Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 309. Dreptul posesorului de bună-credinţă la posesiune netulburată
În cazul în care nu a fost lipsit de bun, dar este tulburat în orice alt mod în exercitarea posesiunii, posesorul de bună-credinţă poate cere, ca un proprietar, încetarea tulburării, precum şi despăgubiri pentru prejudicierea posesiunii. Pot fi cerute despăgubiri şi în cazul în care nu se cere încetarea tulburării sau încetarea este imposibilă.
Regula cuprinsă în art. 309 constă în faptul că posesorul poate cere o pretecţie a posesiei chiar şi atunci când el nu este lipsit de posesie. O asemenea modalitate de apărare a posesiunii de bună – credinţă are multe tangenţe cu acea acţiune cunoscută şi Codului Civil din 1964 şi numită - acţiune negatorie. Însă după cum am spus şi mai sus în cazul protecţiei dreptului de proprietate (spre exemplu cu ajutorul acţiunii negatorie), titularul dreptului va trebui să dovedească şi dreptul asupra bunului, în schimb în cazul apărării posesiei nu va fi necesară dovada dreptului, fiind în de ajuns de a demonstra numai faptul posesiei, pînă la proba contrară această posesie, fiind considerată ca o posesie de bună-credinţă.

Acţiunea prin care se cere încetarea tulburării posesie mai poartă denumirea de acţiunea posesorie generală sau acţiunea posesorie în complîngere. Prin acţiunea posesorie în complângere, posesorul cere terţului ca acesta să înceteze orice tulburare a posesiei, care ar împiedica exerciţiul liber al acesteia. Tulburarea posesiei poate avea loc în două moduri: tulburări de fapt şi tulburări de drept. Prin tulburarea posesiei de fapt se are în vedere săvârşirea de către terţ a actelor materiale în privinţa imobilului, cum ar fi trecerea persoanei pe terenul vecinului, fără a avea drept de servitute, sau plimbarea cânelui pe terenul vecinului. Prin tulburarea posesiei de drept se înţelege tulburarea acestuia prin acte juridice, cum ar fi pretenţiile unui terţ către chiriaşi printr-o notificare de a se achita lui plata. Este necesar de menţionat că nu se consideră tulburare a posesiei înaintarea acţiunii în revindecare de către o persoană, care pretinde că este proprietar al imobilului.

Din conţinutul art.309 reiese că acţiunea prin care se va pretinde încetarea tulburării posesiei (acţiunea în complîngere) este o acţiune imprescriptibilă, adică atâta timp cît există tulburarea, posesorul poate înainta o astfel de acţiune (în unele ţări asemenea acţiuni se presriu).

Pe lângă cererea de încetare a tulburării posesiei, posesorul poate pretinde despăgubiri pentru daunele cauzate ca rezultat al tulburării posesiei. Repararea daunelor va fi efectuată după regulile Capitolului XXXIV Obligaţiile ce se nasc din cauzarea de daune, respectiv art. 1398-1431. În finalul art. 309 se stipulează faptul că despăgubirile pot fi cerute şi în cazul în care nu se cere încetarea tulburării sau încetarea este imposibilă. De fapt prin cererea despăgubirilor pentru prejudicierea posesiei, cel ce tulbură posesia indirect va fi impus să înceteze actele de tulburare a posesiei, în caz contrar cu cât timpul în care posesia este tulburată este mai mare, cu atât şi despăgubirile sunt mai mari.

Articolul 310. Posesiunea legitima
(1) Posesorului legitim nu i se poate înainta cerere de predare a bunului. În perioada de posesiune legitimă, fructul bunului se consideră proprietate a lui dacă în mod expres nu este stipulat altfel.

(2) Dispoziţia alin.(1) se refera şi la raporturile dintre posesorul nemijlocit şi cel mijlocit.
1. Pentru a înţelege mai bine conţinutul acestei norme, în opinia noastră, urmează să ne oprim la termenul de „posesiune legitimă”, ori acesta poate crea confuzii, în sensul existenţei şi posesiei nelegitime. De aceea considerăm, că mai reuşit ar fi dacă am substitui termenul „posesie legitimă” cu „posesia în baza unui just titlu”. Care sunt persoanele ce posedă bunul în baza unui just titlu, deja au fost enumărate în art. 307 din Codul Civil. De la persoana care deţine bunul cu just titlu, după regula generală stipulată în art. 310, bunul nu poate fi cerut. Totuşi, în acest sens, trebuie să ţinem cont şi de prevederile art. 311 alin 1 din Codul Civil, care dispune „posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut acest drept este obligat să-l predea persoanei îndreptăţite”. Ori, pornind de la prevederile art. 307 alin. 1 şi art. 310 alin. 1, posesorul de bună-credinţă, este considerat anume persoana ce posedă legitim, sau după cum am mai denumit noi aceste persoane - persoane care posedă bunul în baza unui just titlu. Pe de altă parte, nu trebuie să confundăm, dispoziţiile art. 304 alin. 2, cu cele ale art. 307, ori posesorii enumăraţi în art. 304 alin. 2 sunt posesori care posedă în baza unui act juridic perfect valabil, cum ar fi contractul de uzufruct, de locaţiune, iar posesorii care posedă în baza unui just titlu, după cum am spus în comentariile la art. 307 alin. 1, sunt acele persoane care au dobîndit bunul de la o persoană ce nu era în drept să-l înstrăineze, fapt despre care dobînditorul nu ştia şi nici nu putea să ştie, şi de acea titlul său este considerat just titlu.

În alin. 1 al art. 310 este stipulat unul din efectele posesiei de bună-credinţă, şi anume dobândirea proprietăţii asupra fructelor de către posesorul cu just titlu. Aceasta este regula, de la ea putând să se deroge. Legiuitorul nu indică izvorul derogării, deci acesta poate fi fie legea, fie acordul părţilor, fie un alt fapt juridic.

2. În alin 2 din art. 310 se vorbeşte de faptul că de la posesorul mijlocit (vezi comentariu la art.304) la fel nu se va putea cere predarea bunului, decât în cazurile în care a expirat termenul acordului în baza căruia poosesorul mijlocit poseda bunul (spre exemplu a expirat termenul contractului de locaţiune, după care proprietarul este în drept să ceară predarea bunului transmis în locaţiune. ). De asemenea conform dispoziţiilor acestui aliniat, posesorul mijlocit va dobîndi dreptul de proprietate asupra fructelor, dacă contrariul nu va fi stipulat. Astfel, după regula generală creditorul gagist, depozitarul, fiind posesori mijlociţi nu vor dobăndi dreptul de proprietate asupra fructelor, acestea revenind proprietarului bunului (vezi şi art. 477, art. 1092 din Codul Civil).

Articolul 311. Obligaţiile şi drepturile pe care le are posesorul de bună-credinţă

în legătură cu predarea bunului
(1) Posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut acest drept este obligat să-l predea persoanei îndreptăţite. În cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului.

(2) Posesorul de bună-credinţă poate cere titularului de drept compensarea îmbunătăţirilor, dacă acestea nu pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunului, intervenţiilor, sarcinilor, impozitelor şi a altor cheltuieli suportate pe parcursul posesiunii de bună-credinţă a bunului, care nu se compensează prin folosirea bunului şi a fructelor obţinute, ţinîndu-se cont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui. Această regulă se aplică şi cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii încă mai exista la momentul predării bunului.

(3) Posesorul de bună-credinţă poate să nu predea bunul pînă cînd revendicările lui nu vor fi satisfăcute.
1. Pornind de la prevederile art. 307 alin. 2, posesorul de bună-credinţă va pierde dreptul de a poseda bunul din momentul cînd a aflat despre formularea cerinţelor întemeiate ale titularului dreptului asupra bunului. Din acest moment posesorul de bună-credinţă se transformă în posesor de rea-credinţă. Deci, dacă titularul dreptului va cere predarea bunului, atunci posesorul de bună-credinţă este obligat să transmită bunul persoanei îndreptăţite, în caz contrar acesta din urmă va fi în drept să înainteze o acţiune în justiţie prin care să ceară predarea bunului, respectându-se şi prevederile art. 375 din Codul Civil. În fraza a doua alin 1, din articolul comentat, se vorbeşte despre un efect al posesiei de bună – credinţă şi anume - dobândirea dreptului de proprietate asupra fructelor de către posesorul de bună - credinţă. Dispoziţia din această normă conform căreia „în cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului”, ridică mai multe semne de întrebare. Astfel, nu este clară necesitatea includerii prevederilor „în cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul”, fiindcă dacă întradevăr persoana îndreptăţită nu va formula careva pretenţii întemeiate către posesorul de bună – credinţă, atunci acesta din urmă va prelungi să fie posesor bucurîndu-se de toate drepturile acordate de această stare de fapt. Pe de altă parte, nu este clară nici prevederea „ iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare”, fiindcă nu găsim răspunsul la întrebarea când posesorul va fi îndeptăţit „să păstreze posesiunea în continuare”, dacă la începutul frazei se afirmă că cel îndreptăţit nu formulează pretenţii, ori într-o asemenea situaţie posesorul în toate cazurile va fi îndreptăţit de a păstra posesia. Acestea fiind spuse, considerăm, după cum am afirmat şi mai sus, că până la momentul încetării bunei credinţe posesorului îi revin fructele, şi anume acesta trebuie considerat ca fiind efectul prevederii utilizate de legiuitor „în cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului”.

2. Dacă au fost satisfăcute cerinţele persoanei îndreptăţite privitor la predarea bunului de către posesorul de bună-credinţă, urmează să se decidă şi soarta tuturor îmbunătăţirilor şi a cheltuielilor (sarcini, impozite, intervenţii şi altele) suportate de posesorul de bună – credinţă pe perioada întreţinerii bunului, acesta din urmă fiind în drept să ceară compensarea lor. Dacă, îmbunătăţirile pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunului ele vor fi separate şi vor rămâne la posesor, în caz contrar vor fi aplicabile regulile de compensare a cheltuielilor suportate de posesor. La compensarea acestora trebuie să se ţină cont de mărimea veniturilor pe care le-a avut posesorul de bună-credinţă pe tot parcursul posesiei bunului, incluzându-se aicea şi acele fructe care nu au fost culese din vina posesorului. Aşa, spre exemplu, dacă posesorul a suportat la întreţinerea bunului cheltuieli în sumă de 1000 lei, iar suma venitului obţinut din folosirea bunului şi a fructelor este de 600 lei, atunci posesorul de bună-credinţă va îndreptăţit să ceară o compensaţie în mărime de 400 lei. În alin. 2 din art. 311 se indică faptul că se va ţine cont şi de cheltuielile ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii încă mai exista la momentul predării bunului.

3. Dispoziţia alin. 3 din art. 311 acordă posesorului un drept de retenţie, drept care îl împuterniceşte pe acesta să reţină bunul care la avut în posesie până ce nu vor fi satisfăcute cerinţele lui către persoana ce cere predarea bunului. Regulile de exercitare a dreptului de retenţie sunt prevăzute în art.637-641 din Codul Civil.

Articolul 312. Obligaţiile pe care le are posesorul de rea-credinţă

în legătură cu predarea bunului
(1) Posesorul de rea-credinţă trebuie să predea titularului de drept atît bunul, cît şi fructul bunului. El este obligat sa compenseze contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Aceste prevederi nu exclud alte pretenţii împotriva posesorului de rea-credinţă.

(2) Posesorul de rea-credinţă poate cere compensarea cheltuielilor aferente bunului doar în cazul în care acestea, la momentul predării, duc la îmbogăţirea titularului de drept.
1. Legiuitorul utilizând termenul de posesor de rea-credinţă nu a enumărat după ce criterii poate fi numit posesorul de rea-credinţă. Având în vedere faptul că posesie de rea-credinţă este opusul posesiei de bună-credinţă, şi pornind de la prevederile art. 307 alin. 1, am putea spune că posesorul de rea-credinţă este persoana care ştia ori trebuia să ştie că dobândeşte un bun de la o persoană care nu era în drept să-l înstrăineze. Posesorul de rea-credinţă nu dobîndeşte proprietatea asupra fructelor, de aceea el este obligat odată cu predarea bunului să predeie şi fructul bunului. De asemenea el este obligat să achite şi contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Către posesorul de rea credinţă pot fi înaintate şi alte pretenţii, cum ar fi spre exemplu înaintarea unei cereri de reparare a venit ratat în conformitate cu prevederile art. 14, 1398 din Codul Civil.

2. Ca şi posesorul de bună-credinţă şi posesorul de rea-credinţă poate avea care cheltuieli legate de întreţinerea bunului pe perioada posesiei. Dacă posesorul de bună credinţă este în drept să ceară compensarea tuturor cheltuielilor, apoi cel de rea-credinţă, poate cere doar compensarea acelor cheltuieli care duc la îmbogăţirea titularului de drept. Spre exemplu posesorul de rea-credinţă nu va putea cere compensarea impozitelor plătite, fiindcă aceste plăţi nu vor duce la îmbogăţirea titularului dreptului. În schimb dacă posesorul de rea-credinţă a efectuat careva îmbunătăţiri ale bunului, şi acestea nu pot fi separate, dar tot odată ele duc la ridicarea costului bunului, şi respectiv la îmbogăţirea titularului de drept, (spre exemplu a fost vopsită maşina), atunci posesorul de rea-credinţă va fi îndreptăţit valoarea cu care sa îmbogăţit titularul de drept.

Posesorul de rea-credinţă nu dispune de un drept de retenţie în cazul în care titularul dreptului va refuza plata compensaţilor la care va fi ţinut.

Articolul 313. Transmiterea posesiunii în virtutea succesiunii
Posesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla la persoana fizică sau juridică succedată.
Posesia ca stare de fapt se mai caracterizează şi prin aceia că ea se transmite prin succesiune. Astfel după cu putem observa din această normă posesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla la persoana fizică sau juridică succedată. Nu trebuie însă să confundăm faptul transmiterii posesiei cu transmiterea bunei sau relei-credinţă. Nici buna, nici reaua – credinţă nu se transmit succesorilor. Buna credinţă se apreciază în persoana posesorului actual, iar nu în persoana autorului său. Astfel, în caz de moştenire, dacă moştenitorul este de bună-credinţă, el îşi va păstra fructele chiar dacă cel de la care a dobândit posesia era de rea-credinţă, şi invers, el nu va putea să însuşească fructele dacă este de rea-credinţă, chiar dacă cel de la care a dobândit posesia era de bună - credinţă.

Articolul 314. Stingerea posesiunii
(1) Posesiunea încetează dacă posesorul a renunţat definitiv şi expres la stăpânirea de fapt a bunului sau pierde în alt mod stăpânirea de fapt asupra lui.

(2) Imposibilitatea temporară de a exercita stăpânirea de fapt a bunului nu duce la încetarea posesiunii.
1. Posesia se pierde prin pierderea stăpânirii de fapt asupra bunului. Încetarea posesiei prin renunţarea definitivă şi expresă este la fel o încetare a stăpânirii de fapt a bunului. Legiuitorul, însă a numit separat aceste două căi ce pot duce la stingerea posesiei. Pentru ca renunţarea să creieze efecte juridice este necesar ca renunţarea să fie definitivă şi expresă. Posesia se va pierde şi prin pierderea puterii materiale, spre exemplu, posesorul a pierdut lucrul ori acesta a fost luat de o persoană terţă fără voia posesorului. Totuşi posesia nu va înceta în cazurile în care ea va fi exercitată de altul în numele posesorului, deşi ultimul nu exercită direct puterea materială asupra bunului. De asemenea trebuie să accentuăm şi faptul că în principiu posesorul îşi va păstra posesia asupra bunului şi atunci când va avea posibilitatea materială de a exercita asupra lucrului acte de stăpânire materiale, chiar dacă posesorul încetează să exercită de fapt acte materiale asupra bunului. Pentru a pierde posesia, posesorul trebuie să piardă posibilitatea de a mai face acte de posesie, spre exemplu bunul se află în posesia altei persoane, acesta din urmă va fi considerat ca posesor.

2. Posesia nu va înceta nici în cazurile în care posesorul se va afla în imposibilitatea temporară de a exercita stăpânirea de fapt asupra bunului. Spre exemplu ........

T i t l u l III

PROPRIETATEA

Capitolul I

DISPOZITII GENERALE

Articolul 315. Conţinutul dreptului de proprietate
(1) Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului.

(2) Dreptul de proprietate este perpetuu.

(3) Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.

(4) Dreptul de folosinţă include şi libertatea persoanei de a nu folosi bunul. Poate fi instituită prin lege obligaţia de folosire dacă nefolosirea bunurilor ar contraveni intereselor publice. În acest caz, proprietarul poate fi obligat fie să folosească el însuşi bunul ori să-l dea în folosinţă unor terţi în schimbul unei contraprestaţii corespunzătoare.

(5) Particularităţile dreptului de folosinţă a terenurilor agricole se stabilesc prin lege.

(6) Proprietarul este obligat să îngrijească şi să întreţină bunul ce-i aparţine dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
1. Dreptul de proprietate este principalul drept real şi de fapt ocupă locul central în cartea a doua „Drepturile reale”. Dreptul de proprietate de proprietate mai este considerat ca fiind cel mai complet drept real, fiindcă întruneşte în mâinile proprietarului toate atributele acestui drept şi anume dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie.

Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce conferă titularului exercitarea în putere proprie şi în interes propriu a atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale în limitele determinate de lege.

Ca şi alte drepturi, dreptul de proprietate este un drept subiectiv care face parte din categoria drepturilor absolute. Fiind un drept absolut, desigur, că îi sunt caracteristice particularităţile acestor drepturi

Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietate a unei persoane ajunge în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare.

În afară de aceasta, dreptul de proprietate este absolut, dacă îl comparăm cu celelalte drepturi reale. Dreptul de proprietate este cel mai absolut dintre toate drepturile reale, fiindcă ea singură dă o putere completă asupra lucrului. Singură proprietatea reuneşte cele trei atribute: jus possidendi; jus utendi et jus frudendi; jus disponendi.. Toate celelalte drepturi reale nu comportă decât unul sau două din aceste atribute, niciodată însă pe toate, căci totdeauna le lipseşte atributul jus disponendi, facultatea de a dispune de lucru.

Dovadă existenţei caracterului absolut al dreptului de proprietate, mai poate fi întemeiată şi pe faptul că odată ce dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor absolute, atunci urmează să aibă şi un caracter absolut.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie înţeles în sensul că acest drept nu este limitat, fiindcă în conţinutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat, îngrădit, potrivit legii, lucru prevăzut expres în art. 315 alin 3.

Un alt caracter specific proprietăţii este caracterul exclusiv. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate îi permite titularului să facă singur ce vrea cu bunul său, în limitele prevăzute de lege. Astfel proprietarul în exclusivitate posedă, foloseşte şi dispune în “plena potestas” aceste atribute. În virtutea acestei puteri exclusive, oferite de legiuitor, proprietarul poate face asupra bunurilor sale orice act, cu condiţia că aceste acte să nu contravină legii şi să nu aducă atingere drepturilor unui terţi. În exercitarea împuternicirilor toate celelalte persoane sunt înlăturate, având numai obligaţia de a nu împiedica proprietarului exercitarea dreptului de proprietate. Acest caracter nu împiedică existenţa unor situaţii când atributele dreptului de proprietate vor fi exercitate împreună, de două sau mai multe persoane. Astfel apare o modalitate a dreptului de proprietate şi anume coproprietate (dreptul de proprietate comună).

Comparativ cu alte coduri, Codul civil al Republicii Moldova numeşte expres, în alin 1 art. 315, cele trei atribute (împuterniciri) ce îi aparţin proprietarului.

Aşadar, împuternicirile proprietarului, conform prevederilor legale sunt: posesia (jus possidendi), folosinţa (jus fruendi sau jus utendi) şi dispoziţia (jus abudendi sau jus disponendi).

Specific pentru dreptul de proprietate este faptul că împuternicirile proprietarului au un caracter independent. Aceste împuterniciri nu se bazează pe dreptul altor persoane.

Posesia, folosinţa şi dispoziţia pot să-i aparţină nu numai proprietarului, ci şi altor persoane. De exemplu, arendaşul se bucură de dreptul de a poseda şi de a folosi bunurile proprietarului, iar în unele cazuri poate chiar dispune de aceste bunuri (spre exemplu transmiterea în subarendă cu acordul proprietarului). Depozitarul posedă bunurile transmise de deponent spre a le păstra (Codul civil, art. 1086). Din cele expuse, vedem că pot poseda, folosi şi dispune nu numai proprietarul, ci şi alte persoane. De aceea este necesar de a stabili care este diferenţa dintre împuternicirile proprietarului enumerate mai sus faţă de împuternicirile corespunzătoare ale altor persoane neproprietari.

Împuternicirile proprietarului se caracterizează prin două particularităţi. În primul rând, conţinutul împuternicirilor proprietarului este stabilit prin lege, iar în al doilea rând, proprietarul îşi exercită de sine stătător împuternicirile sale şi nu se bazează pe dreptul altor persoane la acest bun. Pentru caracteristica împuternicirilor proprietarului sunt necesare ambele particularităţi. Împuternicirile altor persoane (arendaş, depozitar) se bazează atât pe lege cât şi pe voinţa proprietarului. Volumul împuternicirilor arendaşului, depozitarului şi altor persoane neproprietari este stabilit de lege şi de voinţa proprietarului bunului.

Posesia ca atribut al dreptului de proprietate. Posesia constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul. Altfel spus, posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate. Deci, posesia îi oferă proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparţine direct şi nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu şi în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o altă persoană, dar în numele şi în interesul său.

Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate, fiindcă în caz că proprietarul este lipsit de posesie, el este şi lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavând bunul în posesie, de regulă, nu îl poţi folosi, nici dispune de el.

Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate. Folosinţa este considerată acea prerogativă în temeiul căreia proprietarul poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci prin dreptul de folosinţă acordă proprietarului posibilitatea de a sustrage din bun calităţile utile ale acestuia în scopul satisfacerii necesităţilor materiale şi culturale.

Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de către proprietar cât şi de alte persoane la voinţa proprietarului.

Însă, transmiterea către alte persoane a dreptului de folosinţă esteo exercitare a dreptului de administrare.

De regulă, folosinţa nu poate fi separată de posesie. Pentru a folosi un bun, de fapt, este necesar ca să-l posezi. O întreprindere se va putea folosi de materia primă pentru fabricarea bunurilor numai dacă va avea în posesie această materie primă. La fel şi o persoană fizică se va putea folosi de bunurile sale numai dacă le va avea pe acestea în posesie.

Exercitând folosirea bunului cu ajutorul altor persoane (de exemplu, prin intermediul contractului de muncă) proprietarul nu transmite folosirea bunurilor altor persoane. Cu atât mai mult, proprietarul nu transmite în aceste cazuri nici posesia bunului. Ambele aceste împuterniciri ale sale (posesia, folosinţa) proprietarul le exercită cu ajutorul altor persoane. Reflectăm aceasta printr-un exemplu: şoferul conduce automobilul, dar dreptul de posesie nu-i aparţine lui, ci proprietarului automobilului. Ultimul primindu-l la lucru pe şofer, nu-i transmite acestuia nici dreptul de posesie, nici dreptul de folosinţă asupra automobilului.

Deci, în concluzie, am putea spune că, de regulă, este posibilă folosirea bunului numai dacă posezi acest bun sau, cu alte cuvinte, folosirea ca atribut al dreptului de proprietate este inseparabilă de alt atribut al dreptului de proprietate - posesia.

În cazul în care proprietarul transmite dreptul de folosinţă altor persoane (de exemplu, arendaşului), el transmite odată cu folosirea bunului şi dreptul de posesie asupra acestui bun. Adică arendaşului îi sunt transmise de către proprietar atât folosirea bunului cât şi posesia asupra acestuia, fiindcă, după cum am arătat şi mai sus, este imposibil practic să foloseşti un bun fără ca să-l posezi.

Dacă transmiterea folosirii bunurilor, de regulă, nu poate fi realizată fără transmiterea posesiei, trebuie spus că posesia poate fi transmisă de către proprietar altei persoane şi fără transmiterea dreptului de folosinţă. Astfel, de exemplu, creditorul gajist este posesor al bunului transmis în gaj, dar nu are dreptul să se folosească de bunul dat în gaj. (Codul civil, art. 477).

Într-o astfel de situaţie se află şi depozitarul (art. 1092 din Codul civil)