Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu


Articolul 1514 Trecerea rezervei succesorale la moştenitorii testamentari



Yüklə 9,86 Mb.
səhifə237/249
tarix28.10.2017
ölçüsü9,86 Mb.
#18412
1   ...   233   234   235   236   237   238   239   240   ...   249

Articolul 1514 Trecerea rezervei succesorale la moştenitorii testamentari
Cota din rezerva succesorală a moştenitorului privat de dreptul la ea trece la moştenitorii testamentari.
La stabilirea rezervei urmează a se ţine seama numai de succesorii care vin efectiv la moştenire - rezerva fiind o parte a moştenirii - iar nu şi de cei care, datorită nedemnităţii succesorale sau a renunţării sînt străini de moştenire. Partea din rezerva succesorală a acestor succesori, trece la succesorii testamentari. Ea va fi repartizată conform cotei prevăzute pentru fiecare în testament.

Titlul IV

SUCCESIUNEA VACANTĂ

Articolul 1515. Trcerea bunurilor fără succesor în proprietatea statului
(1)Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu vacant dacă nu există nici succesori testatmentari, nici legali sau dacă nici unul din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toţi succesorii sînt privaţi de dreptul la succesiune.

(2)Statul intră în posesiunea patrimoniului prin eliberarea unui certificat de succesiune vacantă.

(3)Ordinea moştenirii şi evidenţa patrimoniului succesoral vacant, precum şi transmiterea acestuia în proprietatea statului, se stabilesc prin lege.
1.Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului – în total sau în parte – în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari) , fie chiar dacă aceştia există, vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale (fiscus post omnes).

Astfel, statul va avea capacitate succesorală în următoarele cazuri:

-dacă bunurile au fost testate statului (orice persoană poate lăsa prin testament întregul său patrimoniu sau o parte din el statului alături de ceilalţi moştenitori);

-dacă cel ce a lăsat moştenirea nu are nici succesori legali, nici succesori testamentari;

-dacă toţi moştenitorii au fost decăzuţi din dreptul la succesiune;

-dacă nici unul din moştenitori nu a acceptat succesiunea;

-dacă vre-unul din moştenitori a renunţat la succesiune în folosul statului;

-dacă nu există moştenitori legali şi cel care a lăsat moştenirea a testat numai o parte din moştenire.

2.După trecerea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii, la cererea organului financiar respectiv, notarul eliberează certificatul că succesiunea este vacantă. Statul dobîndeşte moştenirea de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale. Cu alte cuvinte, certificatul de vacanţă succesorală are un efect declarativ şi nu constitutiv, deoarece în caz contrar s-ar admite că între momentul deschiderii succesiunii şi data eliberării lui, moştenirea a rămas fără titular, ceea ce este inadmisibil.

Întrucît dobîndirea de către stat a moştenirii vacante are loc de la data deschiderii succesiunii, de la această dată urmează a se aplica, în privinţa patrimoniului succesoral, regimul juridic aplicabil proprietăţii de stat.

După eliberarea certificatului de succesiune vacantă notarul nu mai poate elibera un alt certificat (de moştenitor). Persoanele care au pretenţii la moştenire ori au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea sau cuprinsul certificatului, pot cere în instanţa judecătorească anularea lui, după care notarul va elibera certificatul de moştenitor pe baza hotărîrii judecătoreşti.

Dacă moştenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin testament, urmează să i se elibereze certificat de moştenitor şi nu certificat de succesiune vacantă.

Statul răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii în limita patrimoniului cules.

Spre deosebire de ceilalţi moştenitori, statul nu are drept de opţiune succesorală. Astfel, el nu poate renunţa la moştenirea vacantă, deoarece bunurile succesorale, devenind fără stăpîn, revin tot lui. Statul, neavînd drept de opţiune, termenul de prescripţie de 6 luni pentru exercitarea acestui drept, devine inaplicabil.

3.Instituţia succesiunii vacante este reglementată doar de prezentul Cod.

T i t l u l V

REGIMUL JURIDIC AL MOSTENITORULUI

Capitolul I

OPTIUNEA SUCCESORALA

Articolul 1516. Acceptarea succesiunii


  1. Succesiunea trece la moştenitorul chemat la succesiune, sub rezerva dreptului de a renunţa la ea.

  2. Succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau succesor legal.

  3. Succesiunea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniul succesoral.

  4. Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a acceptat întregul patrimoniu, oriunde s-ar află şi din ce ar consta.

În cazul atribuirii succesiunii unui moştenitor, fie pe cale testamentară, fie în temeiul legii, el are de ales între două soluţii: să accepte succesiunea sau s-o refuze.

Facultatea de a accepta sau de a refuza succesiunea este comună tuturor moştenitorilor. Exerciţiul acestei opţiuni are drept efect a fixa în mod definitiv asupra lor drepturile ce le aveau de la lege, sau de a-i îndepărta în mod irevocabil de la succesiunea la care au renunţat.

La moartea unei persoane, proprietatea bunurilor sale trece de drept asupra moştenitorilor chemaţi a succede. Aşadar, calitatea de moştenitor şi vocaţia ereditară n-au nici o legătură cu acceptarea sau renunţarea la succesiune, care nu intervin decât ulterior, pentru lămurirea situaţiei. Dar, dacă este adevărat că proprietatea bunurilor succesorale trece de drept şi în virtutea legii asupra moştenitorilor, trebiue observat totodată că nici un succesibil nu poate fi silit să accepte succesiunea, după sistemul dreptului nostru civil, din dreptul roman. Manifestarea de voinţă a succesibilului, când acceptă, este o tarificare a transmisiunii patrimoniului ereditar, transmisiune deja operată în virtutea legii sau a voinţei defunctului. Ca să aleagă între ambele soluţii, el trebuie să fie în deplină cunoştinţă a situaţiei; în acest scop, succesibilul va încerca să obţină lămuriri prealabile asupra acivului şi pasivului succesoral, pentru a-şi da seama dacă are interes să accepte succesiunea.

Toate aceste investigaţii necesită însă timp. Legea, ţinînd seama de această situaţie, acordă moştenitorului prin art. 1517 un termen de şase luni.

La data deschiderii succesiunii, moştenirea se transmite către toţi moştenitorii celui care a decedat, pentru fiecare dintre aceştia născîndu-se un drept subiectiv de opţiune scucesorală, acest drept de opţiune succesorală poate fi exercitat de către toţi moştenitorii legali, testamentari, de moştenitorii subsecvenţi, de creditorii personali ai moştenitorilor legali sau testamentari (art., art. 598 - 599 C.C).

Dezvăluind conţinutul dreptului nominalizat, urmează să avem în vedere că opţiunea succesorală acordă moştenitorilor alternativa de a accepta sau a renunţa la succesiune.

Pentru obţinerea succesiunii, moştenitorul trebuie să o accepte. Efectuînd alegerea în favoarea acceptării succesiunii, moştenitorul urmează să-şi manifeste voinţa de acceptare a succesiunii într-un mod ori altul, deoarece concomitent cu acceptarea succesiunii, atît pentru moştenitori, cît şi pentru alte persoane apar consecinţe juridice. În caz că voinţa nu este manifestată în nici un mod, trebuie de înţeles că moştenitorul a renunţat la moştenire, ce deasemenea atrage după sine un şir întreg de consecinţe juridice.

Din principiul universalităţii succesorale urmează că actul de acceptare a succesiunii cuprinde întreaga succesiune ce i se cuvine moştenitorului care a acceptat-o, unde nu s-ar afla şi din ce nu ar consta.

Nu se admite acceptarea succesiunii sub vreo condiţie (ex. Acceptarea succesiunii cu condiţia livrării ei la domiciliul succesorului, acceptarea succesiunii cu condiţia că cel ce a lăsat moştenirea să nu fi avut datorii, etc).

Succesiunea poate fi acceptată de unul din moştenitori, de cîţiva moştenitori.

Dacă există o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent de alegerea făcută de ceilalţi.

Principiul libertăţii de alegere este atenuat numai de dreptul creditorilor moştenitorului prin acţiunea oblică.

Se pune întrebarea dacă creditorii moştenitorului (sucesibilului) neglijent, pot sau nu să exercite dreptul de opţiune pe calea acţiunii oblice.

Deoarece dreptul de opţiune succesorală este de natură patrimonială (iar nu de natură exclusiv personală) ce poate fi exercitat şi de către creditorii personali ai succesibilului pe calea acţiunii oblice (subrogatorii).

Pentru ipoteza acceptării se poate adăuga şi argumentul că ea nu face decît să consolideze dobîndirea care a avut loc la data deschiderii moştenirii. Opţiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului – atît în cazul moştenirii legale, cît şi a celei testamentare - numai dacă se dovedeşte, în concret, că alegerii făcute de el i se opun considerente de ordin moral, caz în care opţiunea ar averea caracter exclusiv personal.

Dacă un moştenitor de rang preferat (de exemplu din cl. I de moştenitori legali) îşi consolidează drepturile dobîndite prin acceptarea succesiunii, prin aceasta anihilează dreptul de opţiune al moştenitorilor subsecvenţi.

Prin acceptare, titularul dreptului de opţiune renunţa la dreptul de a mai putea „renunţa la moştenire„ ( Francisc Deak, c.p. 422).

Dacă renunţarea nu a devenit irevocabilă, atunci creditorii personali ai moştenitorului vor putea prin intermediul acţiunii oblice, să accepte moştenirea prin rectractarea renunţării, acceptarea făcîndu-se pe semna moştenitorului.

Astfel de manifestare de voinţă se poate exprima de succesor şi prin declaraţia, semnătura pe care este autentificată de secretarul primăriei satului/comunei, în termenul de 6 luni, prin care se indică compunerea masei succesorale şi calitatea de moştenitor.

Problema acceptării moştenirii prin intrarea în posesie presupune o examinare atentă a actelor săvîrşite de succesibilîn stabilirea intenţiei lui reale cu privire la voinţa de a păstra sau nu calitatea de moştenitor.

Actele de conservare şi cele asimitate lor, nu sunt acte de intrarea în posesiune a moştenirii, dacă cel care le-a făcut nu a luat titlul sau calitatea de moştenitor. Aceste acte au un caracter urgent, nu atacă fondul moştenirii şi folosesc tuturor celor îndreptăţii a o primi. (probabil, e necesar de scos acest aliniat).

Actele de dispoziţie, presupun intenţia neechivocă de a accepta tacit moştenirea. Orice act de dipoziţie, indiferent de valoarea bunului succesoral asupra căruia se ecercită actul, constituie o acceptare a succesiunii prin intrare în posesie. Ca acte de dispoziţie, care constituie acceptarea succesiunii prin intrare în posesie se pot considera înstrăinarea bunurilor succesorale şi constituirea de drepturi reale asupra lor (servitute), dărîmarea şi reparaţiile care nu au un caracter urgent, făcute la imobilele succesorale, plata impozitelor asupra masei succesorale, solicitarea inventarierii bunurilor, contractul de valorificare a dreptului de autor încheiat de succesibil în termen de opţiune succesorală, etc.

Nu poate fi considerat că a acceptat succesiunea moştenitorul care a contribuit la cheltuielile de înmormîntare, luarea din patrimoniul moştenirii a unei amintiri de familie, bibelouri, preluarea de către unii din moştenitorii legali, imediat după deces a uniu singur bun de valoare redusă, avîndu-se în vedere obiceiul local.

Acceptarea succesiunii poate fi efectuată prin una din cele două modalităţii:

- formal, adică depunerea declaraţii de acceptare a succesiunii la notar;

- de fapt, adică prin întrarea în posesia patrimoniului succesoral, care este însoţită de acţiunile legate de administrarea şi utilizarea acesteia.

Acceptarea succesiunii prin intermediul modalitaţilor enumerate, indiferent de modalitatea aleasă de moştenitor, trebuie efectuată în termen de 6 luni după deschiderea succesiunii. Semnătura moştenitorului pe cererea de acceptarea succesiunii, trebuie efectuată notarial (conform prevederilor art. LNT), cu excepţia cazurilor de adresare şi prezentare pesonală la notar.

Pentru copiii pînă la 14 ani cererea de acceptare a succesiunii se depune de către părinţii lor, înfietori sau tutori; pentru cetăţenii, recunoscuţi de către instanţa de judecată fără de capacitate de exerciţiu, cererea de acceptarea succesiunii de către tutorii lor. Minorii în vîrstă de la 14 pînă la 16 ani depun şi semnează cererea personal, însă cu acordul părinţilor (înfietorilor, curatorilor).

Cererea de acceptare a succesiunii poate fi înnaintată de către reprezentantul moştenitorului, care accţionează în baza procurii.

Toate cererile de acceptare a succesiunii înnaintate notarului se înregistrează în registru de evidenţă a dosarelor succesorale.

În cererea de acceptare a succesiunii legale urmează a fi enumeraţi toţi moştenitorii din clasa chemată la succesiune (la succesiunea legală), iar în cererea de acceptare a succesiunii testamentare – toţi moştenitorii, care au dreptul la cota obligatorie la moştenire, cu indicarea domiciliului. Notarul este obligat să informeze despre deschideres succesiunii doar a moştenitorilor, domiciliul cărora le este cunoscut. În acelaş timp expirarea termenului stabilit de lege pentru acceptare a succesiunii nu eliberează notarul de obligaţia de a informa moştenitorii despre succesiunea deschisă, ţinînd cont că ei pot dovedi faptul a.s. în termen sau prelungirea termenului de acceptare a succesiunii prin judecată.

Necomunicarea intenţionată de careva din moştenitori despre faptul existenţei celorlalţi moştenitori sau pe cineva din ei, poate atrage după sine nulitatea certificatului de moştenitor, însă responsabilitatea în asemenea caz revine nu notarului ci moştenitorului, care nu a comunicat despre existenţa altor moştenitori. Mai mult ca atît asemenea acţiuni ale moştenitorului pot servi ca temei de reunoaştere a nedemnităţii acestui moştenitor în conformitate cu articolul.......... Cod Civil.

Act juridic unilaterat.

Opţiunea succesorală se realizează prin manifestarea de voinţă a succesibilului în sensul acceptării pure şi simple a moştenirii sau sub beneficiu de inventar ori în sensul renunţării la moştenire. În toate cazurile, opţiunea trebuie să reprezinte voinţa unei singure persoane, fiind, prin urmare, un act juridic unilateral. În consecinţă, dacă există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opţiune în mod „colectiv”; fiecare în parte urmează să se pronunţe individual, iar soarta juridică a opţiunii făcută de unul dintre ei nu afectează opţiunea făcută de ceilalţi. Actul de opţiune poate fi săvîrşit nu numai personal de către succesibil, dar şi prin reprezentare - legală sau convenţională – sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Deci actul de opţiune nu este un act esenţialmente personal.



Act juridic voluntar.

Libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se manifestă pe mai multe planuri.

În primul rînd, după cum am văzut, nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine (art. 686 C. civ.). Principiul nemo invitus heres (nimeni nu poate fi moştenitor fără voia lui sau în tălmăcirea din Codul Caragea: „Cel ce nu voieşte cu sila moştenitor nu se face”), domină materia dreptului de opţiune succesorală.

În al doilea rînd, în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilităţile conferite prin dreptul de opţiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat (pur şi simplu ori sub beneficiu de inventar) sau a renunţat la moştenire şi nici să răspundă pentru consecinţele alegerii făcute. În sfîrşit, dacă există o pluratitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent de alegerea făcută de ceilalţi. Este deci posibil ca unii să accepte moştenirea, iar alţii să renunţe la ea. Principiul libertăţii de alegere – libertate atenuată numai de dreptul creditorilor succesibilului la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană – cunoaşte şi unele excepţii.



Acceptarea este expresă atunci cînd un succesibil îşi însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat”. Legea cere deci, pentru ca să existe acceptarea expresă, următoarele condiţii:

Cît despre natura unui asemenea act, jurisprudenţa socoteşte că nu este nevoie de o declaraţie categorică de acceptare a succesiunii; este destul ca din textul şi înţelesul actului, să rezulte în mod neîndoelnic că succesibilul acceptă moştenirea. D-nii Colin şi Capitant dau ca exemplu o opoziţie la o urmărire imobiliară, opoziţie emanînd de la succesibilul chemat, pentru a înlătura eventualitatea vînzării silite a unui imobil succesoral: o asemenea poziţie echivalează cu o acceptare.

Elementele din care reiese voinţa succesibilului de a accepta moştenirea sînt lăsate la aprecierea instanţelorjudecătoreşti, care vor statua, în caz de litigiu, asupra chestiunii dacă un act poate fi socotit, după enunţările ce le conţine, drept acceptare a moştenirii.

Acceptarea este tacită atunci cînd succesibilul face un act, pe care n-ar putea să-l facă decît în calitate de moştenitor şi care lasă a se presupune neapărat şi fără echivoc intenţiunea sa de a accepta (art. 689), săvîrşirea anumitor acte de către succesibil implică în mod logic că el acceptă moştenirea, prin faptul că el se comportă ca stpîn şi proprietar al averii succesorale.

Spre deosebire de cazul acceptării exprese, legea înţelege aici prin cuvîntul „act” orice act juridic, iar nu numai un înscris.

Întrebarea este dacă orice act efectuat de succesibil, cu privire la bunurile succesorale, poate fi luat drept o acceptare tacită? În această privinţă, sînt de făcut distincţii.

_ O primă şi importantă distincţie trebuie stabilită între actele de dispoziţie şi actele de administrare provizorie precum şi cele cu caracter conservator.

Din contra, actele de dispoziţie, făcute de succesibil asupra averii succesorale, implică întotdeauna acceptarea succesiunii. Din faptul că un moştenitor dispune de bunurile ereditare şi le înstrăinează sau le grevează de diverse sarcini, rezultă în mod evident că el a acceptat succesiunea.

Ceea ce interesează, în toate actele de dispoziţie, este intenţia succesibilului, nu validitatea lor, care este indiferentă în ce priveşte învederarea manifestării de voinţă a succesibilului. De exemplu, cînd succesibilul vinde un obiect, care în realitate nu face parte din succesiune, crezînd însă că înstrăinează un bun succesoral, el face un act care arată în mod neîndoios că intenţionează a se comporta ca proprietar al averii ereditare, deci ca acceptant al moştenirii. Jurisprudenţa a hotărît că faptul de a se pune în posesia unei părţi din averea succesorală constituie un act de acceptare tacită.

_ Dacă un succesibil donează, vinde sau cedează unui terţ drepturile sale asupra moştenirii, este considerat că a acceptat succesiunea.

_Tot ca acceptant este considerat succesibilul dacă renunţă chiar gratuit în folosul unuia sau mai multora dintre comoştenitori. Şi în acest caz, renunţarea echivalează cu o acceptare, din cauză că succesibilul înstrăinează partea sa de moştenire, îndeplinind deci un act de dispoziţiune.

A. Calitatea în care a luat parte la faceerea actului; dacă această calitate nu este cea de moştenitor, nu se poate spune că succesibilul a avut intenţia să se comporte ca proprietar al moştenirii şi că actul juridic în chestiune ar echivala cu o acceptare. El a putut contracta în calitate de mandatar al unui comoştenitor sau ca coproprietar al unui bun, pe care îl etăpînea în indiviziune cu defunctul, înainte de decesul acestuia.

B. Intenţia propriu-zisă a succesibilului, care trebiue dedusă atît din natura actului cît şi din verificarea faptelor ce au însoţit încheierea lui. Toate acestea sînt chestiuni de fapt, care întră în competenţa exclusivă a instanţelor de fond.

C. Calitatea naturii juridice a actului din care se pretinde că ar rezulta acceptarea succesibilului. Această latură a problemei constituie o chestiune de drept, care este succeptibilă de a fi cenzurată de Curtea de Casaţie. De bună seamă că criteriul de distincţie va fi, în linii generale, cel de mai sus, adică deosebirea între actele de dispoziţie şi cele de simplă administraţie sau de conservare. Sunt însă cazuri în care linia de separaţie între aceste două categorii de acte ese confuză, căci un act poate fi succeptibil de mai multe interpretări. Iată, de exemplu, un succesibil care plăteşte o datorie a moştenirii. Act de dispoziţie sau de simplă administrare? Este act de administrare în înţelesul art. 690, dacă este vorba de a se plăti creanţe cu caracter urgent, cum ar fi de pildă, taxele de înregistrare pentru transmiterea succesiunii, conform dispoziţiilor din legea timbrului. Este act de dispoziţie, dacă datoria nu prezintă caracterul urgenţei şi dacă succesibilul o plăteşte cu banii lui? Cu toate că ne aflăm în prezenţa unui act de dispoziţie, se poate spune totuşi, că succesibilul a lucrat ca gestor de afaceri şi nu ca moştenitor.

Iată dar atîtea chestiuni dedicate, a căror exactă interpretare este de multe ori foarte greu de stabilit.

Articolul 1517. Termenul de acceptare a succesiunii
Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei.
Dreptul de opţiune trebuie exercitat în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii.

Dacă înăuntrul acestui termen, succesibilul nu şi-a manifestat voinţa de a accepta succesiunea, el e considerat că a renunţat la ea.

În cazul în care succesibilul a fost împiedicat dintr-un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de opţiune în termenul menţionat, judecătoria în raza căreia a fost ultimul domiciliu al defunctului poate prelungi termenul, la cererea succesibilului, cu cel mult 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit împiedicarea.

S-a decis că termenul de 6 luni este un termen de prescripţie iar nu de decădere (prefix), de unde consecinţa că expirarea lui nu duce la pierderea vocaţiei succesorale, a dreptului de succesiune în sine, ci numai a facultăţii de a accepta succesiunea, succesibilul considerîndu-se nu ca străin de succesiune, ci ca simplu renunţător.

Termenul de prescripţe de 6 luni se explică prin necesitatea lichidării într-un termen scurt a cauzelor succesorale prin stabilirea drepturilor cuvenite moştenitorilor şi eliberarea certificatelor de moştenitor sau declararea succesiunilor vacante, în cazurile cînd nu există moştenitorii existenţi au renunţat la drepturile lor.

Succesibilulul, care timp de 6 luni, a neglijat să ia o hotărîre cu privire la acceptare sau la renunţare, este considerat definitiv şi irevocabil ca fiind străin de moştenirea ce îi fusese atribuită în virtutea vocaţiei sale legale, întocmai ca şi cum ar fi renunţat.

Consider facultatea de a opta ca una şi singură, iar nu ca două alternative separate. Acest drept de opţiune se prescrie în întregul său, atît acceptarea cît şi renunţarea. Facultatea ce legea a acordat succesibilului este deci unică, măcar că se descompune în două alternative. Dar, pentru ca una din aceste două alternative să poată produce un efect, este nevoie ca succesibilul să se pronunţe pentru una din ele, înăuntrul termenului 6 luni, căci odată împlinit acel termen, facultatea de a opta, care este una şi singură, se va stinge prin prescripţie ca orice alt drept.

Moştenitorul, care se abţine de a se pronunţa, nu poate fi considerat că a acceptat. Într-adevăr, după art. 1516, ? acceptarea este expresă sau tacită. Acceptarea tacită trebuie însă să rezulte dintr-un act, pe care succesibilul chemat l-ar săvîrşi în calitate de moştenitor şi din care ar reieşi în mod vădit intenţia sa de a accepta.

Este deci inadmisibil ca succesibilul, care timp de 6 luni, a rămas străin de succesiune şi s-a abţinut cu desăvîrşire de a se pronunţa, să fie considerat ca acceptant.



Yüklə 9,86 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   233   234   235   236   237   238   239   240   ...   249




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin