul când bunul este predat fără ambalaj, cumpărătorul are dreptul să ceară vânzătorului să ambaleze bunul.

Dacă bunul este predat în ambalaj defectuos, cumpărătorul este în drept să ceară vânzătorului schimbarea ambalajului.

Pe lângă posibilităţile enumerate mai sus, cumpărătorul poate să înainteze şi alte pretenţii ce rezultă din predarea unui bun cu vicii. Cheltuielile de remediere a viciilor bunului, în conformitate cu art.768 al Codului civil sunt suportate de vânzător.

Articolul 780. Obligaţia de conservare a bunului vândut
(1) Când cumpărătorul întârzie să preia bunul predat sau nu plăteşte preţul, în cazul în care plata preţului şi predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul, dacă are bunul în posesiune sau sub control, trebuie să ia măsuri rezonabile, în funcţie de împrejurări, pentru a le conserva. El este îndreptăţit să le reţină până ce va obţine de la cumpărător plata cheltuielilor sale rezonabile.

(2) În cazul în care a primit bunul, însă în mod îndreptăţit, doreşte să-l restituie, cumpărătorul este obligat să ia măsurile corespunzătoare pentru conservarea lui. El poate reţine bunul până în momentul în care vânzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile.

(3) Partea care este obligată să ia măsuri pentru conservarea bunului îl poate depozita pe cheltuiala celeilalte părţi, în depozitul unui terţ dacă nu vor rezulta costuri disproporţionate.

(4) Partea obligată să ia măsuri de conservare a bunului are drept de retenţie asupra lui până când i se va plăti o recompensă pentru păstrare.
(1) Alin. (1) al articolului prevede situaţia când creditorul este în întârziere. Conform art.593, alin. (2), în cazul în care pentru executarea prestaţiei este necesară o acţiune din partea sa, creditorul este în întârziere dacă prestaţia îi este oferită, iar el nu efectuează acea acţiune.

În conformitate cu prevederile art.595, cumpărătorul este obligat să repare prejudiciul cauzat vânzătorului prin întârzierea acceptării prestaţiei.

Indiferent dacă este sau nu vinovat pentru întârzierea preluării bunului sau neplăţii preţului, cumpărătorul, în baza art.597 este obligat să compenseze vânzătorului cheltuielile suplimentare necesare păstrării obiectului şi oferirii executării, precum şi să suporte riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului.

Conform art.753 preluarea bunului şi plata preţului sunt principalele obligaţii ale cumpărătorului în baza contractului de vânzare-cumpărare.

În situaţia în care cumpărătorul întârzie să preia bunul predat, adică nu efectuează acţiunile prevăzute în art.761, vânzătorul care continuă să deţină posesia sau controlul bunului, este obligat să ia măsuri rezonabile pentru a le păstra.

Din prevederile alin. (1) se prezumă, că vânzătorul şi-a îndeplinit toate obligaţiile referitoare la predarea bunului, care sunt prevăzute în art.757, art.758, art.760. Despre neexecutarea obligaţiei de preluare a bunului se poate de vorbit numai în cazul când cumpărătorul nu a efectuat acţiunile necesare în acest sens. Dacă, însă, vânzătorul nu execută la timp obligaţiile sale de predare a mărfii, nu putem vorbi despre întârzierea cumpărătorului în preluarea mărfii.

Articolul comentat prevede încă o situaţie care se referă la întârzierea plăţii preţului. În acest caz, vânzătorul este obligat să ia măsuri rezonabile pentru a conserva bunul doar în cazul în care plata preţului şi predarea mărfii se face simultan.

Temeiul pentru obligarea vânzătorului să ia măsuri rezonabile pentru conservarea mărfurilor îl constituie împrejurarea, că vânzătorul are bunul în posesie sau sub control. Formularea dată nu este întâmplătoare, deoarece pentru această situaţie are importanţă atât faptul că vânzătorul posedă marfa, cât şi faptul când pentru îndeplinirea obligaţiei de predare vânzătorul foloseşte un reprezentant sau transmite bunul cărăuşului pentru a fi predat cumpărătorului la sediul acestuia.

De regulă, expedierea mărfii este însoţită de întocmirea documentului de transport care confirmă predarea mărfii cărăuşului, pe care cărăuşul îl transmite vânzătorului. Transmiterea de către vânzător a acestui document cumpărătorului sau persoanei indicate de acesta înseamnă lipsirea vânzătorului de dreptul de a dispune de bunuri şi, prin consecinţă, de a lua careva măsuri pentru conservarea acestora.

O garanţie importantă a apărării intereselor vânzătorului, care în situaţia dată a luat măsuri rezonabile pentru conservarea bunului, o constituie dreptul de a reţine bunurile până când cumpărătorul îi va achita toate cheltuielile rezonabile efectuate pentru luarea măsurilor de conservare a mărfii. Prin cheltuieli rezonabile se înţeleg: cheltuielile de descărcare a mărfii din mijlocul de transport şi transportarea până la locul păstrării, crearea condiţiilor necesare pentru păstrarea mărfii etc.

(2) Dacă alin. (1) prevede obligaţia vânzătorului de a lua măsuri rezonabile pentru conservarea mărfii când cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de predare, atunci alin. (2) prevede obligaţia cumpărătorului de a lua măsurile corespunzătoare pentru conservarea bunului atunci când vânzătorul nu-şi onorează obligaţiile asumate.

Prevederile alin. (2) se aplică numai în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) cumpărătorul posedă bunul şi b) preluând bunul, în mod îndreptăţit doreşte să-l restituie în conformitate cu prevederile contractului sau legii.

Norma dată stipulează intenţia cumpărătorului de a restitui bunul. Această intenţie trebuie să fie manifestată în momentul preluării bunului. Obligaţia cumpărătorului de a lua măsuri corespunzătoare pentru conservarea bunului apare în momentul în care acesta a aflat despre livrarea mărfii necorespunzătoare şi a luat decizia de a le restitui vânzătorului. În conformitate cu prevederile art.765, cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice bunul într-un termen atât de scurt cât permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor să-l informeze neîntârziat pe vânzător. Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca viciul dacă nu l-a comunicat vânzătorului într-un termen rezonabil din momentul în care a constatat sau trebuia să constate viciul în felul lui.

Cumpărătorul, ca şi vânzătorul în situaţie similară, are dreptul să reţină bunul până în momentul în care vânzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile.

(3) Este important de menţionat, că depozitarea bunului este un drept iar nu o obligaţie a părţii care trebuie să ia măsuri pentru conservarea mărfii. Partea este în drept să depoziteze marfa dacă ea decide că este o acţiune corespunzătoare din punct de vedere al apărării intereselor sale. Dacă partea nu depozitează bunul din anumite considerente, de exemplu din cauza lipsei de condiţii speciale de păstrare sau din cauza preţurilor ridicate ale depozitării, ea este obligată de sinestătător să asigure păstrarea bunului. Cheltuielile de depozitare a bunului sunt suportate de cealaltă parte. O asemenea regulă acţionează doar în cazul în care cheltuielile pentru depozitare sunt rezonabile.

Articolul nu stipulează careva condiţii speciale pentru depozitul în care urmează să fie păstrată marfa. Acesta poate fi atât un depozit specializat, cât şi un depozit general. Important este ca acesta să fie un depozit în care mărfurile pot fi păstrate în condiţii în care să nu se deterioreze sau să nu ducă la pieirea mărfii.

Termenul „depozit” trebuie definit în sens larg, ca fiind orice loc adecvat pentru păstrarea bunurilor de un anumit gen.

(4) Alin. (4), ca şi alineatele precedente, prevede dreptul de retenţie asupra bunului de către partea obligată să ia măsuri de conservare a bunului până când i se va plăti o recompensă pentru păstrare.

Articolul 781. Dreptul de înstrăinare a bunului.
(1) Partea care este obligată să conserveze bunul este în drept să-l vândă la un preţ convenabil, în cazul în care cealaltă parte tergiversează exagerat preluarea lui sau plata cheltuielilor de conservare, dacă a înştiinţat cealaltă parte despre intenţia de a vinde.

(2) Dacă bunul este pasibil de pieire sau de alterare (deteriorare) rapidă şi dacă conservarea lui ar genera cheltuieli disproporţionale, partea obligată să-l conserveze îl poate vinde.

(3) Partea care a vândut bunul remite celeilalte părţi suma încasată având dreptul de a reţine cheltuielile rezonabile de conservare şi vânzare.
(1) Prezentul articol acordă părţii obligate să conserveze bunul dreptul de a-l vinde la un preţ convenabil.

Persoana care este obligată să conserveze bunul este în drept să vândă marfa numai dacă cealaltă parte tergiversează exagerat preluarea lui sau plata cheltuielilor de conservare. De asemenea, posibilitatea înstrăinării bunului este condiţionată de informarea celeilalte părţi cu intenţia de a vinde. Articolul comentat nu prevede modalitatea de notificare, prin urmare ea poate fi efectuată verbal sau în formă scrisă. Nu este stipulat că este necesar acordul de voinţă al celeilalte părţi pentru vinderea bunului. Deci, partea care intenţionează să vândă bunul, din moment ce a comunicat celeilalte părţi intenţia sa, este în drept să-l vândă.

Poate să vândă bunul persoana în posesia căreia acesta se află, cum este de exemplu, vânzătorul în cazul prevăzut de art.780 (1) sau cumpărătorul în cazul stipulat de art.780 (2).

În unele cazuri depozitarea mărfii în conformitate cu prevederile art. 780 (3) poate necesita cheltuieli ridicate, astfel depozitarea influenţând negativ asupra preţului mărfii. Este posibilă şi situaţia când pot fi afectate interesele părţii care a plătit preţul mărfii, transportul şi depozitarea şi care nu-şi poate restitui cheltuielile efectuate. Într-o asemenea situaţie, considerăm că este binevenită vinderea mărfii de către partea care este obligată să o conserveze.

(2) Alin. (2) al art.781 obligă partea care este ţinută să conserveze bunul în conformitate cu prevederile art.780 alin. (1) şi (2) să-l vândă, dacă: a) bunul este pasibil de pieire sau alterare (deteriorare) rapidă şi b) conservarea lui ar genera cheltuieli disproporţionale.

Este necesar de subliniat, că în acest caz, spre deosebire de alineatul precedent, nu este vorba de un drept al părţii dar de o obligaţie a acesteia.

Alin. (2) nu prevede obligaţia părţii care intenţionează să vândă bunul să notifice celeilalte părţi intenţia sa. Putem concluziona, că ea trebuie să informeze cealaltă parte în măsura posibilităţilor. Dacă nu a avut o asemenea posibilitate, ea poate vinde bunul şi fără a comunica celeilalte părţi intenţia de vânzare. În situaţia când bunul este pasibil de alterare (deteriorare) rapidă, un termen necesar pentru expedierea mărfii poate nici să nu existe.

(3) În baza alin. (3) partea care a vândut bunul are dreptul să reţină cheltuielile rezonabile de conservare şi vânzare. Suma rămasă trebuie să fie transmisă celeilalte părţi.

În cheltuielile suportate de partea care a vândut bunul sunt incluse atât cheltuielile ocazionate de conservarea bunului, cât şi cele ocazionate de vânzare. În primul caz acestea pot fi, de exemplu, plata pentru depozitare, păstrarea mărfii în condiţii speciale etc. Cheltuielile de vânzare includ, de exemplu plata comisioanelor intermediarului care a vândut marfa, cheltuielile pentru transportarea mărfii la destinaţie sau nemijlocit la sediul cumpărătorului, unele cheltuieli administrative etc.

Dreptul de retenţie în cazul dat nu se extinde şi la sumele care nu au fost plătite de cumpărător în baza contractului iniţial de vânzare. Aceasta înseamnă, că dacă persoana care vinde bunul în corespundere cu prevederile prezentului articol, este vânzătorul din primul contract de vânzare-cumpărare, atunci, în baza alin. (3) al prezentului articol este obligat, după recuperarea cheltuielilor sale, să remită cumpărătorului suma rămasă.

Articolul 782. Dreptul cumpărătorului de a cere executarea în natură a obligaţiilor.

Cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect.
Executarea obligaţiei constituie efectul ei normal şi firesc. Executarea se face de bună voie în obiectul ei specific, adică executarea în natură (sau directă) a obligaţiei.

Executarea în natură poate avea loc de bună voie sau silit. Executarea voluntară a obligaţiei trebuie să se facă la termenul fixat şi în condiţiile stabilite de părţi. Norma comentată se referă la executarea silită în natură a obligaţiilor. Astfel, dacă vânzătorul nu execută de bună voie obligaţia, cumpărătorul poate recurge la mijloacele legale pentru a-l sili să-şi execute obligaţia, adică poate cere executarea silită. În principiu, executarea silită în natură se face prin obligarea vânzătorului să execute însuşi obiectul obligaţiei aşa cum a fost stabilit în contract.

Cu toate că în baza art.588 cumpărătorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decât cea datorată, în baza articolului comentat el este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor doar în cazurile prevazute expres şi anume: când o asemenea cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia consumatorului, referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate cumpăra de la alte persoane sau chiar dacă le poate achiziţiona, aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect.

Conform art.294 se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui. Drept exemplu de bunuri individual determinate ne pot servi unicatele, o anumită casă, un anumit autoturism.

Dacă prin contract sau lege sunt stabilite anumite penalităţi pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor, plata penalităţilor nu-l eliberează pe vânzător de executarea obligaţiilor sale în natură. Potrivit art. 602(3) repararea prejudiciului cauzat prin întârziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură. Excepţie face cazul în care datorită unor circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare.

Conform Legii Republicii Moldova Nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, art.27 (1), dacă vânzătorul încalcă termenele stabilite pentru remedierea, înlocuirea, restituirea contravalorii produsului sau reducerea preţului, va plăti o penalitate în mărime de 5% din preţul produsului în vigoare la data examinării reclamaţiei consumatorului pentru fiecare zi (oră, dacă termenul a fost stabilit în ore) de întârziere.

Articolul 783. Termenul de răspundere a vânzătorului pentru viciile bunului.
(1) Cumpărătorul are dreptul să înainteze vânzătorului, îndată ce a descoperit viciile bunului nedeclarate de acesta până la vânzare, pretenţii dar nu mai târziu de termenul stabilit în contract.

(2) Dacă în contract nu este stabilit un termen, pretenţiile pot fi înaintate în cel mult 6 luni din ziua predării bunului, iar în privinţa imobilelor, în cel mult un an.

(3) Dacă este imposibilă stabilirea zilei de predare a bunului care urmează să fie înregistrat sau dacă bunul este predat cumpărătorului înainte de încheierea contractului, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează din ziua înregistrării bunului în modul stabilit.
Prezentul articol stabileşte dreptul cumpărătorului de a înainta pretenţii vânzătorului îndată ce a descoperit viciile, însă cu respectarea obligatorie a următoarelor două cerinţe:

a) vânzătorul, până la predarea mărfii nu a anunţat cumpărătorul despre existenţa viciilor, prin urmare cumpărătorul nu a cunoscut existenţa viciilor. În caz contrar el pierde dreptul de a înainta pretenţii vânzătorului;

b) să nu fie expirat termenul stabilit prin contract pentru înaintarea pretenţiilor.

Dacă în contract părţile nu au stabilit un termen pentru înaintarea pretenţiilor, norma comentată stabileşte un termen de 6 luni din ziua predării bunului mobil şi un termen de 1 an din ziua predării bunurilor imobile.

În cazul imposibilităţii determinării datei predării bunului, pentru bunurile care urmează a fi înregistrate, prezentul articol prevede că termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează din ziua înregistrării bunului în modul stabilit. Dacă bunurile predate nu trebuie să fie înregistrate, în caz de imposibilitate de determinare a datei predării bunului, aceasta trebuie să fie demonstrată de către persoana interesată, adică de cumpărător. El trebuie să demonstreze că se află în termenul stabilit prin contract sau lege pentru înaintarea pretenţiilor.

Articolul 784. Termenul de înaintare a pretenţiilor pentru viciile bunului cu termen de garanţie.
(1) În cazul când pentru bunul vândut este stabilit un termen de garanţie, pretenţiile pentru viciile depistate pot fi înaintate în acest termen.