Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 756. Preţul

(1) Preţul bunului trebuie să fie fixat în bani.

(2) Dacă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între comercianţi preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor.

3) Dacă preţul bunului se determină în funcţie de greutatea lui, greutatea netă este aceea care, în caz de îndoială, determină preţul.
Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa vânzării. Dacă înstrăinarea bunului se face nu pentru bani, dar în schimbul altui lucru, pentru stingerea unei obligaţii sau în schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat vânzare-cumpărare.

Conform Legii Republicii Moldova cu privire la bani, Nr.123-XII din 15.12.1993, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3/51 din 30.03.1993, articolul 3 moneda naţională, leul, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. Prin urmare, dacă contractul de vânzare cumpărare este intern, atunci în contract ca monedă de plată poate fi indicat doar leul moldovenesc.

Determinarea preţului poate fi făcută direct şi concomitent cu acordul de voinţă al părţilor prin negociere sau prin aderarea pură şi simplă a cumpărătorului la preţurile fixe, expuse sau fixate concomitent. De asemenea şi vânzătorul poate să adere la oferta de cumpărare înaintată de cumpărător în care acesta stabileşte singur preţul.

Preţul mărfii este determinat, dacă cuantumul lui este convenit de părţi în contract. Preţul bunului este determinat în mod expres atunci când în contract se indică cuantumul acestuia, prin inserarea unei clauze în acest sens. De exemplu: „Preţul bunului care constituie obiectul contractului este de 10.000 (zece mii) lei. Preţul bunului este determinat în mod implicit, atunci când în contract se face referire la lista preţurilor care se află la vânzător şi pe care cumpărătorul o cunoaşte sau atunci când se face referire la preţul constant, utilizat continuu în relaţiile de afaceri.

Este important de indicat timpul relevant pentru fixarea preţului şi de stabilit cui aparţine dreptul de determinare. Articolul nu precizează cui aparţine dreptul de stabilire a preţului. Într-o atare situaţie, considerăm că vânzătorul trebuie să stabilească preţul, care urmează să fie acceptat de cumpărător. Dacă părţile nu pot ajunge la un acord comun în privinţa preţului, ele se pot adresa unui organ competent.

Din prevederile articolului rezultă, că preţul nu constituie o condiţie esenţială pentru încheierea contractului. Un contract de vânzare-cumpărare poate fi valabil încheiat şi fără indicarea preţului.

Dacă preţul nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile. Se va ţine seama de preţurile practicate la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă, că la momentul predării bunului vânzătorul nu este în drept să mărească preţul, iar cumpărătorul nu poate să-l reducă. Dacă, în momentul încheierii contractului există un nivel uniform al preţului, de la care doar câţiva vânzători deviază, acest nivel de preţ va fi luat ca bază. Dacă preţurile diferă, valoarea medie a preţului trebuie să fie calculată în baza preţului practicat de un vânzător care deţine partea cea mai mare pe piaţa în cauză. La stabilirea preţului se va ţine cont şi de celelalte condiţii ale contractului, cum sunt, de exemplu, locul livrării, calitatea, cantitatea, ambalajul, cheltuielile de transport, asigurare etc.

Dacă, în momentul încheierii contractului nu există contracte similare şi părţile nu stipulează în contract preţul mărfii sau modul de determinare a acestuia, se consideră că părţile s-au referit la un preţ practicat la data livrării bunurilor.

(3) În cazul în care părţile au stipulat în contract, că preţul mărfii se determină în funcţie de greutatea ei, stabilirea preţului are loc pe baza greutăţii nete a bunului. Prin greutate netă, de obicei se înţelege greutatea totală a mărfii, excluzându-se greutatea ambalajului.

Prevederile alineatului 3 se aplică în cazul în care nici contractul, nici uzanţele aplicate nu stabilesc metoda de determinare a greutăţii (netă sau brută) de care depinde preţul mărfii. De exemplu, dacă părţile au convenit, că ambalajul va fi întors vânzătorului, atunci se consideră că părţile au convenit să plătească preţul pentru greutatea netă.

Conform articolului 779, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunurile ambalate dacă în contract nu a fost stipulat altfel.

Articolul 757. Termenul predării bunului.

1. 
   Vânzătorul trebuie să predea bunul:
   

a) la data stabilită în contract sau la data care poate fi dedusă din contract;

b) în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, cu excepţia cazului în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului;

c) într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului, în celelalte cazuri.

(2) Contractul de vânzare-cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la data stabilită dacă din contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen, cumpărătorul pierde interesul faţă de executarea contractului.

(3) Vânzătorul poate executa contractul cu clauze de executare strict la data stabilită, înainte de acest termen sau după el numai cu consimţământul cumpărătorului.
(1) Predarea bunului constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la dispoziţia cumpărătorului la locul convenit în contract.

(a) În ce priveşte momentul predării mărfii, articolul 757 a) face o distincţie, după cum momentul predării este o dată fixă sau o perioadă de timp.

În conformitate cu prevederile articolului 575 (2) al Codului civil, dacă în contractul de vânzare-cumpărare este stabilită data la care trebuie livrată marfa, cumpărătorul nu poate cere livrarea mărfii înainte de termen. Potrivit aceluiaş articol, vânzătorul poate livra marfa înainte de termen, dacă cumpărătorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. Totuşi, dacă cumpărătorul respinge executarea anticipată, este obligat să-l informeze imediat în acest sens pe vânzător şi să ia toate măsurile necesare pentru a evita prejudicierea lui.

Chiar dacă în contract este stabilită data livrării mărfii, cumpărătorul este în drept să solicite livrarea mărfii imediat în cazul în care vânzătorul se află în incapacitate de plată (art.576 Codul civil).

În anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi. Acest caracter este impus de destinaţia bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte din contract. El poate rezulta, însă şi din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părţi. De exemplu, lucrul vândul îl constituie o cantitate de brazi pentru pomul de iarnă.

De regulă, termenul de livrare a mărfii se stipulează în contract. Părţile pot stabili o dată fixă sau pot fi utilizate următoarele modalităţi de stabilire a termenelor de livrare: „livrarea prin promptă expediţie”, ceea ce înseamnă expedierea mărfii în primele 15 zile de la data încheierii contractului; „livrarea mărfii îndată ce este gata sau îndată ce este posibil” – un astfel de termen se poate referi la o marfă, care urmează să fie fabricată fără, însă a se depăşi termenul de 45 zile de la data încheierii contractului; „livrarea la începutul lunii” – se înţelege prima decadă din luna respectivă; „livrarea mărfii la mijlocul lunii” sau „livrarea la sfârşitul lunii”, se înţelege, că termenul este în decada a doua, respectiv a treia; „livrarea mărfii în termenul de ....... sau de la ....... „ părţile stabilind un termen sau mai multe, după cum marfa se livrează odată sau de mai multe ori.

b) Dacă în contract este stabilită perioada în care trebuie să fie făcută predarea mărfii sau dacă această perioadă poate fi determinată prin referire la contract, vânzătorul poate să predea bunul în orice moment în cursul acestei perioade. Deci, vânzătorul este acel care decide momentul predării bunului. Excepţie face situaţia în care din împrejurări rezultă, că alegerea datei revine cumpărătorului. De exemplu, dacă în contract s-a convenit, că livrarea mărfii va avea loc în luna iulie, vânzătorul poate preda marfa la 1 iulie, dar şi la 31 iulie, precum şi în orice zi lucrătoare a lunii iulie. Dacă alegerea datei livrării mărfii revine vânzătorului, el este obligat să-l informeze pe cumpărător despre aceasta.

Alegerea datei revine cumpărătorului atunci când acesta trebuie să încheie contractul de transport sau atunci când din cauza capacităţilor limitate de depozitare a mărfurilor este interesat în fixarea unei date exacte pentru preluarea mărfii.

În situaţia în care se încheie un contract de vânzare-cumpărare internaţională şi s-a convenit, de exemplu, asupra clauzei FOB – INCOTERMS 2000 sau INCOTERMS 1990, cumpărătorul este acela care va stabili data livrării mărfii.

c) Dacă în contractul de vânzare nu este indicată data livrării şi nici nu poate fi dedusă din contract, precum şi în cazul când nu a fost stabilită o perioadă de livrare a mărfii şi nici nu poate fi determinată prin referire la contract, vânzătorul trebuie să predea bunul într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului. În conformitate cu prevederile articolului 575 a Codului civil, dacă în contractul de vânzare-cumpărare părţile nu au stabilit termenul de livrare a mărfii, cumpărătorul are dreptul să pretindă oricând livrarea, iar vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare în termen de 7 zile din momentul cererii cumpărătorului.

Ori de câte ori îndeplinirea obligaţiei de predare este dependentă de o faptă a cumpărătorului, termenul pentru executare începe să curgă din momentul când cumpărătorul a săvârşit acea faptă. Dacă predarea mărfii este subordonată plăţii uni acont, plata acontului respectiv marchează începutul curgerii termenului de predare. În cazul unui contract de vânzare-cumpărare internaţională, atunci când sunt necesare permise sau licenţe de import sau export, termenul pentru îndeplinirea obligaţiei de predare începe să curgă doar din momentul obţinerii autorizaţiilor respective.

În cazul în care prestaţia la care s-a obligat vânzătorul depinde de anumite prestaţii prealabile ce incumbă cumpărătorului, iar acesta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţiile, provocând astfel dificultăţi substanţiale în legătură cu producţia, atunci vânzătorul este în drept să modifice în mod corespunzător termenul de livrare şi să ceară despăgubiri pentru daunele efectiv suportate după ce a informat cumpărătorul în timp util.

2) În aplicarea prezentului alineat este necesar a se ţine cont de următoarele momente: În primul rând, pentru aplicarea prezentei stipulaţii nu este suficientă includerea în contract a unui termen determinat de livrare a mărfii, de exemplu perioada între 1 şi 15 iulie 2003. Pierderea interesului cumpărătorului trebuie să rezulte clar din contract. În al doilea rând, vânzătorul nu este în drept să livreze marfa după expirarea termenului fixat, chiar dacă cumpărătorul nu l-a informat în scris sau verbal despre renunţarea la contract în legătură cu încălcarea termenului de livrare. În al treilea rând, vânzătorul nu poate efectua o livrare anticipată, fără acordul prealabil al cumpărătorului. În al patrulea rând, dacă vânzătorul nu livrează marfa în termenul stabilit, cumpărătorul este în drept să refuze preluarea mărfii şi să ceară despăgubiri în conformitate cu articolul 602 al Codului civil.

3) În situaţia stipulată la alineatul 3 este important de reţinut, că vânzătorul trebuie să notifice cumpărătorului data livrării mărfii şi să primească consimţământul acestuia. Numai după primirea consimţământului cumpărătorului, vânzătorul va putea livra marfa anticipat datei fixate în contract.

Articolul 758. Obligaţiile vânzătorului de expediere a bunului.
(1) Dacă, în conformitate cu contractul, vânzătorul predă bunul către un cărăuş şi dacă bunul nu este clar individualizat, potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice alt mijloc, vânzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifică bunul.

(2) Dacă este obligat să ia măsuri pentru transportul bunurilor, vânzătorul trebuie să încheie contracte necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.

(3) Dacă nu este obligat să asigure bunul pe timpul transportării, vânzătorul urmează să transmită, la cererea cumpărătorului, toată informaţia de care dispune, necesară pentru încheierea contractului de asigurare.
Conform prevederilor prezentului articol, obligaţia vânzătorului de predare a mărfii este însoţită, în funcţie de împrejurări, de anumite obligaţii adiacente.

Prevederile alin.1 se aplică doar dacă sunt îndeplinite următoarele două condiţii cumulative: a) marfa este predată cărăuşului, indiferent cine a încheiat contractul de transport şi

b) bunul nu este clar individualizat prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice alt mijloc.

O altă cerinţă este ca în contractul de vânzare-cumpărare să fie stipulat expres, că vânzătorul nu este obligat odată cu predarea bunului să remită şi documentele referitoare la bun. Dacă o asemenea stipulaţie lipseşte, vânzătorul, în baza art.753, alin.2, este obligat să remită concomitent cu predarea bunului şi documentele referitoare la marfă.

Termenul cărăuş este utilizat pentru diferite modalităţi de transport: auto, feroviar, aerian, maritim, fluvial.

Conform dispoziţiilor alin.1, nu este obligatoriu ca mărfurile să fie individualizate. În cazul în care bunurile sunt clar individualizate, vânzătorul nu este obligat să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie. De asemenea, dacă bunul, chiar dacă nu este clar individualizat, dar se predă cumpărătorului sau reprezentantului său autorizat, nu este necesară transmiterea unui aviz de expediţie.

Identificarea bunului este posibilă prin marcarea mărfii, care deseori se determină de părţi în contract prin clauza „ambalajul şi marcarea”, unde se stipulează: denumirea vânzătorului şi cumpărătorului, numărul contractului, greutatea brută şi netă, instrucţiunile referitoare la păstrarea mărfii.

O altă metodă de identificare a mărfii o constituie includerea datelor necesare în documentele de transport. Astfel, în conosament sau în scrisoarea de trăsură se include informaţia referitoare la vânzător şi cumpărător, la încărcătura transportată, cantitate şi felul ambalajului. Dacă marfa primită de cărăuş este incompletă sau are defecte, în documentul de transport trebuie introdusă informaţia respectivă. În caz contrar se va considera că marfa a fost recepţionată în cantitatea şi de calitatea stipulată în contractul de vânzare-cumpărare.

Articolul nu stabileşte termenul în care vânzătorul trebuie să transmită cumpărătorului avizul de expediţie care specifică bunul. Dar, din principiile generale ale Codului civil rezultă că vânzătorul este obligat să transmită avizul într-un termen rezonabil din data expedierii mărfii.

(2) Alin.2 al prezentului articol se referă la situaţia când obligaţia de încheiere a contractului de transport revine vânzătorului. Se precizează expres, că vânzătorul trebuie să încheie anume aşa contracte pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut în contract, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.

Este posibil ca pentru transportarea mărfii la destinaţie să fie utilizat un singur mijloc de transport sau să fie încheiat un contract de transport multimodal. În ambele cazuri vânzătorul este obligat să asigure transportarea mărfii până la locul predării acesteia cumpărătorului.

Reeşind din specificul mărfii, vânzătorul trebuie să aleagă cel mai adecvat mijloc de transport. De asemenea, este obligat să încheie contractul de transport în condiţii uzuale pentru o atare expediere, adică vânzătorul trebuie să ţină cont atât de preţurile existente, cât şi de practica încheierii unor contracte de transport.

(3) În baza alin.3 vânzătorul este obligat să transmită, la cererea cumpărătorului, toată informaţia de care dispune, necesară pentru încheierea contractului de asigurare. Această obligaţie revine vânzătorului numai în cazul existenţei următoarelor condiţii: a) vânzătorul nu este obligat să asigure bunul pe timpul transportului şi b) cumpărătorul a solicitat vânzătorului informaţia.

Articolul nu precizează o anumită formă pentru solicitarea informaţiei de către cumpărător, prin urmare acesta poate solicita informaţia atât verbal cât şi în formă scrisă.

În alin.3 nu se menţionează termenul în care vânzătorul trebuie să transmită informaţia cumpărătorului. Este necesar de prevăzut acest termen în contractul de vânzare-cumpărare. Dacă în contract părţile nu au convenit asupra termenului prezentării informaţiei, vânzătorul trebuie să transmită informaţia necesară cumpărătorului într-un termen rezonabil, astfel încât acesta să poată încheia contractul de asigurare până la transportarea mărfii.

Articolul 759. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului.
(1) Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în momentul în care vânzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului dacă contractul nu prevede altfel.

(2) Când contractul de vânzare-cumpărare implică transportul bunului, iar vânzătorul nu este obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului către primul cărăuş. Dacă vânzătorul este obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului numai după remiterea în acel loc a bunului către cărăuş. Dacă cumpărătorul a dat vânzătorului instrucţiuni asupra modului de transportare, iar vânzătorul s-a abătut de la ele fără motiv întemeiat, atunci el este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.

(3) În cazul vânzării bunului pe parcurs, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul încheierii contractului dacă acesta nu prevede altfel.

(4) În cazul în care contractul este încheiat după predarea bunurilor, riscurile cunoscute vânzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o cunoscă la încheierea contractului rămân ale vânzătorului.

(5) În cazul vânzării bunurilor determinate generic, riscul nu trece la cumpărător anterior individualizării bunului.
(1) Aplicabil contractului de vânzare-cumpărare riscul este considerat pieirea sau deteriorarea bunului ce constituie obiectul contractului, care au survenit independent de voinţa vânzătorului sau cumpărătorului, ca o consecinţă a cazurilor neprevăzute sau a circumstanţelor de forţă majoră.

Prejudicierea mărfurilor în timpul transportării, legată de calităţile mărfii (de ex., sticlă, legume, fructe etc.), de condiţiile transportării (de ex., transportarea în platforme descoperite a cărbunelui, prundişului, cerealelor etc.) şi de durata transportării, în practică este recunoscută ca o diversitate a pieirii ocazionale sau a deteriorării mărfii.

Trecerea riscului de la vânzător la cumpărător depinde de momentul în care vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de predare a bunului. În conformitate cu prevederile art.760, obligaţia de predare se consideră executată de vânzător în momentul predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el. Dacă vânzătorul urmează să predea bunul la locul aflării lui, obligaţia de predare se consideră executată în momentul punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicate de el. Dacă vânzătorul nu este obligat prin contract să asigure transportarea bunului sau să-l predea la sediul cumpărătorului, se consideră că vânzătorul a executat obligaţia de predare la data remiterii bunului către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător, dacă contractul nu prevede altfel.

Părţile pot prevedea în contract alte reguli de transmitere a riscurilor.

(2) Prevederile alin.2 se referă la cele mai frecvente cazuri întâlnite în practică, şi anume atunci când contractul de vânzare-cumpărare prevede transportarea mărfii de către o organizaţie specializată de transport. Articolul nu specifică modalitatea de transport, ceea ce înseamnă că se aplică tuturor categoriilor de transport, inclusiv transportului multimodal.

Părţile au dreptul să stipuleze în contractul de vânzare-cumpărare un loc determinat pentru predarea mărfii.

În lipsa unui acord între părţile contractante referitor la momentul şi locul trecerii riscului de la vânzător la cumpărător, în baza art.759, alin.2, riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului primului cărăuş. Din formularea dată rezultă un şir de consecinţe care necesită să fie analizate. Întâi de toate se pune problema cine trebuie să remită marfa cărăuşului şi cine trebuie să preia marfa la destinaţie. Din conţinutul articolului rezultă, că aceste acţiuni sunt efectuate de către vânzător şi cumpărător. În practică, însă, în majoritatea cazurilor, pentru executarea contractului părţile atrag terţe persoane, iar marfa care constituie obiectul contractului este transportată nu la cumpărător, dar la persoana indicată de el, cu care cumpărătorul are relaţii contractuale. Deaceea, termenii „vânzător” şi „cumpărător” trebuie înţeleşi mai larg, aceştea incluzând persoanele care execută de facto contractul de vânzare-cumpărare şi care au stabilite raporturi juridice cu vânzătorul şi cumpărătorul. Când vânzătorul transmite marfa primului cărăuş, se vor întocmi documentele de transport necesare, iar momentul decisiv pentru transmiterea riscului este data întocmirii documentului.

Este foarte important de stabilit momentul producerii riscului. Acest lucru este greu de stabilit în cazul transportării mărfii în containere, când poate avea loc aşa-numita deteriorare nevăzută a mărfii (umezirea, deteriorarea parţială), momentul survenirii riscului fiind necunoscut. Pentru rezolvarea acestei chestiuni se ia ca bază documentul de transport, care conţine caracteristica încărcăturii. Dacă în documentul de transport lipsesc asemenea menţiuni, se prezumă că marfa a fost transmisă cărăuşului fără vicii. Desigur, părţile pot prezenta şi alte dovezi. În situaţiile mai dificile poate fi numită o expertiză.

Dacă în contractul de vânzare-cumpărare este stabilit un anumit loc pentru predarea mărfii către cărăuş, atunci marfa trebuie transmisă în acel loc, deoarece numai atunci riscul se transmite de la vânzător la cumpărător.

În situaţia în care cumpărătorul a dat instrucţiuni vânzătorului referitoare la modul de transportare a mărfii, de exemplu a solicitat ca marfa să fie ambalată cu un ambalaj adecvat sau să fie transportată cu un anumit mijloc de transport, atunci vânzătorul trebuie să se conformeze acestor instrucţiuni. În cazul când vânzătorul nu respectă instrucţiunile cumpărătorului, neavând un motiv întemeiat, atunci riscul pieirii sau deteriorării mărfii va fi suportat de vânzător. Într-o asemenea situaţie, vânzătorul va fi obligat să repare şi prejudiciul cauzat astfel cumpărătorului.

(3) Alineatul 3 al articolului stabileşte momentul transmiterii riscurilor către cumpărător în cazul vânzării bunurilor pe parcurs. O atare situaţie este întâlnită de regulă în cazul transportului multimodal sau al transportului pe mare, care durează mult şi poate apărea necesitatea vânzării bunurilor pe parcurs.

În cazul vânzării bunului pe parcurs, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul încheierii contractului. Momentul încheierii contractului este cunoscut (data încheierii contractului), pe când momentul survenirii riscului poate fi necunoscut, deteriorarea mărfii transportate de cele mai multe ori se fixează la momentul sosirii la punctul de destinaţie. Acest aspect trebuie să se rezolve, ţinându-se cont de dovezile părţilor contractante. Părţile pot stipula în contract şi un alt moment de transmitere a riscurilor de la vânzător la cumpărător.

(4) Dacă contractul este încheiat după predarea bunurilor, atunci toate riscurile care îi sunt cunoscute vânzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o cunoască rămân ale lui. Aceste riscuri nu vor fi transmise cumpărătorului.

(5) În cazul în care obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie bunurile determinate generic, riscul va trece la cumpărător numai după individualizarea bunului. Conform art.294, alin.2, bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire (a se vedea comentariul la art.294 (2)).