N 1107-XV от 6.06.2002
Monitorul Oficial al R.Moldova N 82-86 din 22.06.2002
CARTEA INTII
DISPOZITII GENERALE
T i t l u l I
DISPOZITII COMUNE
Capitolul I
LEGISLATIA CIVILA
Articolul 1. Bazele legislaţiei civile (1) Legislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor.
(2) Persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii.
(3) Drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de Constituţia Republicii Moldova.
Scopul acestui articol este stabilirea unor principii în baza cărora urmează să fie reglementate raporturile civile şi care urmează să ghideze persoanele care vor interpreta şi aplica legislaţia civilă. Deci în acest articol pe de o parte se instituie nişte reguli pe care urmează să le respecte legiuitorul atît la elaborarea normele care urmează din codul civil cît şi la adoptarea altor acte normative iar pe de altă parte se instituie nişte principii în conformitate cu care trebuie să interpreteze legislaţia civilă inclusiv participanţii la raporturile juridice civile.
Nerespectarea acestor principii însă nu va afecta însă valabilitatea legilor adoptate de Parlament cu excepţia cazurilor în care principiile respective sînt consfinţite şi de constituţie (vezi spre exemplu principiul inviolabilităţii proprietăţii). Principiile stabilite în acest articol vor juca un rol important în cazurile în care se vor soluţiona problemele privind aplicarea actelor normative subordonate legilor, care urmează să fie adoptate în cazurile prevăzute de lege şi în conformitate cu prevederile acestora (vezi comentariul la art. 3).
La alin. (1) au fost fixate în mod special şapte principii: a) recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile juridice civile. Prin egalitatea participanţilor la raporturile juridice civile trebuie de înţeles faptul că în cadrul raporturilor juridice civile participanţii nu se află în raporturi de subordonare. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile juridice pot fi inegale; b) inviolabilitatea proprietăţii. Acest principiu este deja fixat în Constituţia Republicii Moldova1 (vezi art. 46). Importanţa acestuia însă poate servi drept justificare pentru această repetiţie; c) libertatea contractuală. Prin libertate contractuală trebuie de înţeles dreptul participanţilor raporturilor juridice civile de a încheia liber contracte civile, atît prevăzute de legislaţie cît şi contracte neprevăzute de legislaţie dar care nu sînt prohibite de normele imperative, de a determina liber conţinutul contractului sau de a-i modifica conţinutul acestuia precum şi dreptul de a desfiinţa contractul în orice moment. Nimeni nu poate fi obligat să închei contracte civile decît în cazurile expres prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 667); d) inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private. Prin inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private trebuie de înţeles interdicţia instituită pentru persoanele de drept privat şi persoanele de drept public de interveni în afacerile private prin orice mijloace care nu sînt prevăzute în lege. Va constitui imixtiune în afacerile private spre exemplu colectarea informaţiilor despre viaţa familială a persoanei fără acordul acesteia în alte cazuri decît cele expres prevăzute de lege. Chiar şi informaţia colectată în ordinea prevăzută de lege poate fi folosită doar în conformitate cu reguli speciale care să excludă folosirea acestei informaţii în alte scopuri decît cele pentru care a fost colectată sau în alte scopuri prevăzute de lege. Acest principiu se bazează şi pe prevederile art. 28 – 30 ale Constituţiei Republicii Moldova care stipulează că statul respectă şi ocroteşte viaţa familială şi privată şi principiile inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei; e) necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile. Acest principiu garantează persoanelor fizice şi juridice posibilitatea de a-şi exercita drepturile civile în modul şi în condiţiile care corespund cel mai bine intereselor acestora. În acelaşi timp trebuie de avut în vedere că nu există o libertate absolută de exercitarea a drepturilor civile. Titularii drepturilor civile trebuie să-şi exercite aceste drepturi cu bună-credinţă şi în conformitate cu prevederile legale, cu ordinea publică şi bunele moravuri (vezi comentariul la art. 9); f) restabilirea persoanei în dreptul în care a fost lezată. În conformitate cu această regulă în toate cazurile în care este posibil persoana a căror drepturi au fost lezate trebuie să fie repusă în situaţia anterioară, fapt care constituie cea mai bună modalitatea de apărare a drepturilor civile. Titularul urmează să fie repus în drepturi atît în cazul în care a pierdut dreptul (a pierdut posesia asupra bunului) cît şi în cazul dreptul mai aparţine titularului dar exercitarea acestuia este imposibilă sau este îngreuiată (spre exemplu deteriorarea bunului). Mijloacele prin care se asigură repunerea titularului în drepturi pot fi cele mai diverse şi vor depinde atît de natura bunului cît şi de natura încălcării dreptului. Spre exemplu obligarea de a dezminţi informaţiile care nu corespund realităţii sau obligarea de a preda bunul proprietarului. În cazurile în care restabilirea persoanei în drepturi nu este posibilă sau nu este justificată ţinînd cont atît de interesele creditorului cît şi a debitorului drepturile persoanei vor fi apărate prin repararea prejudiciului. Trebuie de menţionat că prejudiciul care nu a fost reparat prin repunerea în drepturi urmează să fie reparat şi în cazul repunerii titularului în dreptul lezat; g) apărarea judiciară a drepturilor. Acest principiu constituţional (vezi art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova) garantează tuturor persoanelor dreptul de a se adresa în instanţele de judecată cu o cerere privind apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege care au fost lezate de persoane private sau de persoane oficiale. După cum a menţionat Curtea Constituţională în hotărîrea nr. 16 din 28 mai 19982 dreptul persoanei de a se adresa justiţiei este o „...condiţie sine qua non a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale”. Nu constituie o încălcare a principiului liberului acces la justiţie stabilirea prin lege a condiţiilor şi a procedurii apărării judiciare a drepturilor.
Pornind de la importanţa principiului libertăţii contractului legiuitorul a consfinţit o dată în plus în alin. (2) că persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor. Drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract trebuie să fie însă în concordanţă cu normele imperative şi să nu fie contrare ordinii publice, bunelor moravuri, precum şi a drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Părţile unui contract sînt libere să stabilească prin contract nu numai drepturi şi obligaţii ci şi alte condiţii. Spre exemplu modul de exercitarea a acestor drepturi şi obligaţii. Şi aceste condiţii suplimentare însă trebuie să fie în concordanţă cu normele imperative şi să nu contravină drepturile şi intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Spre exemplu părţile nu pot stipula prin contract exercitarea drepturilor sau executarea obligaţiilor contrar regulilor cu privire la buna-credinţă şi diligenţă (vezi comentariul la art. 513).
În scopul asigurării principiilor enumerate la alin. (1) şi a altor principii ale dreptului civil legiuitorul a stipulat la alin. (3) că drepturile civile pot fi limitate doar prin lege organică şi doar în temeiurile prevăzute de Constituţia Republicii Moldova. În conformitate cu art. 54 alin. (2) al Constituţie exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît cele prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi care sînt necesare în interesele: a) securităţii naţionale; b) integrităţii teritoriale; c) bunăstării economice a ţării; d) ordinii publice sau au drept scop: a) prevenirea tulburărilor în masă şi a infracţiunilor; b) protejarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane; c) împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale; d) garantarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Limitarea drepturilor civile trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o (art. 54 alin. (4) al Constituţiei Republicii Moldova.
Articolul 2. Raporturile reglementate de legislaţia civilă
(1) Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale conexe lor.
(2) Raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale şi de protecţie a mediului înconjurător, ce corespund prevederilor alin.(1), sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(3) Raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(4) Subiecte ale raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice, cele care practică, precum şi cele care nu practică activitate de întreprinzător.
Scopul acestui articol este determinarea obiectului de reglementare a legislaţie civil, deci atît obiectul de reglementare a codului civil cît şi a altor legi civile. Deci în baza alin. (1) putem face concluzia că codul civil este elaborat în baza conceptului unităţii dreptului privat. Acest fapt presupune că nu va exista divizarea dreptului privat în drept civil şi drept comercial. Deci normele codului civil vor fi aplicate atît raporturilor dintre persoane care acţionează în scop lucrativ cît şi raporturilor dintre persoanele care nu urmăresc acest scop. Această concluzie are la bază şi prevederile alin. (4) care stipulează că subiecte a raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice care practică activitatea de întreprinzător cît şi cele care nu practică această activitate.
Alin. (1) prevede că legislaţia civilă reglementează raporturile patrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice. Prin raporturi patrimoniale trebuie de înţeles acel raport social care datorită conţinutului şi valorii economice poate fi evaluat pecuniar, adică în bani. Drept exemplu poate servi raportul născut din contractul de leasing. În alin. (1) sînt enumerate drept obiecte ale legislaţiei civile cele mai des întîlnite raporturi patrimoniale. Legislaţia civilă reglementează însă şi alte raporturi patrimoniale. Chiar în alin. (1) se stipulează că constituie obiect de reglementare a legislaţiei civile şi alte raporturi patrimoniale. Spre exemplu raporturile privind moştenirea sau privind gestiunea de afaceri.
Pe lîngă raporturile patrimoniale legislaţia civilă reglementează şi raporturile juridice nepatrimoniale care mai sînt numite şi personal nepatrimoniale. Prin raport juridic nepatrimonial trebuie să înţelegem acel raport social care este lipsit de un conţinut economic, deci acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat pecuniar. Drept exemplu poate servi raportul care are în conţinutul său dreptul de autor al unei opere literare.
În alin. (1) se stabileşte că legislaţia civilă reglementează acele raporturi personale nepatrimoniale care sînt legate cu cele patrimoniale. În acelaşi timp în alin. (3) se prevede că raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale (deci inclusiv şi cele care nu sînt legate de raporturile patrimoniale, cum ar fi spre exemplu dreptul la nume, reputaţie, etc.) sînt reglementate de codul civil şi de alte legi. Apariţia acestor două reglementări separate se datorează controversei care există în literatura de specialitate, precum că dreptul civil nu reglementează relaţiile personal nepatrimoniale care nu sînt legate de cele patrimoniale ci doar le apără.
Spre deosebirea de Codul civil din 1964 care prevedea că raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale sînt reglementate de normele ramurilor de drept respective în alin. (2) este stipulat că codul civil şi alte legi reglementează aceste raporturi juridice. Deci legislaţia civilă se va aplica acestor raporturi direct şi nu în subsidiar. Desigur că în cazul în care în Codul familiei, Codul muncii sau în alte acte normative destinate reglementării acestor raporturi juridice vor fi stabilite reguli speciale în raport cu normele din Codul civil se vor aplica actele normative speciale în conformitate cu adagiul specialul derogă de la general.
Lipseşte din Codul civil şi o normă similară celei din art. 2 al Codului civil din 1964, care ar prevedea că legislaţia civilă nu se aplică raporturilor juridice care se bazează pe subordonarea unei părţi faţă de cealaltă, precum şi raporturilor fiscale şi bugetare. Chiar şi în lipsa unei asemenea norme legislaţia civilă nu se va aplica acestor raporturi juridice deoarece legislaţia civilă reglementează doar raporturile juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Pe cînd în cazul acestor raporturi juridice precum şi în cazul altor raporturi juridice (spre exemplu raporturile privind executarea silită a hotărîrilor judecătoreşti) cel puţin una dintre părţi acţionează în exercitarea atribuţiilor sale şi poate să dea indicaţii celeilalte părţi care este obligată să le execute datorită faptului că legislaţia o plasează în poziţie de subordonare faţă de cealaltă parte.
În conformitate cu prevederile alin. (4) în calitate de participanţi a raporturilor juridice civile pot apărea persoanele fizice şi persoanele juridice. Prin persoană fizică trebuie să înţelegem omul privit ca titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Prin persoană juridică (care mai este numită persoană morală) trebuie să înţelegem acea entitate care îndeplinind condiţiile stabilite de lege este recunoscută ca titulară de drepturi subiective şi obligaţii civile. Deşi este întîlnită frecvent opinia că persoana fizică este subiect individual de drept iar persoana juridică este subiect colectiv de drept civil totuşi şi în cazul persoanei juridice nu este obligatoriu să existe un colectiv.
În alin. (4) nu este stipulată nici o condiţie pentru recunoaşterea persoanei fizice sau a persoanei juridice în calitate de subiect a raporturilor juridice civile. Deci vor putea fi subiecte a raporturilor juridice civile toate persoanele fizice şi juridice indiferent de naţionalitate (vezi comentariul la art. 1588 şi 1598), scopul urmărit sau alte criterii. Totuşi în cazurile expres prevăzute de lege vor există limitări a participării unor persoane fizice sau juridice la raporturile juridice civile. Spre exemplu poate fi tutore doar persoane fizică (vezi comentariul la art. 38) iar părţi a contractului de factoring pot fi doar întreprinzătorii (vezi comentariul la art. 1290 şi următoarele).
Articolul 3. Legislaţia civilă (1) Legislaţia civilă constă în prezentul cod, în alte legi, în ordonanţe ale Guvernului şi în acte normative subordonate legii, care reglementează raporturile prevăzute la art.2 şi care trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia Republicii Moldova.
(2) Actele normative subordonate legii se aplică la reglementarea raporturilor civile doar în cazurile în care sînt emise în temeiul legii şi nu contravin ei.
Scopul acestei norme este de a defini noţiunea de legislaţie civilă şi de a stipula unele condiţii privind adoptarea acesteia.
În conformitate cu alin. (1) prin legislaţie civilă trebuie să înţelegem totalitatea actelor normative care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane aflate pe poziţie de egalitate juridică.
În alin. (1) este stipulat că legislaţia civilă trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia. Prin aceasta trebuie de înţeles: a) actul normativ trebuie să fie adoptat de către organul competent. În conformitate cu art. 60 alin. (1) al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Deci oricare alt organ are dreptul de a adopta acte normative numai în cazul în care acest drept este stipulat prin lege. Chiar şi în cazurile stabilite de lege aceste organe nu pot adopta norme primare de drept ci doar norme care au drept scop asigurarea executării legilor. În acest sens Curtea Constituţională a adoptat mai multe hotărîri. Spre exemplu în hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 41 din 20 iulie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Hotărîrea Guvernului nr. 338 din 26 mai 1995 a fost stipulat „... Conform art. 102 alin. (2) din Constituţie, Guvernul emite hotărîri şi dispoziţii doar prin organizarea executării legilor, ele nu pot conţine norme juridice primare. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în hotărîrile nr. 40 din 22 decembrie 1997 şi nr. 29 din 25 mai 1999”3. Tot în temeiul unei legi se adoptă şi ordonanţele Guvernului (art. 106/2 al Constituţiei). Prin ordonanţe însă pot fi adoptate şi norme primare de drept; b) actul normativ trebuie să fie adoptat cu respectarea procedurilor stabilite pentru categoria respectivă de acte normative. Astfel legile trebuie să fie adoptate de Parlament şi promulgate de Preşedinte (art. 93 al Constituţiei). În cazul în care Preşedintele refuză să promulge legea aceasta nu poate să intre în vigoare nici chiar printr-un act al Parlamentului (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 23 din 9 iulie 19984 ). Pentru ordonanţele Guvernului nu este necesară promulgarea dar în cazurile în care este prevăzut de legea de abilitare acestea se supun aprobării de către Parlament (art. 106/2 al Constituţiei). Actele normative departamentale urmează să fie expuse expertizei juridice şi înregistrării de stat. În conformitate cu p. 6 al Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr.1104 din 28 noiembrie 1997 cu privire la modul de efectuare a expertizei juridice şi înregistrării de stat a actelor normative departamentale actele nesupuse expertizei juridice şi înregistrării de stat „...nu au putere juridică şi nu pot servi drept temei legitim pentru reglementarea relaţiilor de drept respective sau aplicarea sancţiunii”5; c) actul normativ trebuie să fie publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Obligativitatea publicării legii este stipulată în expres în art. 76 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că „Legea se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. În conformitate cu Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998 privind interpretarea art. 76 din Constituţia Republicii Moldova „Intrarea în vigoare a legii” „data intrării în vigoare a legii, prevăzută în textul ei, nu poate precede data publicării acesteia”6. În cazul în care legea nu este publicată aceasta nu produce efecte juridice deoarece art. 76 al Constituţiei prevede „Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”. Modul de intrarea în vigoare a legii se referă „atît la lege în întregime cît şi şa părţile ei componente (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998). Regulile cu privire la obligativitatea publicării şi cu privire la efectele nepulicării stabilite de art. 76 al Constituţiei se aplică tuturor actelor normative. Prin hotărîrea nr. 31 din 11 iunie 1999 pentru controlul constituţionalităţii hotărîrilor Guvernului nr. 740 din 30 decembrie 1996 şi nr. 114 din 2 februarie 19997 Curtea Constituţională s-a pronunţat că „...dispoziţiile constituţionale privind intrarea în vigoare a legilor au incidenţă şi asupra modului de publicare şi intrare în vigoare a hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului şi a altor acte normative de vocaţie generală”. În rezultatul acestei interpretări Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 30 al legii cu privire la Guvern (în redacţia legii nr. 83-XIV din 8 iulie 1998, care prevedea posibilitatea intrării în vigoare a Hotărîrilor de Guvern anterior publicării (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 4 din 4 februarie 19998); d) să nu conţină dispoziţii care să contravină prevederilor Constituţionale.
Codul civil nu conţine o normă specială cu privire la forţa juridică a acestuia. Rezultă că legiuitorul nu a acceptat conceptul privind forţa juridică superioară a codului civil în raport cu alte legi. Deci în caz de apariţia a contradicţiilor dintre codul civil şi alte legi adoptate de Parlament contradicţiile vor fi soluţionate în conformitate cu principiile: a) legea mai nouă abrogă legea mai veche; sau b) specialul derogă de la general.
În conformitate cu art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Prin hotăţrirea nr. 9 din 18 februarie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 "Cu privire la Banca Naţională a Moldovei"9 Curtea constituţională s-a pronunţat că „legile organice constituie o categorie inferioară legilor constituţionale şi o categorie superioară faţă de cele ordinare”. Asupra faptului că legile organice au o forţă juridică superioară faţă de legile ordinare Curtea constituţională s-a pronunţat şi în hotărîrea nr. 56 din 26 octombrie 1999 pentru controlul constituţionalităţii art. 67 din Legea nr. 847-XIII din 24 mai 1996 „Privind sistemul bugetar şi procesul bugetar”10. Deşi nici Constituţia Republicii Moldova nu prevede expres acest fapt, nici legislaţia ţărilor din care a fost preluat conceptul cu privire la divizarea legilor în legi organic şi legi ordinare, nici nu există vre-o lucrare doctrinară care să îmbrăţişese acest concept şi nici Curtea Constituţională nu a adus nici un argument în susţinerea acestei poziţii interpretarea Curţii Constituţionale este obligatorie în conformitate cu art. 134 şi 140 ale Constituţiei. Reieşind din aceasta pentru a stabili locul Codului civil în ierarhia actelor normative şi a determina forţa juridică a normele incluse în Codul civil trebuie de analizat dacă Codul civil este o lege organică sau ordinară. Această necesitate va exista atîtă timp cît nu va fi modificată Constituţia sau pînă cînd Curtea Constituţională nu va da o altă interpretare art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova. În conformitate cu art. 72 lit. i) al Constituţiei Republicii Moldova dintre normele incluse în codul civil doar normele cu privire regimul general al proprietăţii şi a moştenirii trebuiau să fie adoptate printr-o lege organică. Reieşind din aceasta şi din faptul că la adoptarea Codului Civil Parlamentul nu a stipulat expres dacă Codul Civil este o lege organică sau o lege ordinară rezultă că doar normele cu privire la regimul general al proprietăţii şi a moştenirii sînt norme organice. Voinţa legiuitorului de a adopta Codul civil în întregime drept lege organică ar putea fi dedusă totuşi din Legea nr. 1125-XV pentru punerea în aplicare a Codului Civil al Republicii Moldova11 în care a fost stipulat expres că aceasta este o lege organică. Or atribuirea calităţii de lege organică acestei legi poate fi justificată doar în condiţiile în care legiuitorul a pornit de la prezumţia că Codul civil este o lege organică sau a urmărit să atribuie Codului civil calitatea de lege organică prin legea de punere în vigoare.
Actele normative pot avea un caracter complex, adică pot include atît norme care reglementează raporturi civile cît şi norme care reglementează alte raporturi juridice. Chiar şi în codul civil există norme care nu reglementează raporturi juridice civile, spre exemplu normele cu privire la registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 496 şi următoarele). La categoria legislaţie civilă vom atribui nu actul normativ integral ci doar acele norme care reglementează raporturilor juridice civile, adică raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele aflate pe poziţiei de egalitate juridică.
În conformitate cu alin. (2) pentru a reglementa raporturile juridice civile actele normative subordonate legii trebuie: a) să fie emise în temeiul legii. Adică posibilitatea adoptării unei asemenea act normativ trebuie să rezulte din lege. Prin lege în acest caz se are în vedere actul normativ adoptat de Parlament. Trebuie de avut în vedere că noţiunea de lege poate fi folosită şi cu un sens mai larg. În aceste cazuri prin lege vom înţelege orice normă de conduită respectarea căreia este asigurată prin forţa coercitivă a statului; b) să nu conţină dispoziţii contrare legii în temeiul căreia a fost emisă sau contrară prevederilor altor legi; c) să nu conţină dispoziţii contrare dispoziţiilor unui act normativ subordonat legii cu o forţă juridică superioară. Pentru determinarea ierarhiei actelor normative nu este relevant faptul dacă organele care au adoptat actele normative sînt subordonate ierarhic sau nu. Spre exemplu actele adoptate de organele centrale au o forţă juridică superioară faţă de actele normative adoptate de organele locale deşi autorităţile publice locale nu sînt subordonate ierarhic organelor centrale.
Articolul 4. Uzanţa (1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
(2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
Scopul acestui articol este de a defini noţiunea de uzanţe şi de a stabili condiţiile în care acestea au caracter obligatoriu şi urmează să fie folosită pentru reglementarea raporturilor juridice civile. Prin această normă legiuitorul a stipulat în mod expres că uzanţele sînt izvoare de drept şi astfel a soluţionat controversele doctrinare privind calitatea de izvor de drept a uzanţelor.
În conformitate cu prevederile alin. (1) uzanţele sînt nişte norme de conduită care, deşi neconsfinţite de legislaţie, s-au stabilit pe teritoriul întregii ţări sau în anumite părţi ale acesteia, sau între anumite persoane fizice şi juridice care practică anumite activităţi profesionale sau comerciale şi au fost respectate o perioadă îndelungată fiind considerate obligatorie. Nu este relevant dacă cei care respectă regulile le numesc uzanţe sau nu.
Uzanţele sînt nişte norme de conduită care nu au fost stabilite de legiuitor. Apariţia uzanţelor se datorează faptului că anumite reguli de conduită au fost respectate o perioadă de timp îndelunga şi cei care le-au respectat le-au considerat obligatorii.
O normă de conduită este considerată general recunoscută în cazul în care toate persoanele de pe un anumite teritoriu sau care practică o anumită profesie sau activitate comercială cunosc sau ar fi trebuit să cunoască această regulă şi o acceptă în calitate de regulă obligatorie sau ar fi acceptat-o dacă ar fi cunoscut-o.
O normă de conduită se consideră că a fost aplicată în cazurile în care în localitatea, între persoanele sau în activitatea în care s-a stabilit această normă de conduită, părţile raporturilor juridice civile au acţionat în conformitate cu această normă. Nu este necesar să se facă referinţă expresă la faptul că a fost respectată anume această normă şi nici o referire expresă la faptul că norma a fost respectată datorită caracterului ei obligatoriu. O cerinţă obligatorie pentru ca o normă să devină uzanţă este aplicarea uniformă adică să fie interpretată şi aplicată în acelaşi sens în locul sau de către persoanele între care s-a stabilit.
O normă de conduită se consideră că a fost aplicată un timp îndelungat dacă a fost aplicată suficient de mult timp pentru reglementarea mai multor raporturi juridice civile astfel încît să putem constata că această normă a început să fie considerată obligatorie. Determinarea exactă a perioadei de timp sau a numărului de raporturi juridice în care s-a aplicat norma de conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate în fiecare caz aparte ţînîndu-se cont de faptul că durata de timp necesară pentru ca o normă de conduită să fie recunoscută drept uzanţă este cu atît mai mare cu cît sînt mai puţine raporturile juridice asupra cărora se aplică.
Legiuitorul nu a stabilit printre condiţiile de aplicare a uzanţelor faptul ca părţile raportului juridic să facă referinţă la aceasta. Rezultă că o uzanţă va vi obligatorie pentru părţile unui raport juridic şi în cazul în care va lipsi o referinţă expresă sau implicită privind acceptarea uzanţelor în general sau a unor uzanţe în particular. Totuşi trebuie de avut în vedere faptul că aplicarea uzanţelor se întemeiază pe prezumţia că părţile unui raport juridic au acceptat ca uzanţele să guverneze raporturile civile dintre ele. În cazul în care părţile vor înlătura această prezumţie excluzînd în mod expres aplicarea unei anumite uzanţe sau aplicarea uzanţelor în general acestea nu vor mai guverna raporturile juridice dintre părţile care au exclus aplicarea uzanţelor. Părţile pot exclude aplicare uzanţelor pentru reglementarea unuia, a cîtorva sau a tuturor raporturilor juridice dintre acestea.
Dacă însă legislaţia civilă prevede pentru anumite cazuri că raporturile juridice dintre părţi vor vi guvernate de uzanţe (vezi spre exemplu art. 389 şi 734 ale Codului civil) părţile nu vor putea exclude aplicarea uzanţelor în general ci doar aplicarea anumitor uzanţe, indicînd în mod expres în fiecare caz aparte care uzanţe şi pentru care raporturi juridice civile nu se vor aplica.
În conformitate cu prevederile alin. (2) uzanţele vor guverna raporturile juridice numai în cazul în care acestea nu vor fi contrare: a) legii. Noţiunea de lege în acest caz este folosită în sens larg, adică include în sine toate actele normative. Uzanţa nu se va aplica doar în cazul în care legea nu contravine constituţiei şi dacă actele normative subordonate legii vor fi adoptate în temeiul legii sau nu vor contravine acesteia (vezi comentariul la art. 3). În doctrină se menţionează că uzanţele nu se vor aplica doar în cazurile în care contravin unei legi imperative. În cazul în care uzanţele contravin unei legi dispozitive acestea vor putea fi aplicate deoarece părţile raportului juridic civil pot deroga de la normele dispozitive; b) sau ordinii publice. Prin ordinea publică trebuie de înţeles principiul în conformitate cu care nimeni nu este îndreptăţit să aibă un comportament dăunător intereselor societăţii sau bunăstării publice, chiar dacă comportamentul nu este contrar unui text de lege sau imoral; c) sau bunelor moravuri. Prin bunele moravuri trebuie de înţeles totalitate regulilor de convieţuire socială respectarea cărora este considerată obligatorie de către majoritate membrilor societăţii.
Articolul 5.Analogia legii şi analogia dreptului (1) În cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare (analogia legii).
(2) Dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi obligaţiile părţilor se determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile (analogia dreptului).
(3) Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează drepturile civile sau care stabilesc răspundere civilă.
(4) Instanţa de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul că norma juridică lipseşte sau că este neclară.
Scopul acestui articol este de a stabili o cale de soluţionare a unor cazuri concrete dacă există pentru soluţionarea căreia nu există un test de lege, adică n cazurile în care există lacune în legislaţie. Aici se propune soluţionarea cazului cu ajutorul analogiei, adică prin recurgerea la norme (analogia legii) şi principii (analogia dreptului) de drept civil care vizează situaţii similare celei care trebuie rezolvată. Pentru folosirea analogiei este necesar să se îndeplinească cumulativ trei condiţii: a) lipsa unei legi. Noţiunea de lege este folosită în sens larg, prin aceasta subînţelegîndu-se lipsa oricărui act normativ care să reglementeze cazul; b) lipsa unui acord dintre părţi prin care să fie reglementat cazul; c) lipsa unei uzanţe. Se consideră că aceste condiţii pentru aplicarea analogiei se împlinesc şi în cazul în care legea, acordul dintre părţi sau uzanţa nu produc efecte juridice. Spre exemplu în cazul în care legea este neconstituţională, acordul dintre părţi este nul sau uzanţa nu poate fi aplicată în temeiul art. 4 alin. (2).
Analogia legii constă în aplicarea la un raport social a unei norme juridice care reglementează un caz asemănător. Nu este un caz de analogie a legii aplicarea unui text de lege în care se prevede expres că dispoziţiile ei se aplică prin asemănare, adică în cazul normelor de trimitere (vezi spre exemplu art. 1288). Pentru aplicarea analogiei legii pe lingă condiţiile expuse la punctul 1 este necesar: a) ca raportul juridic să fie asemănător raportului juridic reglementat de norma care urmează să fie aplicată prin analogie; b) ca norma care urmează să fie aplicată prin analogie să fie cu caracter general. Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care stabilesc reguli speciale.
În conformitate cu alin. (3) nu pot fi aplicate prin analogie nici normele care limitează drepturile civile şi nici normele prin care este prevăzută răspunderea civilă. Normele care limitează drepturile civile nu pot fi aplicate prin analogie deoarece în conformitate cu art. 1 alin. (2) drepturile civile pot fi limitate doar în cazurile prevăzute de Constituţie şi doar prin lege organică. Normele care stabilesc răspunderea civilă nu pot fi aplicate prin analogie deoarece toate aceste norme sînt norme speciale deoarece stabilesc cazuri speciale de răspundere civilă în raport cu regulile generale cu privire la răspunderea contractuală (vezi comentariul la art. 602) şi răspunderea delictuală (vezi comentariul la art. 1398).
În conformitate cu alin. (3) în cazul în care nu este posibil de soluţionat un caz concret prin aplicarea unei norme care reglementează un caz similar se va aplica analogia dreptului. Se consideră că nu este posibilă aplicarea unei norme analogice în cazul în care norma lipseşte cu desăvîrşire precum şi în cazul în care o normă similară există dar acesta nu poate fi aplicată din anumite motive. Spre exemplu este o regulă specială şi nu una generală. Analogia dreptului presupune rezolvarea unui caz concret, care nu este reglementat printr-o normă juridică expresă, nici chiar asemănătoare cazului, pe baza principiilor generale ale dreptului civil sau în baza principiilor generale ale dreptului.
Posibilitatea folosirii analogiei legii şi analogiei dreptului rezultă şi din alin. (4) prin care este interzis judecătorului să refuze înfăptuirea justiţiei pe motiv că legea lipseşte sau este neclară. Deci judecătorul nu este în drept să respingă pretenţiile reclamantului doar pentru motivul că nu există o lege care să reglementeze cazul concret, sau că legea nu este clară, sau că legea este pasibilă de mai multe interpretări. În caz contrar acesta poate fi urmărit pentru denegare de justiţie.
Articolul 6.Acţiunea în timp a legii civile (1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare.
(2) Legea nouă este aplicabilă situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării sale în vigoare.
(3) De la data intrării în vigoare a legii noi, efectele legii vechi încetează, cu excepţia cazurilor în care legea nouă prevede altfel.
(4) În cazul situaţiilor juridice contractuale în curs de realizare la data intrării în vigoare a legii noi, legea veche va continua să guverneze natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi orice alte efecte contractuale, dacă legea nouă nu prevede altfel.
(5) În situaţiile prevăzute la alin.(4), dispoziţiile legii noi se aplică modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de executare a obligaţiilor, precum şi de înstrăinare, preluare, transformare sau de stingere a acestora. De asemenea, dacă legea nouă nu prevede altfel, clauzele unui act juridic încheiat anterior intrării în vigoare a legii noi contrare dispoziţiilor ei imperative sînt, de la această dată, lipsite de orice efect juridic.
Scopul acestuia articol este de a stabili unele reguli cu privire la acţiunea legii civile în timp, adică cu privire la momentul de cînd începe acţiunea legii (intrarea în vigoare) şi cu privire la momentul cînd încetează acţiunea legii (ieşirea din vigoare).
În acest articol însă ne se stabilesc toate regulile cu privire la acţiunea legii civile ci doar cele care ţine de succesiunea legilor civile în timp.
Alin. (1) consacră principiul neretroactivităţii legii civile. Prin neretroactivitatea legii civile trebuie de înţeles regula juridică conform căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice apărute după intrarea ei în vigoare sau altfel spus trecutul scapă aplicării legii civile noi şi este supus legii vechi. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum. Principiul neretroactivităţii stabilit în codul civil nu este opozabil legiuitorului. Deci Parlamentul în orice caz poate atribui unei legi caracter retroactiv şi instanţele judecătoreşti sau alte organe care aplică normele civile nu vor putea refuza aplicarea legii pe motiv că aceasta contravine Codului civil. Principiul neretroactivităţii ar putea fi opozabil legiuitorului numai în cazul în care ar fi fixat în Constituţia Republicii Moldova. Redacţia actuală a art. 22 al Constituţiei nu de dă însă un răspuns clar la această întrebare. Nu există actualmente o claritate nici în privinţa poziţiei Curţii Constituţionale deoarece există hotărîri ale Curţii Constituţionale prin care aceasta se pronunţă ferm în favoarea neretroactivităţii legii dar există şi hotărîri (mai recente) din care rezultă că nu pot avea caracter retroactiv numai legile care stabilesc răspundere penală şi administrativă. Astfel prin Hotărîrea nr. 32 din 29 octombrie privind interpretarea art.76 din Constituţia Republicii Moldova "Intrarea în vigoare a legii"12 Curtea Constituţională a declarat expres că legile nu pot avea caracter retroactive. După cum a menţionat Curtea Constituţională “Consacrat expres în art. 22 din Constituţie, principiul neretroactivităţii legii urmăreşte protejarea libertăţilor, contribuie la adîncirea securităţii juridice, a certitudinii în raporturile interumane. Principala valoare a ordinii de drept constă în posibilitatea oferită fiecăruia de a-şi conforma comportamentul regulilor dinainte stabilite”. Aceiaşi poziţie a fost exprimată de Curtea Constituţională şi în Hotărîrile Curţii Constituţionale nr. 29 din 27 octombrie 199713 şi nr. 11 din 15 februarie 200114. Recent se pare că Curtea constituţională şi-a schimbat poziţia pentru că în Hotărîrea nr. 26 din 23 mai 2002 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr. 583-XV din 25 octombrie 2001 "Cu privire la punerea în aplicare a art. 16 din Legea nr. 514-XIII din 6 iulie 1995 "Privind organizarea judecătorească"15 a declarat că „Dispoziţiile art. 22 din Constituţie (privind neretroactivitatea legii) se rezumă la aceea că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos”. Şi deşi în alineatul următor Curtea Constituţională a declarat „Principiul neretroactivităţii legii are un caracter universal...” afirmaţia Curţii „Este de observat, totodată, că principiul neretroactivităţii legii nu este un principiu cu caracter absolut. Or, art. 22 din Constituţie prevede retroactivitatea normelor juridice penale mai favorabile. În afară de aceasta, teoria contemporană a dreptului admite ca excepţii de la principiul neretroactivităţii legii normele juridice cu caracter imperativ - legile interpretative, precum şi normele juridice în care legiuitorul a stabilit expres că ele se vor aplica retroactiv”. În concluzie, legile (stricto senso) ar putea fi aplicate cu caracter retroactiv în cazurile în care acest lucru va fi prevăzut expres de legiuitor cu condiţia că norma privind caracterul retroactiv al legii nu este neconstituţională. Dreptul de a se pronunţa privind neconstituţionalitatea legii o are doar Curtea Constituţională (art. 134 al Constituţiei Republicii Moldova). Alte acte normative nu vor putea fi aplicate retroactiv chiar dacă autorul a prevăzut expres caracterul retroactiv, deoarece aceste acte normative trebuie să nu contravină Codului civil, inclusiv art. 6 (vezi comentariul la art. 2).
Prin neretroactivitatea legii trebuie de înţeles faptul că ea nu modifică sau nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior şi nici condiţiile stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. Astfel legea nouă nu va putea modifica condiţiile de încheiere a unui contract încheiat anterior sau condiţiile răspunderii pentru o faptă săvîrşită anterior intrării legii în vigoare şi nici condiţiile de stingere a unei obligaţii stinse anterior intrării legii în vigoare. Nu va putea, fără să aibă caracter retroactiv, legea nouă să modifice sau să desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare. Astfel art. 846 care prevede că în contractele de înstrăinarea a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, în cazul decesului dobînditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesori lui, nu va modifica efectele produse de decesul dobînditorului (încetarea contractului şi restituirea casei transmiţătorului – art. 452 al Codului civil vechi) înainte de data intrării în vigoare a Codului civil. La fel regulile cu privire la obligativitatea punerii în întîrziere a debitorului (art. 617) nu se vor aplica situaţiilor juridice în curs de realizare la momentul intrării în vigoare a codului dacă neexecutarea a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.
Din principiul neretroactivităţii rezultă că faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unor situaţii juridice, potrivit legii în vigoare la momentul realizării acestora, nu vor putea produce acest efect în temeiul legii ulterioare, adică legea ulterioară nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii care era în vigoare la momentul realizării faptului. Astfel contractul care nu a produs efecte juridice sau fapta care nu a dat naştere răspunderii juridice civile la data la care a fost încheiat (a avut loc) în conformitate cu legea în vigoare la acea dată.
Alin. (2) consacră un alt principiu al acţiunii în timp a legii civile – principiul aplicării imediate a legii noi. În conformitate cu acesta legea nouă se aplică situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării legii în vigoare. Astfel situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi cad sub imperiul legii noi. Dacă însă elementele care alcătuiesc constituirea sau stingerea unei situaţii juridice au individualitate proprie şi s-au înfăptuit înainte de intrarea în vigoare a legii noi atunci aceste elemente rămîn guvernate de legea sub imperiul căreia sau produs. Astfel predarea şi recepţionarea bunurilor în contractul de vînzare-cumpărare încheiat anterior intrării legii noi în vigoare va fi guvernat de legea nouă. Dacă însă bunul fusese livrat pînă la data intrării legii noi în vigoare această operaţie va rămîne guvernată de legea veche, pe cînd recepţionarea bunurilor se va face în conformitate cu legea nouă.
Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare la data cînd se realizează fiecare efect în parte. Dar efectele produse de aceeaşi situaţie juridică din momentul intrării în vigoare a legii noi vor fi reglementate de aceasta în baza principiului aplicării imediate a legii noi. Astfel efectele unui contract de închiriere sînt determinate de legea în vigoare la data încheierii contractului şi legea nouă nu poate modifica drepturile şi obligaţiile părţilor acestui contract fără a avea un caracter retroactiv. Dacă însă neexecutarea obligaţiilor va avea loc după intrarea în vigoare a legii noi efectele neexecutării, deci drepturile şi obligaţiile părţilor, vor fi guvernate de legea nouă.
În alineatul trei în mare parte se repetă dispoziţiile alineatului doi privind aplicarea imediată a legii noi şi în acelaşi timp se stabileşte o excepţie de la acest principiu şi anumite ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi. Astfel în cazurile prevăzute de legea nouă legea civilă veche poate continua să fie aplicată unor situaţii determinate, deşi a intrat în vigoare o lege civilă nouă. Ultraactivitatea este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice în curs de realizare să rămînă guvernate de legea sub imperiul căreia au început respectiv să se constituie, să se modifice sau să se stingă. În doctrină se menţionează că există cazuri de ultractivitate care nu sînt expres prevăzute de legea nouă dar care pot fi deduse prin interpretare. Spre exemplu se citează cazul de ultraactivitate a legilor juridice supletive.
În conformitate cu prevederile alin. (4) natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract existent la data intrării în vigoare a legii noi vor fi guvernate în continuare de legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul şi deci au luat naştere drepturile şi obligaţiile respective. Vor rămîne guvernate de asemenea de legea veche orice alte efecte produse de contract la data intrării în vigoare a legii noi. Spre exemplu modul de executare a obligaţiilor stabilit de părţi. Legea veche va continua să guverneze natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi alte efecte ale contractului doar în condiţia în care aceasta erau în fiinţă la data intrării în vigoare a legii noi. Cele care vor lua naştere sub imperiul legii noi vor fi guvernate de acesta.
În conformitate cu prevederile alin. (5) modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de executare a obligaţiilor apărute sub imperiul legii vechi vor fi guvernate de legea nouă de la data intrării acesteia în vigoare. Această regulă se va aplica doar în cazul în care în conformitate cu alin. (4) nu urmează să fie aplicate dispoziţiile legii vechi.
În conformitate cu prevederile alin. (1) condiţiile de valabilitate ale actului juridic urmează să fie guvernate de legea în vigoare la data încheierii actului juridic. Deci în cazul în care legea ulterioară adaugă o condiţie de valabilitate sau suprimă o asemenea condiţie actul juridic încheiat sub imperiul legii noi nu devine nul sau respectiv nu devine valabil ulterior intrării în vigoare a legii noi. Această regulă nu este însă valabilă şi pentru clauzele unui act juridic. În conformitate cu alin. (5) clauzele unui act juridic încheiat sub imperiul legii vechi şi care sînt contrare dispoziţiilor imperative ale legii noi sînt nule de la data intrării în vigoare a legii noi. Legea nouă nu poate afecta însă valabilitatea clauzelor actului juridic dacă situaţia juridică reglementată de aceste clauze deja s-a stins.
Articolul 7. Legislaţia civilă şi tratatele internaţionale Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte dispoziţii decît cele prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
Scopul acestei norme este de a stabili reguli cu privire la corelaţia dintre legislaţia civilă şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
În conformitate cu art. 7 în cazul în care vor exista contradicţii între tratatele internaţionale la care este parte Republica Moldova şi legislaţia civilă se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional. Această normă este în concordanţă cu art. 8 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că Republica Moldova se obligă să respecte tratatele internaţionale.
Noţiunea de tratat internaţional este definită în art. 1 al Legii 595/1999 privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova16 care prevede că prin tratat internaţional trebuie înţeles „orice acord încheiat în scris de către Republica Moldova, destinat a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului internaţional, perfectat fie într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord, convenţie, act general, pact, memorandum, schimb de note, protocol, declaraţie, statut, act final, modus vivendi, aranjament etc., toate avînd valoare juridică egală”.
În conformitate cu art. 3 al Legii 595/1999 există trei categorii de tratate internaţionale: a) tratatele interstatale care se încheie în numele Republicii Moldova; b) tratatele interguvernamentale, care se încheie în numele Guvernului Republicii Moldova; şi c) tratate interdepartamentale, care se încheie în numele ministerelor sau departamentelor Republicii Moldova. Indiferent de organul în numele căruia a fost încheiat tratatul internaţional parte a acestuia este Republica Moldova şi în cazurile în care vor exista contradicţii între tratatele din oricare categorie şi legislaţia civilă se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
Tratatele internaţional devin obligatorii pentru Republica Moldova în rezultatul exprimării consimţămîntului de a fi legat printr-un tratat internaţional. Conform art. 4 alin. (1) al Legii 595/1999 consimţămîntul de a fi legat printr-un tratat internaţional se exprimă prin „...semnare, schimbul instrumentelor care constituie un tratat internaţional, ratificare, acceptare, aprobare sau aderare la acesta ori prin oricare alt mijloc convenit de confirmare formală a consimţămîntului”. Trebuie de avut în vedere că în conformitate cu art. 16 alin. (1) al Legii 595/1999 un tratat internaţional sau o parte a acestuia se poate aplica în mod provizoriu chiar înainte de intrarea în vigoare acestuia.
La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie ţinut cont de faptul că acestea intră în vigoare pentru Republica Moldova în conformitate cu modul şi termenele stabilite de tratat sau cu acordul comun al părţilor (art. 18 alin. (1) al Legii 595/1999). Deci în acest caz nu sînt aplicate regulile cu privire la intrarea în vigoare a legilor şi în special regula cu privire la inexistenţa legilor nepublicate în mod oficial. În conformitate cu art. 30 alin. (1) al Legii 595/1999 tratatul internaţional trebuie să fie publicat în Monitorul Oficial în termen ce nu depăşeşte 15 zile de la data intrării în vigoare. Nepublicarea tratatului internaţional nu afectează însă valabilitatea acestuia. În conformitate cu art. 27 al Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la Viena la 23 mai 196917 o parte a unui tratat internaţional nu poate invoca dispoziţii ale dreptului intern pentru a justifica refuzul de a aplica un tratat internaţional.
În conformitate cu art. 8 alin (2) al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia”. Art. 22 alin. (2) al Legii 595/1999 prvede că tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, recunoscute de Curtea Constituţională ca incompatibile cu Constituţia Republicii Moldova, nu sînt puse în vigoare şi nu sînt aplicabile. Prin decizia nr. 5 din 24 noiembrie 2002 privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 199918 curtea Constituţională s-a pronunţat că nici Constituţia Republicii Moldova şi nici Legea 595/1999 nu prevăd efectele juridice ale unui tratat internaţional intrat în vigoare şi declarat neconstituţional. În aceste condiţii Curtea Constituţională consideră că în cazul în care nu a avut loc revizuirea Constituţiei tratatul internaţional intrat în vigoare devine executoriu. Din această poziţie a Curţii Constituţionale rezultă că în cazul în care vor exista contradicţii între un tratat internaţional care a intrat în vigoare pentru Republica Moldova şi Constituţia Republicii Moldova se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie de ţinut cont de faptul că în conformitate cu art. 21 al Legii 595/1999 interpretarea tratatului internaţional trebuie efectuată „...în conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional, astfel încît să se evite eventualele contradicţii dintre prevederile legislaţiei Republicii Moldova şi dispoziţiile tratatului”. Este de menţionat că interpretarea tratatului internaţional trebuie să fie făcută ţinînd cont de voinţa tuturor părţilor la tratat. În cazul în care între părţile tratatului există contradicţii, poziţia părţii moldoveneşti faţă de interpretarea tratatului internaţional se determină ţinînd cont de opinia ministerelor şi departamentelor, de atribuţiile cărora ţine obiectul tratatului, precum şi opinia Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.
