Partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să suspende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii. În cazul în care garanţia nu este prezentată într-un termen rezonabil, partea care cere garanţii poate rezolvi contractul.
Scopul acestui articol este articol este de a proteja dreptul părţii care are temei de a considera că cealaltă parte nu va putea sau nu va dori să execute contractul prin stabilirea dreptul acestia de a cere celeilalte părţi garanţii şi de a rezolvi contractul în cazul în care în termenul stabilit nu vor fi prezentate garanţii sau dacă garanţiile prezentate nu vor fi suficiente. În lipsa acestei dispoziţii o parte a contractului ar putea să se afle în faţa unei dileme. Dacă va aştepta pînă la data la care trebuie executată obligaţia şi a aceasta nu va fi executată partea va suferi prejudicii. Dacă, pe de altă parte, va declara contractul rezolvit, iar la data executării va fi evident că obligaţia ar fi fost executată de cealaltă parte, acţiunile sale ar echivala cu neexecutarea contractului şi va fi obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi.
Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este obligatoriu să existe o imposibilitate absolută pentru cealaltă parte de a executa obligaţia. Este suficient doar ca partea care cere garanţii să aibă temei pentru a considera în mod rezonabil că cealaltă parte nu va vrea sau nu va putea să-şi execute obligaţia în măsura în care va putea fi considerat că există neexecutare esenţială, chiar dacă există alte indicii din care rezultă că aceasta va putea sau va vrea să-şi execute obligaţia.
Această dispoziţie acordă părţii care în mod rezonabil este îndreptăţită să considere că va exista o neexecutare esenţială dreptul: a) de a cere celeilalte părţi garanţii suficiente că obligaţia va fi executată. Ce constituie garanţii suficiente se va determina în dependenţă ce circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont şi de circumstanţele care permite părţii care cere garanţii de a considera în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială. În unele cazuri va fi suficientă chiar şi declaraţia celeilalte părţi că va executa obligaţia iar în alte cazuri vor fi necesare garanţii bancare sau garanţii unui fidejusor. Spre exemplu A care are posibilitate să construiască doar un imobil în acelaşi timp s-a obligat să construiască pentru B un imobil. După o perioadă de timp B află că A are obligaţia să construiască în acelaşi timp un imobil pentru C. În acest caz A va trebui să prezinte lui B garanţii că va putea să construiască concomitent ambele imobile sau că va construi anume imobilul lui B; şi b) dreptul de amîna executarea propriei obligaţii.
Partea care cere garanţii este obligată să stabilească celeilalte părţi un termen în interiorul căruia cealaltă parte va trebui să prezinte garanţiile. Termenul stabilit trebuie să fie unul rezonabil în dependenţă de circumstanţele concrete ale cazului. În cazul în care se va stabili un termen prea scurt se va considera stabilit un termen rezonabil. Prin termen rezonabil trebuie de înţeles acel termen minim necesar pentru ca în circumstanţele concrete ale cazului partea de la care se cere garanţii să le poată prezenta.
Dacă după expirarea termenului nu vor fi prezentate garanţii sau în cazul în care garanţiile prezentate nu vor fi suficiente partea care a cerut garanţii poate rezolvi contractul. Deci în acest caz partea care a cerut garanţii va avea dreptul de rezoluţiune în temeiul faptului că: a) există temeiuri pentru a considera că va exista o neexecutare esenţială. Adică există doar circumstanţe care atestă că în viitor va exista un temei de rezoluţiune. Condiţia se consideră îndeplinită indiferent de faptul dacă la momentul executării obligaţia va putea fi executată sau nu şi de faptul dacă cealaltă parte va vrea sau nu s-o execute; şi b) în termenul care a fost stabilit sau în cazul trebuia să fie stabilit în mod rezonabil nu au fost prezentate garanţii sau acestea nu au fost suficiente.
Articolul 737. Operarea rezoluţiunii (1) Rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte.
(2) Dacă prestaţia este oferită cu întîrziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare.
Scopul acestui articol este de a stabili modul în care operează rezoluţiunea. De asemenea se stabileşte, în scopul protecţiei drepturilor părţii care nu a executat contractul, că dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat într-un termen rezonabil.
Alin. (1) al acestui articol stabileşte regula generală în conformitate cu care dreptul părţii de a desfiinţa contractul se exercită printr-o declaraţie scrisă adresată celeilalte părţi a contractului. Cerinţa de a notifica cealaltă parte despre rezoluţiunea contractului va permite acesteia să evite pierderile din cauza incertitudinii dacă partea a căror drepturi au fost încălcate va accepta sau nu executare. În acelaşi timp cerinţa privind necesitate de a remite o declaraţie scrisă exclude posibilitatea părţii a căror drepturi au fost încălcate de a specula pe creşterea sau micşorarea valorii prestaţiei în detrimentul părţii care nu a executat contractul.
Contractul se va considera desfiinţat din momentul în care declaraţia de rezoluţiune a parvenit celeilalte părţi (vezi comentariul la art. 200). Obligaţia de a demonstra faptul parvenirii declaraţiei revine părţii care a expediat-o. Deşi este stipulat că declaraţia trebuie să fie făcută printr-un simplu înscris legiuitorul nu a stabilit expres pentru acest caz efectul nerespectării formei acestui act juridic. În lipsa unei norme speciale se va aplica regula generală (vezi comentariul la art. 211). Deci chiar dacă nu va fi respectată forma declaraţiei aceasta va produce efecte juridice şi contractul va fi desfiinţat dar părţile nu vor putea aduce dovada cu martori pentru a demonstra faptul desfiinţării contractului.
Reieşind din această dispoziţie rezultă că instanţa de judecată nu este în drept să declare rezoluţiunea contractului deoarece conform alineatului (1) desfiinţarea contractului ţine exclusiv de voinţa părţilor contractului. Instanţa judecătorească va putea să controleze dacă sau întrunit condiţiile pentru rezoluţiune şi fie să confirme că contractul este rezolvit fii să constate că nu se întrunesc condiţiile pentru rezoluţiune şi să soluţioneze litigiul dintre părţi fără a ţine cont de declaraţia de rezoluţiune. Numai în cazul în care prin lege este prevăzut că contractul se desfiinţează prin hotărirea instanţei judecătoreşti partea a căror drepturi au fost încălcate nu va avea dreptul să declare rezoluţiunea contractului ci va trebui să se adreseze în instanţa judecătorească cu o cerere de rezoluţiune a contractului. Astfel art. 420 alin. (1) prevede că uzufructul încetează în cazul în care instanţa judecătorească a pronunţat rezoluţiunea actului juridic prin care cel care a instituit uzufructul a dobîndit titlul de proprietate.
Alin. (2) prevede că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune într-un termen rezonabil de la data la care a aflat despre faptul că cealaltă parte oferă prestaţia după data la care prestaţia era datorată sau de la data la care a aflat despre faptul că executarea nu corespunde în alt mod prevederilor contractului. Termenul în care trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune nu curge în cazul în care partea care este în întîrziere cu executarea contractului nu oferă prestaţia datorată.
Ce trebuie să înţelegem prin termen rezonabil se va determina în fiecare caz concret în dependenţă de circumstanţele cauzei. Spre exemplu în cazul în care poate obţine uşor o prestaţie similară de la alte persoane şi ar putea astfel să speculeze pe creşterea sau scădere preţului declaraţia despre rezoluţiune trebuie făcută fără nici o înîrziere. În cazul în care sînt necesare cercetări suplimentare pentru a afla dacă poate fi obţinută o prestaţie similară de la alte persoane perioada rezonabilă va fi mai lungă pentru a permite efectuare cercetărilor necesare.
Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat într-un rezonabil partea a căror drepturi au fost încălcate pierde dreptul de rezoluţiune pentru executarea care a fost oferită tardiv sau nu corespunde în alt mod prevederilor contractului şi deci va trebui să accepte executarea oferită de cealaltă parte. În cazul în care ulterior va mai exista o întîrziere sau o altă executare necorespunzătoare care permit părţii a căror drepturi au fost încălcate să desfiinţeze contractul acest drept se va exercita conform regulilor generale.
Partea care a pierdut dreptul de rezoluţiune a contractului nu este lipsită prin aceasta de alte mijloace de apărare a drepturilor. Spre exemplu aceasta va putea cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor.
Prevederile acestui articol nu se aplică situaţiilor în care partea care nu a executat contractul întreabă cealaltă parte dacă aceasta va accepta executarea obligaţiei după data la care obligaţia trebuia executată. Nu se aplică aceste prevederi nici situaţiilor în care partea a căror drepturi au fost încălcate află din alte surse că partea care nu a executat contractul intenţionează totuşi să execute contractul. În aceste situaţii totuşi buna credinţă (vezi comentariul la art. 513) poate impune părţii a căror drepturi au fost încălcate să informeze partea care nu a executat contractul despre faptul că nu va accepta o executare tardivă. În cazul în care nu va informa partea care nu a executat contractul va putea cere despăgubiri.
Articolul 738. Efectele rezoluţiunii (1) În cazul exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta, trebuind să restituite prestaţiile executate şi veniturile realizate.
(2) Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei dacă:
a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;
b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia în considerare.
(3) Dacă în contract este stipulată o contraprestaţie, aceasta ia locul compensării în bani.
(4) Obligaţia compensării în bani nu apare:
a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului;
b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;
c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor;
d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită.
(5) După rezoluţiune, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea contractului, cu excepţia cazului cînd debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluţiunii.
(6) Rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului privind soluţionarea litigiilor şi alte clauze destinate a produce efecte şi după rezoluţiune.
Scopul acestui articol este de a stipula efectele care intervin pentru ambele părţi în cazul în care partea a căror drepturi au fost încălcate declară rezoluţiunea contractului şi de a stipula cazurile în care partea vinovată pentru rezoluţiune este obligată să dea compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei.
Din momentul în care declaraţia de rezoluţiune parvine celeilate părţi contractul încetează şi toate părţile contractului sînt eliberate de obligaţia de a executa prestaţiile datorate în temeiul contactului şi în acelaşi timp toate părţile trebuie să restituie prestaţiile primite şi veniturile pe care le-au obţinut. Obligaţia părţilor de a restitui toate prestaţiile primite intervine în cazul contractelor cu executare instantanee şi anume această obligaţie face diferenţa dintre rezoluţiune şi reziliere. Pentru determinarea efectelor rezoluţiunii trebuie să se ţină cont de faptul că în cazurile în care obligaţiile urmau să fie executate în mai multe tranşe care pot fi privite ca obligaţii separate trebuie să fie restituite doar prestaţiile în privinţa cărora au existat temeiuri de rezoluţiune. Doar în cazul în care partea a căror drepturi au fost încălcate va demonstra că prestaţiile executate în conformitate cu prevederile contractului nu prezintă pentru el interes în lipsa prestaţiilor care trebuie restituite sau care nu urmează să mai fie executate acesta va putea cere întoarcerea tuturor prestaţiilor.
În temeiul alin. (1) părţile sînt obligate să restituie doar veniturile pe care efectiv le-au obţinut. Dacă una dintre părţi nu a obţinut venit cealaltă parte va putea cere despăgubiri doar în condiţiile art. 739 alin. (1).
În alin. (2) se stabilesc cazurile în care părţile pot fi obligate să dea compensaţie în bani în locul întoarcerii prestaţiilor. Astfel atît partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi cealaltă parte sînt obligate să dea compensaţie în bani în locul întoarcerii prestaţiilor primite în temeiul contractului rezolvit în cazul în care: a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă. Se va da compensaţie în bani în locul întoarcerii în natură a prestaţiei în toate cazurile în care nu poate fi întoarsă anume prestaţia executată de cealaltă parte; b) obiectul primit este: i) consumat. În acest caz îtoarcerea în natură a bunului nu este posibil deoarece acesta nu mai există; ii) înstrăinat. Obiectul se consideră înstrăinat în cazul în care dretpul asupra acestuia a fost dobîndit de un terţ chiar dacă bunul poate fi revendicat de la terţ. Creditorul nu este obligat să-l urmărească pe terţ dacă însă va cere terţului restituirea bunului creditorul nu are dreptul să ceară concomitent şi copensaţie în bani de la debitor, ci doar despăgubiri pentru prejudiciul cauzat; iii) grevat. Obiectu se consideră grevat în cazul în care debitorul a constituit în favoare unui terţ drepturi asupra bunului (spre exemplu dreptul de gaj sau de uzufruct) care diminuează utiliatea bunului pentru creditor. Creditorul va putea cere compensaţie în bani dacă debitorul nu va asigura stingerea drepturilor cu care este grevat bunul; iv) prelucrat sau transformat. În aceste cazuri obiectul încetează să mai existe şi nu poate fi restituit în natură deoarece în rezultatul prelucrării sau transformării a apărut un nou bun. Creditorul totuşi va avea dreptul să ceară în locul compensaţiei în bani bunul rezultat dacă conform regulilor cu privire la accesiune (vezi comentariul la art. 330) el va putea pretinde la dreptul de proprietate asupra bunului; c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit. Debitorul are obligaţia de a restitui obiectul prestaţiei în starea în care l-a primit. Obiectul prestaţiei se consideră că se află în starea în care a fost primit în cazul în care uzura bunului rezultată din folosinţa bunului conformă destinaţiei acestuia sau conform destinaţiei stipulate în contract.
De menţionat că în cazurile stipulate la alin. (2) creditorul este în drept să ceară compensaţie în bani dar nu este obligat să facă acest lucru. Chiar dacă bunul nu este în starea în care a fost transmis debitorului creditorul poate să ceară predarea bunului dacă aceasta nu contravine drepturile ocrotite prin lege a debitorului sau a terţilor. În acelaşi timp creditorul va avea dreptul să ceară despăgubiri în cazul în care bunul va fi deteriorat sau va fi ţinut să restituie îmbogăţirea.
În alin. (3) se prevede că în cazurile în care contractul conţine clauze care prevede că în locul compensaţie în bani debitorul va efectua o altă prestaţie, debitorul va fi obligat să execute această contraprestaţie în locul compensaţiei în bani. Pentru apariţia obligaţiei de a efectua contraprestaţia este necesar să se întrunească cumulativ următoarele condiţii: a) o parte a contractului rezolvit nu poate întoarce prestaţia primită. Această condiţie se consideră îndeplinită indiferent de faptul dacă partea care nu poate întoarce prestaţia este în culpă sau nu; b) în locul întoarcerii prestaţiei partea este obligată să dea o compensaţie în bani. Dacă partea nu este obligată să dea compensaţie în bani aceasta nu va fi obligată nici să efectueze contraprestaţia. Această rezultă din conţinutul alineatului trei care prevede că contraprestaţia trebuie să ia locul compensaţiei în bani; c) contractul prevede că în cazul în care întoarcerea prestaţiei nu este posibilă debitorul va da o contraprestaţie; d) contraprestaţia mai este posibilă. În cazul în care contraprestaţia nu este posibilă se va da compensaţie în bani.
În alin. (4) se stipulează cazurile în care debitorul care nu poate întoarce prestaţia primită nu va fi obligată nici să dea compensaţie în bani: a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului. Deci dacă cel care declară rezoluţiunea contractului nu a putut descoperi viciile bunului înainte de prelucrarea sau transformarea bunuliu acesta nu va fi obligat să dea o compensaţie în bani. El va fi însă ţinut, la cererea celeilalte părţi, să restitui bunul în starea în care se afla la momentul în care a fost descoperit viciul; b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului. Nici partea care a declarat rezoluţiunea contractului şi nici cealaltă parte nu este obligată să dea compensaţiei în locul restituirii prestaţiei în măsura în care deteriorearea sau pieirea bunului se datorează celeilalte părţi. Prin sintagma „în măsura în care” trebuie înţeles că în cazul în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează în parte culpei celui care trebuie să întoarcă prestaţia iar în parte altor cirsumstanţe (spre exemplu forţa majoră sau culpa celeilalte părţi) acesta va trebui să dea compensaţie în bani numai în măsura în care deteriorarea sau pieirea bunului se datorează culpei sale; c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor. Cel care nu poate restitui prestaţia se poate elibera de obligaţia de a da compensaţie în bani dacă va demonstra că bunul care trebuie restituit ar fi pierit chiar şi în cazul în care se afla la cel căruia trebuie restituit. În scopul probaţiunii pot fi invocate anumite particularităţi ale bunului (spre exemplu vicii ascunse), forţa majoră (spre exemplu o inundaţie care ar fi distrus bunul chiar dacă se afla la cel care are dreptul să ceară restituirea) sau alte circumstanţe care arată că în lipsa unor măsuri extraordinare care nu pot fi cerute unui om diligent bunul ar fi pierit şi la cel care are dreptul să ceară restituirea; d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită. Cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea poate să se elibereze de obligaţia de a da compensaţie în bani dacă va demonstra ca a întreprins toate măsurile care ar fi trebuit să le întreprindă un bun proprietar dar nu a reuşit să evite deteriorarea sau pieirea bunului. Totuşi cel care a exercitat dreptul de rezoluţiune este obligat să restituie celeilalte părţi tot ce a obţinut sau a economisit în rezultatul prestaţiei care nu poate fi întoarsă. Regulile cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză se vor aplica în mod corespunzător (vezi comentariul la art. 1389 şi următoarele).
Alin. (5) prevede că creditorul poate cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea integrală a contractului numai dacă a declarat rezoluţiunea contractului şi doar cu condiţia că cauza rezoluţiunii îi este imputabilă debitorului. Această dispoziţie interzice creditorului de a cere şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei în întregime şi executarea obligaţiei. În acelaşi timp această dispoziţie nu afectează dreptul creditorului de a cere şi în cazurile în care nu a declarat rezoluţiunea contractului despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin înîrzierea executării, prin viciile bunului sau prin altă executare necorespunzătoare.
Alin. (6) prevede că unele clauze ale contractului rămîn valabile şi după rezoluţiunea contractului. Pe lîngă clauzele care stabilesc modul de soluţionare a litigiului vor rămîne valabile şi alte clauze care au fost incluse în contract pentru a produce efecte şi după rezoluţiunea contractului. Spre exemplu clauza care prevede obligaţia părţilor de a nu divulga informaţia confidenţială pe care i-a transmis-o cealaltă parte rămîne valabilă şi după rezoluţiunea contractului. De menţionat că clauzele care rămîn valabile după rezoluţiunea contractului pot stipula drepturi şi obligaţii pentru partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi pentru cealaltă parte.
În temeiul principiului resoluto iure dantis rezolvitur ius accipientis rezoluţiunea produce efecte şi pentru terţi. Astfel prin desfiinţarea titlului autorilor lor terţii vor fi obligaţie să restituie bunurile pe care le-au dobîndit de la aceştia deoarece se vor desfiinţa şi titlurile lor. Terţii nu vor fi obligaţi să restituie bunurile dacă vor putea demonstra existenţa unui drept propriu (spre exemplu dreptul de uzucapiune).
Articolul 739. Neobţinerea beneficiului şi repararea pagubelor (1) În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Debitorul trebuie însă să dovedească, în raport de aceste venituri, doar acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri.
(2) Dacă debitorul restituie bunul, compensează valoarea bunului sau dacă compensarea este exclusă conform art.738 alin.(4) lit.a)-c), lui i se restituie cheltuielile necesare făcute în legătură cu bunul. Alte cheltuieli se restituie doar în măsura în care creditorul realizează o îmbogăţire de pe urma lor.
Scopul acestui articol este de a stipula cazurile în care partea care nu a obţinut venit din contul bunului care trebuie restituit trebuie să compenseze venitul ratat şi regulile cu privire la compensarea cheltuielilor făcute de partea obligată să restituie prestaţia.
În conformitate cu prevederile alin. (1) atît partea care a declarat rezoluţiunea contractului cît şi cealaltă parte răspunde pentru faptul că nu a obţinut venituri din contul bunului care trebuie restituit celeilalte părţi. Deci în acest articol nu se stabileşte obligaţia părţilor de a obţine venituri din contul bunului care constituie obiectul prestaţia ci doar obligaţia de a plăti despăgubiri pentru faptul că nu a obţinut venituri deşi obţinerea venitului era posibilă. Deci plata despăgubirilor nu va depinde de faptul dacă debitorul este în culpă sau nu.
Obligaţia de a plăti despăgubiri pentru venitul ratat apare dacă: a) debitorul nu a obţinut venituri. În cazul în care debitorul a obţinut venituri nu se mai pune problema compensării veniturilor ratate. Creditorul însă va putea cere despăgubiri pentru faptul că debitorul nu depus la obţinerea veniturilor aceea sîrguinţă şi promtitudine pe care o depune de obicei la gestionarea propriilor afaceri; b) debitorul a avut posibilitate să obţină venituri din contul obiectului prestaţiei care trebuie restituită. Se consideră că debitorul a avut posibilitate să obţină venit în cazul în care folosirea bunului conform destinaţiei de regulă permite obţinerea unui venit şi în circumstanţele concrete ale cazului nu au existat împrejurări care au împiedicat folosirea bunului sau care au exclus posibilitatea obţinerii venitului; c) regulile bunei administrări cereau obţinerea venitului. Prin sintagma „buna administrare” trebuie înţeles o astfel de gestionare a bunului sau a patrimoniului care constă în întreprinderea măsurilor necesare pentru obţinerea unor venituri satisfăcătoare. Exigenţele unei bune administrări se consideră respectate şi în cazul în care veniturile nu au fost obţinute deşi măsurile necesare au fost întreprinse.
Pentru a determina mărimea veniturilor care ar fi trebuit să fie obţinute se vor lua în consideraţia condiţiile în care ar fi putut folosi bunul debitorul şi comportamentul pe care î-l atestă de obicei debitorul la gestionarea propriilor bunuri. Deci se va ţine cont de sîrguinţa şi promtitudinea de care dă dovadă de obicei debitorul la gestiunea propriilor afaceri şi nu de sîrguinţa şi promtitudinea de care ar trebui să dea dovadă un bun gospodar. Se pot lua în consideraţie veniturile care de obicei sînt obţinute prin folosirea conform destinaţiei a unor bunuri similare dar nu se poate pretinde debitorului ca acesta să obţină veniturile obţinute de obicei din folosirea bunurilor similare dacă din modul în care îşi gestionează propriile afaceri rezultă că debitorul nu ar fi putut obţine asemenea venituri.
Alin. (2) stabileşte cazurile în care cel care este obligat să restituie prestaţia are dreptul la compensarea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul care trebuie restituit. Obligaţia de compensare a cheltuielilor apare datorită faptului că creditorul are dreptul de a cere şi veniturile pe care le-a obţinut sau ar fi putut să le obţină debitorul.
Dreptul debitorului de a cere restituirea cheltuielilor apare dacă se întrunesc următoarele condiţii. Prima condiţie constă în faptul că: a) restituie bunul; sau b) în locul restituirii bunului dă compensaţie în bani (vezi art. 738 alin. (2); sau c) debitorul deşi nu restituie bunul este eliberat de obligaţia de a da compensaţie în bani în conformitate cu prevederile art. 738 alin. (4) lit. a) – c). A doua condiţie constă în faptul că cheltuielile trebuie să fie efectiv făcute de către debitor. Sarcina de a demonstra faptul că cheltuielile au fost efectiv făcute şi mărimea acestor cheltuieli revine debitorului care se poate folosi şi de prezumţia efectuări cheltuielilor necesare. Spre exemplu în cazul cînd se solicită restituirea cheltuielilor pentru întreţinerea animalelor debitorul poate cere restituire cheltuielilor necesare pentru întreţinerea animalelor similare. A treia condiţie constă în faptul ca cheltuielile pe care le solicită debitorul trebuie să fie necesare. Sînt considerate necesare acele cheltuieli care sînt obligatorii pentru întreţinerea bunului sau obţinerea veniturilor. Celelalte cheltuieli (utile, adică acele cheltuieli care deşi nu au fost necesare au sporit valoarea bunului sau voluptoase, adică acele cheltuieli care nu au sporit prin nimic valoarea bunului ) vor fi restituite debitorului doar în cazul în care acesta va demonstra că creditorul s-a îmbogăţit din contul acestor cheltuieli conform regulilor cu privire la îmobogăţirea fără justă cauză (vezi comentariul la art. 1389 şi următoarele).
Obligaţia de compensare a cheltuielilor trebuie executată concomitent cu restituirea bunului sau compensaţia în bani în locul restituirii bunului (vezi comentariul la art. 740).
Articolul 740. Executarea obligaţiilor născute din rezoluţiune Obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune se execută simultan.
Scopul acestui articol este de a determina obligaţiile părţilor de a restitui prestaţiile primite sau de a da compensaţii în bani sau alte obligaţii corelative care le revin părţilor după rezoluţiunea contractului.
Toate părţilor contactului trebuie să execute obligaţiile corelative născute din rezoluţiune în acelaşi timp. Deci atît cel care a declarat rezoluţiunea cît şi cel care nu a executat contractul vor fi ţinuţi să execute în acelaşi timp obligaţiile lor privind restituirea prestaţiilor şi a veniturilor obţinute. În cazul în care una dintre părţi nu execută obligaţia care-i revine cealaltă parte poată amînă executarea obligaţiei corelative. Partea care este în întîrziere va fi obligată să plătească despăgubiri şi va suporta riscul imposibilităţii executării obligaţiilor.
Obligaţiile născute din rezoluţiune trebuie să fie executate simultan indiferent de ordinea în care trebuiau să fie executate obligaţiile din contractul desfiinţat.
Articolul 741. Termenul pentru rezoluţiunea contractului Dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a contractului, celui îndreptăţit i se poate stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu exercită acest drept pînă la expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasă fără efect.
Scopul acestui articol este de a stabili criterii pentru determinarea termenului în interiorul căruia partea a căror drepturi au fost încălcate poate declara rezoluţiunea contractului în cazurile în care termenul de rezoluţiune nu a fost stipulat prin contract. Această dispoziţie se aplică numai în cazul în care contractul nu prevede termenul în interiorul căruia trebuie exercitat dreptul de rezoluţiune.
Acest articol nu stabileşte pentru partea a căror drepturi au fost încălcate obligaţia de rezoluţiune a contractului. Cu excepţia cazurilor în care rezoluţiunea intervine indiferent de voinţa părţilor (spre exemplu în virtutea unei prevederi din contract care prevede că în cazul neexecutării obligaţiei contractul încetează de drept sau în cazul în care prestaţia nu mai este posibilă fără culpa debitorului) creditorul este în drept să aleagă între rezoluţiune şi alte metode de protecţie a drepturilor sale (spre exemplu cererea privind plata despăgubirilor).
Partea care nu a executat contractul este în drept să stabilească celeilalte părţi un termen în care ultimul poate exercita dreptul de rezoluţiune doar în cazul şi din momentul în care se întrunesc condiţiile pentru rezoluţiune.
De menţionat că partea a căror drepturi au fost încălcate trebuie să-şi exercite dreptul de rezoluţiune într-un termen rezonabil şi în cazurile în care termenul de rezoluţiune nu este stabilit prin contract sau nu a fost stabilit de către partea care nu a executat contractul (vezi comentariul la art. 737).
Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat în termenul stabilit în contract sau de partea care nu a executa contractul debitorul va putea să execute obligaţia şi cealaltă parte nu are dreptul să refuze executare propusă cu întîrziere dacă prestaţia corespunde celorlalte condiţii contractuale. Dacă însă debitorul nu va executa obligaţia şi după expirarea termenului în care trebuia exercitat dreptul de rezoluţiune cealaltă parte va putea să desfiinţeze contractul doar după punerea din nou în întîrziere a debitorului (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710).
Articolul 742. Rezoluţiunea în cazul pluralităţii de părţi (1) În cazul pluralităţii de debitori sau creditori, dreptul de rezoluţiune nu poate fi exercitat decît de toţi creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor.
(2) Dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi.
Scopul acestui articol este de a stabili modul de exercitare şi de stingere a dreptului de rezoluţiune în cazul în care există pluralitate de debitori sau pluralitate de creditori. Aceste dispoziţii se vor aplica atît în cazul în care dreptul sau obligaţia este pe cote părţi cît şi în cazul în care dreptul sau obligaţia este solidară.
În conformitate cu prevederile alin. (1) în cazul pluralităţii de subiecte declaraţia de rezoluţiune va produce efecte numai în cazul în care a fost făcută de către toţi creditorii şi dacă a fost adresată tuturor debitorilor. Dacă declaraţia nu a fost făcută de către toţi creditorii sau nu a parvenit tuturor debitorilor declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte juridice. Declaraţia trebuie făcută de către toţi creditorii către toţi debitorii indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat faţă de toţi creditorii sau numai faţă de o parte dintre ei şi indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat de către toţi debitorii sau doar de către o parte dintre debitori. Declaraţia trebuie adresată tuturor debitorilor şi în cazul în care doar o parte dintre debitori sînt în culpă pentru neexecutarea contractului.
Nu este obligatoriu care declaraţia să fie făcută în comun de către creditori sau să parvină concomitent tuturor debitorilor. Deci fiecare creditor poate face o declaraţie separată la termene şi în formă diferită şi declaraţia poate parveni debitorilor în termene diferite.
În cazurile în care creditorii vor emite declaraţii de rezoluţiune separate se va considera că declaraţia de rezoluţiune a fost remisă debitorilor în momentul în care declaraţia va fi emisă de către ultimul dintre creditori. În cazurile în care declaraţia despre rezoluţiune va parveni debitorilor la diferite intervale de timp se va considera că declaraţia de rezoluţiune a produs efecte şi contractul este desfiinţat de la data la care declaraţia tuturor creditorilor a parvenit tuturor debitorilor.
În cazul în care unul dintre creditori pierde dreptul de rezoluţiune (vezi comentariul la art. 737 şi 741) nici ceilalţi creditori nu vor mai avea dreptul de rezoluţiune.
Reglementările din acest articol se justifică prin faptul că contractul nu poate înceta pentru unii dintre debitori sau creditori şi să continue în acelaşi timp pentru alţi debitori sau creditori. Această soluţie este justificată şi prin faptul că prin rezoluţiune se sting toate drepturile şi obligaţiile născute din contract şi în acelaşi timp toţi creditorii şi debitorii sînt obligaţi să restituie prestaţiile primite sau să dea compensaţie în bani şi să restituie veniturile obţinute.
Prevederile acestui articol nu exclude posibilitatea părţilor contractului de a modifica clauzele contractului prin excluderea din contract a unora dintre debitori sau creditori şi menţinerea obligaţiilor doar pentru debitorii sau creditorii care au rămas parte a contractului.
Articolul 743. Rezoluţiunea fără efecte Dacă una din părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci cînd cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune.
Scopul acestui articol este de a permite debitorului de a compensa creanţa creditorului în cazul în care creditorul exercită dreptul de rezoluţiune.
În conformitate cu această dispoziţie chiar dacă se întrunesc toate condiţiile pentru rezoluţiune declaraţia despre rezoluţiune nu va produce efecte în cazul în care: a) debitorul are o creanţă prin care poate compensa creanţa creditorului; şi b) se întrunesc condiţiile necesare pentru compensarea creanţei creditorului, spre exemplu dacă creanţa debitorului este scadentă (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele). Condiţiile necesare pentru compensare trebuie să existe la momentul compensării. Deci nu pot fi compensate creanţe care nu mai întrunesc condiţiile (spre exemplu a expirat termenul de prescripţie) sau care încă nu întrunesc condiţiile (spre exemplu nu sînt scadente); şi c) declară despre compensaţie imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune. Debitorul are dreptul de a compensa creanţa creditorului dar nu este obligat să facă acest lucru. În acelaşi timp declaraţia despre compensare va preîntîmpina rezoluţiunea contractului doar în cazul în care va parveni creditorului în termenul cel mai scurt posibil de la data la care debitorul a primit declaraţia de rezoluţiune. Declaraţia despre compensare se consideră că a fost expediată imediat în cazul în care debitorul a expediat-o creditorului fără întîrzieri imputabile debitorului.
Declaraţia despre rezoluţiune nu va produce efecte cu condiţia că creanţa creditorului a fost compensată integral. În cazul în care creanţa a fost compensată parţial declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte doar în cazul în care partea din creanţa creditorului care nu a fost compensată justifică dreptul de rezoluţiune al creditorului (spre exemplu dacă vom putea considera că partea neexecutată este esenţială). Această soluţie se justifică prin faptul că dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat de către creditor doar în cazul în care se întrunesc condiţiile prevăzute de lege iar în lipsa acestor condiţii declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte.
Articolul 744. Clauza privind pierderea drepturilor de către debitor Dacă un contract este încheiat cu rezerva pierderii drepturilor de către debitor în cazul neexecutării obligaţiei sale, creditorul, la survenirea acestui caz, are dreptul la rezoluţiunea contractului.
Scopul acestui articol este de a stabil dreptul de rezoluţiune a contractului încheiat sub rezerva pierderii de către debitor a drepturilor născute din contract în cazul în care nu execută obligaţiile sale.
În cazul în care contractul prevede că debitorul pierde drepturile izvorîte din contract în cazul în care nu va executa obligaţiile sale şi debitorul nu execută obligaţia el nu va avea dreptul de a cere creditorului executarea obligaţiilor izvorîte din contract. Contractul însă va continua să producă efecte. Creditorul va avea dreptul de rezoluţiune în conformitate cu regulile generale (vezi comentariul la art. 737 şi următoarele).
Această dispoziţie nu interzice părţilor de a prevedea în contract că acesta încetesază să producă efecte juridice în cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţia. În acest caz contractul va fi rezolvit şi vor surveni efectele rezoluţiunii fără a mai fi necesară o declaraţie de rezoluţiune din partea celui a căror drepturi au fost încălcate.
Articolul 745. Rezoluţiunea sub condiţia de a se plăti penalitatea În cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti penalitatea, rezoluţiunea este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită pînă la declaraţia de rezoluţiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neîntîrziat declaraţia. Aceasta produce efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntîrziat.
Scopul acestui articol este de a stipula regulile care stabilesc modul de rezoluţiune în cazurile în care contractul prevede dreptul părţilor de a desfiinţa contractul cu condiţia plăţii unei penalităţi. În aceste caz nu se pune problema neexecutării contractului.
Această dispoziţie porneşte de la prezumţia că părţile pot stabili în contract că una sau ambele părţi au dreptul de rezoluţiune a contractului cu condiţia că vor achita o penalitate. Aceste drept de rezoluţiune nu depinde de faptul dacă părţile au executat sau nu contractul.
Partea căreia contractul î-i acordă dreptul de rezoluţiune este obligată să achite penalitatea anterior emiterii declaraţiei de rezoluţiune sau concomitent cu această declaraţie.
În cazul în care partea care exercită dreptul de rezoluţiune nu achită penalitatea cealaltă parte poate respinge neîntîrziat declaraţia de rezoluţiune din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Se va considera că declaraţia de rezoluţiune a fost respinsă neîntîrziat în cazul în care partea care a primit declaraţia de rezoluţiune va remite celeilalte părţi fără o întîrziere care să-i fie imputabilă o declaraţie privind faptul că respinge declaraţia de rezoluţiune pentru motiv că nu a fost plătită penalitatea şi această declaraţie parvine celui care a declarat rezoluţiunea fără întîrziere.
În cazul în care declaraţia de rezoluţiune nu a fost respinsă aceasta va produce efecte chiar şi în cazul în care cel care a emis declaraţia nu a achitat penalitatea. Cel care a declarat rezoluţiunea va fi ţinut să plătească penalitatea şi nu se va putea elibera de a ceastă obligaţie prin revocarea declaraţiei de rezoluţiune. Această soluţie se justifică prin faptul că cel care a primit declaraţia de rezoluţiune este în drept dar nu este obligat să respingă această declaraţie şi doar în cazul în care este respinsă declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte. Din modul în care este redactat textul rezultă că declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte numai în cazul în care aceasta a fost respinsă din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Deci dacă declaraţia va fi respinsă din alt motiv (spre exemplu pe motiv că contractul nu prevede acest drept) şi acest motiv nu este justificat declaraţia de rezoluţiune va produce de asemenea efecte chiar dacă nu a fost achitată penalitatea.
În cazul în care declaraţia de rezoluţiune a fost respinsă motivat şi fără întîrziere contractul va continuat să producă efecte şi părţile vor putea rezolvi contractul dacă există alte temeiuri de rezoluţiune
Declaraţia despre rezoluţiunea contractului va produce efecte chiar şi în cazul în care a fost respinsă motivat şi fără întîrziere dacă cel care a declarat rezoluţiunea va plăti neîntîrziat penalitatea. Termenul în care trebuie să fie plătită penalitatea se va determina în fiecare caz aparte reieşind din circumstanţele concrete ale cazului.
Articolul 746. Dreptul creditorului la reducerea obligaţiei corelative (1) În cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului, creditorul are dreptul la reducere proporţională a obligaţiei sale corelative.
(2) Reducerea proporţională a obligaţiei corelative se determină în funcţie de toate circumstanţele pertinente.
(3) În cazul în care obligaţia corelativă nu poate fi redusă, creditorul are dreptul de a cere doar repararea prejudiciului.
Scopul acestui articol este de a stabili dreptul la reducerea obligaţiilor sale în cazul în care deşi debitorul nu a executat contractul creditorul nu are dreptul de rezoluţiune.
În toate cazurile în care deşi debitorul nu execută contractul creditorul din anumite motive nu are drept de rezoluţiune (spre exemplu neexecutarea nu este esenţială) creditorul are dreptul de a reduce obligaţia sa care se află în corelaţie cu obligaţia care nu a fost executată.
Mărimea în care se va reduce obligaţia corelativă se va determina pornind de la gradul de neexecutare a obligaţiei de către debitor dar se vor ţine cont şi de alte circumstanţe care justifică dreptul creditorului de a cere reducerea obligaţiei corelative în proporţie mai mare decît gradul de neexecutare a obligaţiei de către debitor. În caz de litigiu între părţi instanţa de judecată va ţine cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale creditorului şi de gradul de vinovăţie al debitorului.
În cazul în care creditorul nu poate declara rezoluţiunea contractului şi nici nu poate cere diminuare obligaţiei sale corelative (spre exemplu în cazul obligaţiilor indivizibile) acesta va putea cere repararea prejudiciului cauzat prin faptul că cealaltă parte nu-şi execută obligaţia asumată prin contract. Întinderea prejudiciului şi mărimea despăgubirilor se determină în dependenţă de circumstanţele cazului ţinînd cont şi de vinovăţia debitorului.
Articolul 747. Rezilierea contractului (1) Rezilierea operează numai pentru viitor. Pot fi reziliate contractele cu executare succesivă.
(2) La reziliere, art.734, 735, 737, 741-746 se aplică în modul corespunzător.
Scopul acestui articol este de a defini rezilierea contractului, de a prevedea contractele care pot fi reziliate şi de a stipula regimul juridic aplicabil rezilierii.
Spre deosebire de rezoluţiune care prevede că părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta pe viitor şi în acelaşi timp sînt obligate să întoarcă toate prestaţiile deja efectuate (vezi comentariul la art. 738) în cazul rezilierii părţile sînt eliberate doar de obligaţia de a presta în viitor. Toate prestaţiile care au fost efectuate anterior rezilierii în conformitate cu prevederile contractului rămîn valabile. Nici partea care a declarat rezilierea şi nici cealaltă parte nu au dreptul de a cere restituirea prestaţiilor anterioare. Doar în condiţiile art. 748 alin. (4) partea îndreptăţită să rezilieze contractul poate extinde efectele rezilierii şi asupra prestaţiilor anterioare. În acest caz rezilierea va produce aceleaşi efecte ca şi rezoluţiunea
Rezilierea intervine în cazul contractelor cu executare succesivă adică acelor contracte în care prestaţia părţilor
În conformitate cu prevederile alin. (2) rezilierea este guvernată de regulile cu privire la rezoluţiune care se vor aplica însă ţinînd cont de particularităţile rezilierii care constau în faptul că prestaţiile efectuate anterior rămîn valabile şi nu trebuie întoarse, cu excepţia cazului prevăzut la art. 748 alin. (4).
Deşi la alin. (2) nu se stipulează expres că în cazul rezilierii se vor aplica prevederile articolelor 736, 738-740 trebuie considerat că se vor aplica mutatis mutandis şi aceste dispoziţii avînd în vedere că aplicarea acestor norme nu a fost exclusă expres. Această soluţie se justifică mai ales dacă ţinem cont de faptul că aplicarea art. 738 este prevăzută expres în art. 748 alin. (4).
Articolul 748. Rezilierea contractelor cu executare succesivă pentru motive temeinice (1) Dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale, rezilierea este admisibilă numai la expirarea fără rezultat a unui termen de remediere (termen de graţie) sau după o somaţie rămasă fără efect. Dispoziţiile art.709-711 se aplică în modul corespunzător.
(2) Contractele cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive întemeiate, fără respectarea unui termen de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea termenului de graţie sau de somaţie.
(3) Cel îndreptăţit poate rezilia contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să cunoască motivul rezilierii.
(4) Dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. În cazul restituirii prestaţiilor efectuate, art.731 şi 738 se aplică în modul corespunzător.
Scopul acestui articol este de a stipula regulile cu privire la rezilierea contractului în cazul în care există motive temeinice.
În cazul în care contractul se reziliază din motiv că una dintre părţi nu a executat contractul cealaltă parte va putea să exercite acest drept doar în cazul în care va pune debitorul în întîrziere (vezi comentariul la art. . 617, 709 şi 710) şi va acorda acestuia un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei sau după somarea debitorului în cazul în care acordarea unui termen de graţie nu este obligatoriu.
În cazul în care există motive temeinic partea a căror drepturi au fost încălcate poate rezilia contractul fără a pune în întîrziere cealaltă parte. Conform alin. (2) există un motiv întemeiat atunci cînd ţinînd cont de interesele toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi încetarea imediată a contractului este justificată. Spre exemplu în contractul
Alin. (3) stabileşte că dreptul de reziliere ca şi dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat într-un termen rezonabil de la data la care cel îndreptăţit a aflat sau trebuia să afle despre temeiul rezilierii (vezi comentariul la art. 737 şi 741).
În temeiul alin. (4) prin excepţie de la regula generală a efectelor rezilierii părţile vor fi obligate să întoarcă şi prestaţiile anterioare în cazul în care pentru partea care este îndreptăţită să rezilieze prestaţiile deja efectuate nu mai prezintă interes şi aceasta declară că rezilierea va produce efecte şi asupra prestaţiilor anterioare. Prestaţiile anterioare se vor restitui cu condiţia că acestea nu prezintă interes pentru cel care este în drept să rezilieze contractul anume din cauza rezilierii şi deci a eliberării debitorului de obligaţia de a executa şi celelalte prestaţii. Spre exemplu în cazul în care se reziliază un contract de prestare a serviciilor din cauza faptului că sînt prestate necalitativ cel care a reziliat contractul va fi eliberat de obligaţia de a plăti pentru serviciile deja prestate (sau după caz va putea cere restituirea sumelor plătite) în cazul în care va demonstra că serviciile deja prestate nu sînt utile părţii care a reziliat contractul. Obligaţia de a demonstra că prestaţiile efectuate nu prezintă pentru el interes în lipsa prestaţiilor de care părţile au fost eliberate revine părţii care este în drept să rezilieze.
Prestaţiile se vor restitui în conformitate cu regulile stabilite pentru restituirea prestaţiilor în cazul rezoluţiunii. Regulile cu privire la rezoluţiune se vor aplica în mod corespunzător, adică ţinînd cont de particularităţile contractelor cu executare succesivă. Trimiterea la art. 731 este o eroare tehnică. Legiuitorul a avut în vedere aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 737. Trebuie de ţinut cont însă că rezilierea este guvernată şi de alte norme cu privire la rezoluţiune (vezi comentariul la art. 747 alin. (2)) care se vor aplica de asemenea ţinînd cont de adaptările neceare.