Codul lui da Vinci



Yüklə 5,12 Mb.
səhifə16/32
tarix26.07.2018
ölçüsü5,12 Mb.
#59184
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   32

53
― Domnule Vernet!

Responsabilul de noapte al Băncii Zürich era bucuros să audă vocea preşedintelui în receptor.

― Unde aţi disparut, domnule? Poliţia este aici şi toată lumea vă aşteaptă!

― Am o mică problemă, îi răspunse Vernet foarte tulburat. Am nevoie imediat de ajutorul dumitale.

"Ai cu mult mai mult decât o mică problemă", comentă respon­sabilul în sinea sa. Poliţia înconjurase banca şi ameninţa că însuşi căpitanul DCPJ avea să vină cu mandatul pe care banca îl solicitase.

― Cu ce vă pot ajuta, domnule?

― Furgoneta blindată numărul trei. Trebuie s-o găsesc.

Derutat, responsabilul îşi verifică lista de programări.

― Este aici. Jos, la rampa de încărcare.

― Păi, nu este. Maşina a fost furată de doi indivizi urmăriţi de poliţie.

― Poftim? Şi cum au ieşit de aici?

― Nu pot intra în detalii la telefon, dar avem de-a face cu o situaţie ce se poate dovedi extrem de nefericită pentru bancă.

― Ce doriţi să fac eu, domnule?

― Să activezi transmiţătorul de urgenţă al furgonetei.

Privirea responsabilului se îndreptă spre panoul de control LoJack montat pe perete. La fel ca majoritatea vehiculelor blindate, toate furgonetele băncii erau echipate cu un sistem de localizare prin radio, care putea fi acţionat direct de la sediu. Responsabilul de noapte folosise sistemul o singură dată, după o deturnare, şi funcţionase perfect, localizând furgoneta şi transmiţându-i automat coordonatele către autorităţi. În noaptea aceasta însă, responsabilul avea impresia că preşedintele preferă un plus de discreţie şi de prudenţă.

― Domnule, vă daţi seama că, dacă activez sistemul LoJack, trans­miţătorul va da imediat de ştire autorităţilor că avem o problemă.

Vernet rămase tăcut timp de câteva secunde:

― Da, ştiu. Dă-i drumul, totuşi. Furgoneta numărul trei. Aştept la telefon. Am nevoie de locaţia exactă a maşinii în clipa în care o obţii.

― Imediat, domnule.

Treizeci de secunde mai târziu, la patruzeci de kilometri depărtare, ascuns în burta furgonetei blindate, un mic transmiţător prinse viaţă.




54
În vreme ce furgoneta înainta pe aleea mărginită de plopi, spre casa lui Teabing, Sophie simţea deja cum trupul i se relaxează. Era uşurată că ieşiseră de pe drumul principal şi, dacă se gândea bine, cunoştea puţine locuri în care să poată fi mai în siguranţă decât în acest domeniu privat, deţinut de un străin cu o fire deschisă.

Aleea schiţă o curbă largă şi, imediat după ea, spre dreapta se ivi Château Villette. Înaltă de trei etaje şi lungă de cel puţin şaizeci de metri, clădirea din piatră cenuşie era iluminată de spoturi exterioare. Faţada aspră contrasta puternic cu grădinile perfect îngrijite şi cu iazul argintiu.

În interiorul ei, luminile se aprinseră.

În loc să oprească în faţa intrării principale, Langdon duse maşina într-o parcare ascunsă vederii de vegetaţia bogată.

― Aşa nu riscăm să fim văzuţi de pe şosea. Sau să-i dăm lui Leigh motive să întrebe de ce călătorim într-o furgonetă blindată.

Sophie încuviinţă:

― Şi ce facem cu criptex-ul? Nu cred că ar trebui să-l lăsăm aici, dar, dacă Leigh îl vede, în mod cert va voi să ştie ce e.

― Fii fără grijă, îi răspunse Langdon, coborând din maşină.

Îşi scoase sacoul, înveli caseta în el şi strânse pachetul la piept, ca pe un copil.

Sophie îi aruncă o privire ciudată.

― Câtă subtilitate!

― Teabing nu deschide niciodată el însuşi; preferă să-şi facă o intrare teatrală. Voi găsi eu un loc în care să-l ascund înainte de apariţia lui. De fapt, adăugă Langdon după o pauză, poate că ar fi bine să te previn: sir Leigh Teabing are un simţ al umorului pe care multe persoane îl găsesc puţintel cam... bizar.

Sophie se îndoia că mai putea să existe ceva care să i se pară ciu­dat în noaptea asta.

Aleea ce ducea spre intrarea principală era din pietre care fuseseră şlefuite bucată cu bucată. În capătul ei, se afla o uşă din lemn sculp­tat de stejar combinat cu cireş, cu un ciocănel de alamă de mărimea unui grepfrut. Înainte ca Sophie să apuce să bată la uşă, aceasta se deschise larg.

În faţa lor apăru un majordom elegant şi pus la punct, care apa­rent mai avea de făcut un ultim retuş la ţinuta pe care tocmai o îm­brăcase. Părea în jur de cincizeci de ani, cu trăsături rafinate şi o expresie austeră ce arăta clar că prezenţa oaspeţilor la o asemenea oră nu i se părea câtuşi de puţin amuzantă.

Sir Leigh va coborî imediat, declară el într-o engleză cu puternic accent francez. Momentan se îmbracă. Totdeauna preferă să-şi întâmpine oaspeţii purtând ceva mai mult decât o cămaşă de noapte. Pot să vă iau haina? se interesă el, încruntându-se la pachetul din braţele lui Langdon.

― Mulţumesc, mă simt bine aşa.

― Desigur. Pe aici, vă rog!

Majordomul îi conduse prin holul luxos de marmură într-un salon elegant mobilat, iluminat difuz de lămpi victoriene. Aerul avea un parfum antic, oarecum princiar ― un amestec de tutun de pipă, frunze de ceai, sherry şi izul de lut al conacelor vechi din piatră. Pe zidul din fundul încăperii, între două seturi lucitoare de cămăşi de zale, se lăfăia un şemineu suficient de mare pentru a frige un bou întreg în el. Apropiindu-se de el, majordomul îngenunche şi aprinse un chibrit deasupra buştenilor de stejar şi deasupra vreas­curilor aşezate acolo dinainte. Un foc viu prinse imediat viaţă.

Omul se ridică, îndreptându-şi jacheta:

― Stăpânul doreşte să vă simţiţi ca la dumneavoastră acasă.

Cu aceste cuvinte, ieşi din salon, lăsându-i singuri.

Sophie se întrebă pe care dintre piesele de moblier vechi de lângă şemineu se putea aşeza ― pe divanul în stil renascentist acoperit cu pluş, pe balansoarul rustic ori pe unul dintre cele două taburete de piatră ce păreau aduse din vreo biserică bizantină.

Langdon despături sacoul, scoase caseta din lemn şi o ascunse sub divanul de pluş, împingând-o adânc, să nu se vadă. Apoi îşi scu­tură haina, o îmbrăcă, îi netezi reverele şi zâmbi satisfăcut, aşezându-se exact deasupra comorii ascunse.

"Aşadar se poate sta pe divan", îşi spuse Sophie şi se aşeză lângă el.

Privind flăcările din şemineu, învăluită în căldura lor plăcuta, îi trecu prin minte că bunicului ei i-ar fi plăcut această încăpere. Lam­briurile din lemn întunecat erau decorate cu tablouri ale clasicilor, printre care Sophie recunoscu un Poussin ― al doilea pictor preferat al lui Jacques Saunière. Pe poliţa de deasupra căminului, un bust de alabastru al zeiţei Isis domina salonul.

Dedesubt, printre flăcări, două garguie de piatră serveau drept piros­trii, cu gurile căscate ameninţător. Totdeauna îi fusese frică de garguie când era mică... până când bunicul îi alungase această spaimă urcând cu ea pe acoperişul catedralei Notre-Dame în timpul unei ploi torenţiale.

― Prinţesă, uită-te la creaturile astea nătânge, o îndemnase el arătându-i garguiele prin care apa de ploaie se scurgea vijelios. Auzi zgomotul acela caraghios pe care-l fac gâturile lor?

Sophie înclinase din cap şi zâmbise amuzată de sunetul gâlgâit al apei prin gurile deschise.

― Fac gargară, îi explicase bunicul. Gargariser! De acolo le vine şi numele acesta aiurit, "garguie".

De atunci, nu-i mai fusese niciodată frică de ele.

Amintirile îi aduseră cu ele o umbră de tristeţe şi cruda realitate a morţii bunicului o copleşise iarăşi. Grand-père nu mai este. Gândul îi zbură la criptex-ul de sub divan şi se întreba dacă Leigh Teabing va şti cum să-l deschidă. Sau dacă e bine să-i pomenească despre el. Cu ultimele sale cuvinte, bunicul îi ceruse să-l găsească pe Robert Langdon, dar nu îi pomenise nimic despre implicarea vreunei alte persoane. "Dar trebuia să ne ascundem undeva!" îşi spuse ea, hotărâtă să aibă încredere în judecata americanului.

Sir Robert! răsună o voce undeva, în spatele lor. Văd că te însoţeşte o domniţă!

Langdon se ridică. Sophie îi urmă exemplul. Glasul se auzise din capătul unei scări în formă de spirală, ce urca spre penumbra etajului. Pe ultimele trepte, o siluetă se zărea neclară.

― Bună seara, salută Langdon. Sir Leigh, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Sophie Neveu.

― Sunt onorat.

Teabing coborî spre lumina, treaptă cu treaptă, protezele metalice şi cârjele de care se ajuta devenind vizibile.

― Vă mulţumesc că ne-aţi primit, spuse Sophie. Îmi dau seama că ora este foarte târzie.

― E atât de târzie, draga mea, încât este prea devreme, râse el. Vous n'êtes pas américaine?

Parisienne.

― Dar vorbiţi o engleză superbă.

― Mulţumesc. Am studiat la Royal Holloway.

― Ah, aşa se explică! Robert v-a spus, poate, că eu am făcut şcoala undeva în apropiere, la Oxford.

Apoi, fixându-l pe Langdon cu un surâs poznaş, adăugă:

― Fireşte, mi-am depus actele şi la Harvard, pentru mai multă siguranţă.

Gazda lor ajunse, în sfârşit, la capătul treptelor. Sophie îşi spuse că nu avea deloc o înfăţişare mai aristocratică decât Sir Elton John, de pildă. Rotunjor şi rumen la faţă, sir Leigh Teabing avea un smoc de păr roşu, sârmos şi ochi joviali, de culoarea alunei, care străluceau de viaţă. Purta pantaloni cu pense şi o cămaşă de mătase pe sub haina scoţiană. În ciuda protezelor de aluminiu în care-i erau prinse picioarele, omul avea un aer demn şi o siguranţă de sine ce păreau mai degrabă rodul moştenirii, iar nu al unui efort conştient.

Ajuns în faţa lui Langdon, îi întinse cu hotărâre mâna:

― Robert, ai mai slăbit!

― Iar tu ai mai pus ceva!

Britanicul râse din toată inima, bătându-se cu palma pe burta rotunjoară:

Touché! Singurele plăceri trupeşti care mi-au mai rămas par a fi cele culinare.

Apoi, întorcându-se spre Sophie, îi luă delicat mâna în palma lui, îşi plecă uşor fruntea deasupra ei şi privi discret în lături:

M'lady!

Sophie îl străfulgeră pe Langdon cu privirea, neştiind dacă nu cumva se întorseseră cu câteva secole în urmă sau dacă nu intraseră într-o casă de smintiţi.

Majordomul îşi făcu apariţia în salon, ducând un serviciu de ceai pe care îl aşeză pe o măsuţa în faţa căminului.

― El este Rémy Legaludec, îl prezentă Teabing, slujitorul meu.

Valetul înclină ţeapăn din cap şi dispăru iarăşi.

― Rémy este Lyonnais, şopti stăpânul casei, de parcă ar fi vorbit despre o boală ruşinoasă. Dar ştie să gătească nişte sosuri excepţionale.

Langdon surâse amuzat:

― Aş fi crezut că-ţi vei aduce personal britanic.

― Pentru numele Cerului, nu! Nu i-aş dori nimănui un bucătar englez ― decât, poate, agenţilor fiscali francezi. Pardonnez-moi, made­moiselle Neveu. Vă rog să fiţi convinsă că dezgustul meu pentru fran­cezi se referă doar la politică şi la fotbal. Guvernul dumitale îmi fură banii, iar naţionala franceză de fotbal a umilit-o recent pe a noastră.

Sophie îi surâse delicat.

Teabing o studie câteva clipe şi apoi se întoarse spre Langdon:

― S-a întâmplat ceva! Amândoi păreţi frânţi!

― Ei bine, am avut o noapte interesantă, Leigh!

― Nu mă îndoiesc. Veniţi la uşa mea neanunţaţi, în miez de noapte, zicând ceva despre Graal. Spune-mi: chiar este vorba despre Graal sau I-ai menţionat numai fiindcă ştiai că e singurul subiect care mă va ridica din pat în toiul nopţii?

"Câte puţin din ambele", îşi spuse Sophie, amintindu-şi de criptex-ul ascuns sub divan.

― Leigh, răspunse Langdon, am vrea să vorbim cu tine despre Le Prieuré de Sion.

Sprâncenele stufoase ale britanicului se arcuiră brusc:

― Păstrătorii! Vasăzică într-adevăr este vorba despre Graal! Şi spuneai că ai venit cu informaţii? Ceva nou, Robert?

― Poate că da. Nu suntem foarte siguri. Probabil că ne vom da sea­ma ceva mai bine după ce vom afla, mai întâi, unele lucruri de la tine.

Teabing îşi agită degetul arătător în faţa lui.

― Americanul, pişicher ca-ntotdeauna! Aşa deci, un joc de-a qui pro quo. Foarte bine! Vă stau la dispoziţie. Ce doriţi să vă spun?

Langdon oftă adânc:

― Sper că vei fi atât de amabil încât să-i explici domnişoarei Neveu adevărata natură a Sfântului Graal.

Teabing făcu ochii mari:

― Adică ea nu ştie?!

Profesorul clătină din cap.

Zâmbetul care se întinse pe figura britanicului era aproape obscen:

― Robert, mi-ai adus o virgină?

Langdon se întoarse spre Sophie şi-i făcu semn cu ochiul:

― "Virgin" este termenul pe care entuziaştii îl folosesc pentru toţi cei care n-au auzit niciodată adevărata poveste a Graalului.

Teabing îl întrerupse, nerăbdător:

― Spune-mi, draga mea, cât anume ştii deja?

Sophie îi relată pe scurt tot ce-i explicase Langdon mai devreme ― Le Prieuré de Sion, Cavalerii Templieri, documentele Sangreal şi Sfântul Graal, despre care mulţi susţineau că n-ar fi un potir... ci altce­va, mult mai puternic.

Atâta tot?! sir Leigh îi aruncă profesorului o privire indignată: Robert, te credeam un gentleman! Ai lipsit-o tocmai de orgasm!

― Ştiu, dar m-am gândit că împreună am putea...

Dar se opri, realizând probabil că metafora mersese puţin cam prea departe.

Britanicul o învăluise deja pe Sophie în privirea lui scânteietoare:

― Eşti o virgină a Graalului, draga mea! Şi, crede-mă, prima experienţă nu se uită niciodată!




55
Aşezată pe divan alături de Langdon, Sophie sorbea din ceai şi mânca o plăcintă, bucurându-se de efectele lor bine venite. Sir Leigh Teabing deborda de atâta entuziasm, păşind cu greutate în sus şi-n jos prin faţa căminului.

― Sfântul Graal, începu el pe un ton declamator. Cei mai mulţi oameni mă întreabă doar unde e. Mi-e teamă că la aceasta întrebare nu voi putea răspunde niciodată.

Apoi, răsucindu-se brusc, îl privi drept în ochi:

― Oricum... mult mai interesantă mi se pare o altă întrebare: ce anume este Sfântul Graal?

Sophie aproape că simţea valul de entuziasm academic ce-i cuprinsese pe cei doi bărbaţi de lângă ea.

― Pentru a înţelege pe deplin ce este Graalul, continuă Teabing, trebuie mai întâi să înţelegem Biblia. Cât de bine cunoşti Noul Testament?

Sophie ridică din umeri:

― Nu prea îl cunosc. Am fost crescută de un om care îl venera pe Leonardo da Vinci.



Sir Leigh afişă o expresie mirată şi încântată deopotrivă:

― Un suflet iluminat! Superb! Atunci trebuie să ştii că Leonardo a fost unul dintre păstrătorii secretului care se referea la Sfântul Graal. Şi că a ascuns tot soiul de indicii în operele sale.

― Robert mi-a spus deja asta, da.

― Şi ce credea da Vinci despre Noul Testament?

― Nu ştiu.

Teabing făcu un semn spre biblioteca din peretele opus:

― Robert, fii amabil! Pe raftul de jos. La Storia di Leonardo.

Langdon se ridică, se apropie de bibliotecă şi scoase volumul indicat, pe care-l aduse şi-l aşeză pe masă, între ei. Întorcând cartea cu faţa spre Sophie, Teabing o deschise şi-i arătă o serie de citate de pe coperta a treia.

― Din însemnările lui da Vinci despre polemici şi speculaţii, îi spuse, indicând un anumit citat. Cred că ţi se va părea relevant pen­tru discuţia noastră.

Sophie citi:


"Mulţi au făcut negoţ cu iluzii şi false minuni, amăgind mulţimile nătânge."

LEONARDO DA VINCI


― Uite şi un alt citat:
"Oarba ignoranţă ne înşeală. O! Bieţi muritori, deschideţi ochii bine!"

LEONARDO DA VINCI


Sophie simţi un fior.

― Da Vinci se refera aici la Biblie?

Teabing încuviinţă printr-o mişcare a capului:

― Opiniile lui cu privire la Biblie au o legătura directă cu Sfântul Graal. De fapt, da Vinci a şi pictat Graalul; ţi-l voi arăta imediat, dar, mai întâi, trebuie să vorbim despre Biblie. Şi, adăugă el surâzând, tot ce trebuie să ştii despre Biblie poate fi rezumat în cele câteva cuvinte ale doctorului Martyn Percy: "Biblia nu a venit prin fax direct din rai".

― Poftim?

― Biblia este un produs al omului, draga mea! Nu a căzut ca prin minune din cer! Omul a creat-o, ca pe o consemnare istorică a unor vremuri tulburi, şi a evoluat apoi în urma nenumăratelor traduceri, adăugiri şi revizuiri. N-a existat şi încă nu exista o ver­siune finală a Bibliei.

― Înţeleg.

― Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o forţă extraordinară, poate cel mai enigmatic şi mai charismatic lider pe care l-a cunos­cut omenirea în toate timpurile. Mesia vestit de profeţi, Iisus a răsturnat regi, a inspirat mulţimi şi a fondat o nouă filozofie de viaţă. Ca urmaş al regilor Solomon şi David, era îndreptăţit la titlul de împărat al evreilor. Fireşte, evenimentele de pe parcursul vieţii sale au fost consemnate de o sumedenie de adepţi din toată regiunea.

Teabing se întrerupse o clipă pentru a sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi aşeză cana pe poliţa şemineului şi reluă:

― Mai bine de optzeci de evanghelii au fost scrise, şi totuşi numai câteva dintre ele ― printre care cele ale lui Luca, Marcu, Matei şi Ioan ― au fost incluse în Noul Testament.

― Cine a ales care anume vor fi incluse?

― Aha! izbucni britanicul, entuziasmat. Ironia fundamentală a creştinismului! Biblia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost alcătuită de împăratul roman gân Constantin cel Mare.

― Constantin ― din câte ştiam eu ― a fost creştin! observă Sophie.

― Câtuşi de puţin! Toată viaţa a fost un necredincios, fiind botezat doar pe patul de moarte, când era prea slăbit ca să mai protesteze. Pe vremea lui, religia oficială în Roma era venerarea Soarelui ― Sol Invictus, adică "Soarele Invincibil" ― şi Constantin era marele ei preot. Din nefericire pentru el, capitala imperiului căzuse pradă unor tulburări religioase din ce în ce mai accentuate. La trei secole de la răstignirea lui Iisus, numărul celor care credeau în el crescuse exponenţial. Între creştini şi păgâni izbucneau con­flicte care, cu timpul, au căpătat proporţii atât de mari, încât ameninţau să ducă la scindarea Romei. Constantin a decis că trebuia făcut ceva pentru a calma spiritele. În anul 325 după Hristos, a hotărât unificarea Romei sub o singură religie: creştinismul.

Sophie părea surprinsă:

― Dar de ce ar fi ales un împărat păgân creştinismul ca religie oficială?

Teabing chicoti:

― Constantin era un abil om de afaceri. Şi-a dat seama că religia creştină este în plină dezvoltare şi nu a făcut altceva decât să parieze pe cartea câştigătoare. Încă şi azi istoricii se mai minunează de inge­niozitatea cu care împăratul i-a convertit pe adoratorii Soarelui la creştinism. Îmbinând simbolurile, datele şi ritualurile păgâne cu tradiţia creştină proaspăt formată, a pus bazele unei religii hibride, acceptabilă pentru ambele părţi implicate.

― Transmutarea simbolurilor, interveni Langdon. Vestigiile reli­giei păgâne în simbolistica creştină sunt irefutabile. Discul solar al egiptenilor a devenit aureola sfinţilor creştini. Pictogramele ce o re­prezentau pe zeiţa Isis alăptându-l pe Horus, fiul ei conceput în mod miraculos, au fost preluate în imagistica Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus în braţe. Şi efectiv toate elementele ritualurilor catolice ― mitra, altarul, doxologia şi împărtăşania ― adică "hrănirea cu trupul Domnului" ― provin din religiile păgâne anterioare.

Teabing începu să râdă:

― Dă-i voie simbolistului să-ţi vorbească despre iconografia creştină şi nu mai scapi de el! Adevărul e că nimic nu e original în creştinism. Zeul Mitra, precreştin ― numit "Fiul lui Dumnezeu" şi "Lumina Lumii" ― era născut pe 25 decembrie, a murit, a fost îngro­pat într-un mormânt de piatră şi a înviat după trei zile. Apropo, 25 decembrie este, totodată, data de naştere a lui Osiris, Adonis şi a lui Dionisos. Nou-născutul Krishna a fost întâmpinat cu aur, smirnă şi tămâie. Chiar şi ziua sfântă a fiecărei săptămâni a fost preluată de creştini de la păgâni.

― Cum adică?

― Iniţial, îi explică Langdon, creştinii respectau sabatul iudaic, sâmbăta, dar Constantin a preferat duminica, pentru a coincide cu ziua în care păgânii venerau Soarele. Chiar şi astăzi, majoritatea cre­dincioşilor merg duminica dimineaţa la biserica fără a şti că o fac în amintirea tributului săptămânal adus zeului Soare.

Sophie ameţise deja:

― Şi toate astea au legătura cu Graalul?

― Exact, răspunse Teabing. Fii atentă mai departe! Pe fondul acestei fuzionări a religiilor, Constantin a simţit nevoia să întărească noua tradiţie creştină şi a organizat o celebră adunare ecumenică pe care o cunoaştem sub numele de Sinodul de la Niceea.

Sophie auzise că în cadrul acestui Sinod fusese conceput Crezul.

― La această întrunire, continuă britanicul, participanţii au dezbătut şi au votat numeroase aspecte şi elemente ale creştinismu­lui ― data Paştelui, rolul episcopilor, administrarea Sfintelor Taine şi, desigur, caracterul divin al lui Iisus.

― Nu cred că înţeleg. Caracterul Lui divin?

― Draga mea, până atunci, Iisus fusese considerat de adepţii săi un profet, un muritor... un om extraordinar, însă doar un om.1

― Nu Fiul lui Dumnezeu?

― Credinţe că Iisus este "Fiul al lui Dumnezeu" a fost propusă în mod oficial şi votată în cadrul Sinodului de la Niceea.

― Stai puţin! Cu alte cuvinte, caracterul divin al lui Iisus a fost rezultatul unui vot?!

― Un vot destul de strâns, pot să spun. Stabilirea divinităţii lui Hristos era însă critică pentru dorita reunificare a Imperiului Roman şi pentru noua structură de putere apărută ― Vaticanul. Definindu-l în mod oficial pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, Constantin l-a transfor­mat într-o divinitate ce transcende omenescul, o entitate a cărei pu­tere este mai presus de orice. Pe lângă faptul că astfel erau zădărnicite de la bun început orice viitoare atacuri păgâne la adresa creştinismu­lui, acum adepţii lui Hristos nu mai puteau fi mântuiţi decât prin inter­mediul unicului intercesor sacru ― Biserica Romano-Catolică.

Sophie îi aruncă o privire întrebătoare lui Langdon şi el încuvi­inţă printr-un uşor semn al capului.

― Miza nu era alta decât puterea, continuă Teabing. Definirea lui Hristos ca Mesia era esenţială pentru funcţionarea Bisericii şi a sta­tului. Mulţi erudiţi afirmă chiar că Biserica acelor începuturi l-a con­fiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori pro­pria putere. Eu însumi am scris câteva cărţi pe această temă.

― Şi bănuiesc că fundamentaliştii creştini vă trimit zilnic mesaje injurioase.

― De ce ar face-o? replică Teabing. Majoritatea creştinilor educaţi cunoscând istoria propriei religii. Iisus a fost, într-adevăr, un om de o an­vergură şi o forţă excepţionale. Manevrele politice dubioase ale lui Constantin nu-i afectează câtuşi de puţin viaţa şi personalitatea ieşite din comun. Nimeni nu afirmă că Iisus a fost un impostor şi nimeni nu neagă că el a trăit cu adevărat pe Pământ şi că a constituit o sursă de inspiraţie pentru milioane de oameni. Noi nu susţinem decât că împăratul Constantin s-a folosit în interes propriu de influenţa considerabilă pe care o deţinea Hristos. Şi, procedând astfel, a mode­lat faţa creştinismului în maniera în care o cunoaştem noi azi.

Sophie privi cu coada ochiului cartea de artă care stătea deschisă pe masă, nerăbdătoare să treacă mai departe şi să vadă cum repre­zentase da Vinci Graalul.

― Bun, uite care-i ideea, adăuga Teabing, vorbind mai repede. Fiindcă această schimbare de statut a avut loc la aproape patru se­cole după moartea lui Iisus, Constantin a fost nevoit să facă, de asemenea, ceva în privinţa miilor de documente anterioare ce relatau viaţa Lui de om muritor. Şi împăratul ştia că are nevoie de o lovitură de maestru pentru a rescrie istoria. Aşa a apărut cel mai interesant moment în istoria creştinismului.

Teabing se întrerupse pentru un moment, privind-o intens pe Sophie, apoi continuă:

― Constantin a comandat şi a finanţat scrierea unei noi Biblii, din care a eliminat acele evanghelii ce aminteau de caracterul Lui uman şi le-a îmbogăţit pe celelalte, care îi accentuau caracterul divin. Astfel, primele evanghelii au fost interzise, adunate de pretutindeni şi arse.

― Un amănunt interesant, interveni Langdon. Toţi cei care au preferat evangheliile interzise, respingând versiunea lui Constantin, au fost consideraţi eretici. Termenul "eretic" însuşi a luat naştere atunci. În latină, haereticus înseamnă "alegere". Cei care au "ales" istoria reală a lui Iisus au fost primii eretici din istoria lumii.

― Din fericire pentru istorici, reluă Teabing, unele dintre evan­gheliile pe care Constantin a încercat să le distrugă au reuşit totuşi să supravieţuiască. Prin anul 1950 au fost descoperite Manuscrisele de la Marea Moartă, ascunse într-o grotă în apropiere de Qumran, în Deşertul Iudeii. Să nu uităm, de asemenea, Manuscrisele Copte găsite în 1945 la Nag Hammadi. Pe lângă faptul că relatează istoria reală a Graalului, aceste documente vorbesc despre viaţa lui Iisus în termeni cât se poate de umani. Desigur, respectându-şi tradiţia de dezinformare, Vaticanul a încercat din răsputeri să împiedice ca ma­nuscrisele să fie făcute publice. Şi putem înţelege şi de ce. Ele scot la iveală crasele discrepanţe şi adăugiri ulterioare, confirmând fără dubiu că Biblia modernă a fost alcătuită şi "corectată" de oameni care urmăreau un ţel politic clar ― promovarea caracterului divin al lui Iisus Hristos şi exploatarea în interes propriu a influenţei sale.

― Şi totuşi, interveni iarăşi Langdon, este important să ne re­amintim că dorinţa Bisericii ca manuscrisele recent descoperite să nu fie date publicităţii provine dintr-o credinţă sinceră în imaginea tradiţională a lui Iisus. Vaticanul este reprezentat astăzi de oameni profund pioşi, care cred sincer că aceste documente nu pot fi altceva decât false mărturii.

Teabing râse uşor şi se aşeză pe un fotoliu din faţa lui Sophie.

― După cum vezi, draga mea, profesorul nostru are despre Roma opinii mult mai blânde decât mine. Cu toate acestea, nu greşeşte când îşi susţine credinţa în sinceritatea clerului actual ― şi e uşor de înţeles de ce. Biblia lui Constantin a fost pentru ei unicul adevăr timp de sute de ani; nimeni nu e mai îndoctrinat decât cel care are misiunea de a-i îndoctri­na pe ceilalţi.

― Adică, explică Langdon, noi credem în divinităţile părinţilor şi ale strămoşilor noştri.

― Cu alte cuvinte, replică britanicul, aproape tot ce ne-au învăţat părinţii şi strămoşii noştri despre Iisus este fals.6 Aşa cum sunt şi poveştile despre Sfântul Graal.

Sophie privi din nou citatul lui da Vinci:


"Oarba ignoranţă ne înşeală. O! Bieţi muritori, deschideţi ochii bine!"
Teabing luă cartea de pe masă şi începu s-o răsfoiască.

― Dar, înainte de a-ţi arăta pictura lui Leonardo care înfăţişează Sfântul Graal, aş vrea să arunci o privire peste asta!

Şi deschise cartea la o reprezentare pe două pagini a unei lucrări de-a lui da Vinci.

― Presupun că recunoşti aceasta frescă.

"Sper că glumeşte", îşi spuse Sophie privind una dintre cele mai cunoscute fresce din istoria omenirii ― Cina cea de taină, pe care Leo­nardo o relizase pe zidul bazilicii Santa Maria delle Grazie din Milano. Lucrarea îl înfăţişa pe Iisus înconjurat de apostoli, în clipa în care îi vesteşte că unul dintre ei îl va trăda.

― Sigur, recunoscând fresca.

― Atunci poate că vei vrea să-mi faci şi mie o plăcere. Închide ochii, te rog!

Nesigura, Sophie se conformă.

― Unde este aşezat Iisus? întreba Teabing.

― În centru.

― Bun! Şi ce mănâncă El şi apostolii săi?

― Pâine. Evident!

― Excelent! Dar ce beau?

― Vin. Beau vin.

― Foarte bine. O ultima întrebare: câte pahare sunt pe masă?

Sophie ezită o clipă, dându-şi seama că era o întrebare-capcană. "Şi după ce au mâncat, Iisus a ridicat paharul cu vin şi l-a împărţit cu ucenicii Lui."

― Un pahar, răspunse. "Cupa lui Iisus, îşi spuse. Sfântul Graal." Iisus le-a dat ucenicilor un singur potir cu vin, aşa cum se întâmplă azi la împărtăşanie.

― Deschide ochii.

Pe chipul lui Teabing se întinsese un zâmbet victorios. Sophie privi reproducerea şi văzu cu uimire că fiecare personaj avea în faţă câte un pahar, inclusiv Iisus. Treisprezece cupe! Toate mici, fără picior, din sticlă obişnuită. Nicăieri nu se zărea vreun potir. Sau un Sfânt Graal.

Privirile lui Teabing scânteiau:

― Puţintel cam ciudat ― nu ţi se pare? ― ţinând seama că atât Bi­blia, cât şi tradiţionala legendă a Graalului susţin că acesta este momentul în care s-a "născut" Sfântul Graal. În mod bizar, da Vinci pare să fi uitat să picteze tocmai cupa lui Iisus.

― Nu mă îndoiesc că specialiştii au remarcat deja acest lucru.

― Ai fi uimită să afli câte anomalii a inclus Leonardo în lucrarea aceasta, anomalii pe care majoritatea specialiştilor nu le observă sau pur şi simplu preferă să le ignore. Fresca pe care o priveşti este, de fapt, cheia întregului mister al Graalului. În Cina cea de taină, da Vinci o arată clar.

Sophie cerceta nerăbdătoare reproducerea cu privirile:

― Fresca aceasta ne spune ce anume este Graalul cu adevărat?

― Nu, nu ce anume, şopti Teabing, ci mai degrabă cine. Sfântul Graal nu este un obiect. În realitate este o... persoană.



Yüklə 5,12 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin