Codul lui da Vinci

6
După ce reuşise să treacă pe sub grilajul de siguranţă, Robert Langdon avea în faţă culoarul lung şi adâncând al Marii Galerii. Pe ambele sale laturi, zidurile se înălţau până la zece metri, dispărând parcă în întunericul de sus. Licărirea roşiatică a luminilor de servi­ciu proiecta o aură nefirească asupra zecilor de Tiziano, da Vinci sau Caravaggio. Naturi moarte, scene religioase şi peisaje completau seria de portrete ale nobililor şi politicienilor de demult.

Deşi în Marea Galerie erau expuse cele mai celebre opere ale maeştrilor italieni, mulţi vizitatori considerau că principala atracţie era, de fapt, podeaua de parchet. Construită din dale de stejar dis­puse în diagonală astfel încât creau un ameţitor tipar geometric, podeaua crea o efemeră iluzie optică ― o reţea multidimensională care le oferea vizitatorilor impresia că plutesc prin galerie pe o suprafaţă în continuă schimbare.

Privind la rândul lui pardoseala, Langdon zări un obiect la numai câţiva metri spre stânga, înconjurat de o bandă cu însemnele poliţiei. Uluit, profesorul se răsuci spre Fache:

― Acela de acolo, de pe podea... e un Caravaggio?

Căpitanul încuviinţă fără să-l privească.

Tabloul valora probabil peste două milioane de dolari, şi totuşi zăcea pe jos, ca un afiş rupt.

― Ce mama dracului caută acolo, pe podea?

Fache se încruntă, deloc impresionat de iritarea lui

― Ne aflăm la locul unei crime, domnule Langdon. Nu am atins nimic. Tabloul a fost smuls de pe perete de custode; aşa a activat sis­temul de securitate.

Langdon privi în urmă, spre grilajul de oţel, încercând să-şi dea seama ce se întâmplase de fapt.

― Custodele a fost atacat în biroul său, s-a refugiat în Marea Galerie şi a activat grilajul de securitate smulgând pictura aceea de pe perete. Grilajul a căzut instantaneu, împiedicând orice acces în inte­rior. Aceasta este unica uşă de intrare sau ieşire din această galerie.

Profesorul nu înţelesese foarte bine.

― Deci custodele şi-a blocat de fapt atacatorul în interiorul Marii Galerii?

Fache clătină din cap.

― Grilajul l-a separat pe Saunière de cel care l-a atacat. Ucigaşul a fost încuiat acolo, pe culoar, şi l-a împuşcat pe Saunière printre gratii.

Căpitanul îi arătă o etichetă portocalie ce atârna de una dintre barele porţii pe sub care trecuseră:

― Echipa PTS a identificat resturi de la un foc de armă. Asasinul a tras prin grilaj. Saunière a murit aici, înăuntru, singur.

Lui Langdon îi reveni în minte fotografia cadavrului. "Spuneau că el însuşi şi-a făcut ce şi-a făcut." Privind nesfârşitul culoar ce se întindea în faţă, întrebă nedumerit:

― Şi unde e cadavrul?

Fache îşi îndreptă cravata prinsă în acul cruciform şi o luă înainte.

― După cum probabil ştiţi, Marea Galerie este lungă.

Lungimea exactă ― dacă îşi amintea el bine ― era de aproximativ o jumătate de kilometru. La fel de impresionantă era şi lăţimea ei, în care ar fi încăput cu uşurinţă două trenuri aşezate unul lângă altul. Centrul culoarului era marcat de diverse statui sau urne de porţelan, care constituiau totodată o elegantă modalitate de a împărţi în două fluxul de vizitatori.

Tăcut, Fache mergea cu paşi repezi pe partea dreaptă a galeriei, cu ochii aţintiţi drept înainte. Profesorului i se părea aproape o lipsă de respect să fie gonit aşa printre atâtea capodopere, fără a avea timp să le arunce măcar o privire.

"Oricum, n-aş vedea mai nimic în lumina asta!" îşi spuse.

Lumina palidă îi stârnea amintiri neplăcute despre o experienţă similară din Arhivele Secrete ale Vaticanului. Aceasta era o a doua paralelă tulburătoare cu evenimentele în care era cât pe ce să-şi piardă viaţa cu un an în urmă. Gândul îi zbură din nou la Vittoria; nu se mai gândise la ea de luni de zile. Aproape că nu-i venea să creadă că trecuse abia un an de atunci; parcă se scurseseră decenii. Totul părea să se fi petrecut când va, într-o altă viaţă. Ultima dată primise veşti de la Vittoria în decembrie ― o vedere în care îl anunţa că pleacă în Java pentru a-şi continua cercetările despre fizica inter­conexiunilor... ceva cu utilizarea sateliţilor pentru a urmări migraţiile bancurilor de pisici de mare. Profesorul nu-şi făcuse niciodată iluzii că o femeie precum Vittoria ar fi putut trăi alături de el într-un campus universitar, dar povestea din Roma născuse în sufletul lui un sentiment special, o pasiune pe care niciodată nu-şi imaginase că ar putea-o simţi. Preferinţa lui dintotdeauna pentru viaţa de burlac şi pentru libertatea pe care i-o oferea fusese zdrunci­nată din temelii... înlocuită parcă de un gol neaşteptat, care crescuse de anul trecut până acum.

Căpitanul continua să meargă în ritm susţinut, şi totuşi încă nu se vedea nici un cadavru.

― A ajuns Jacques Saunière atât de departe?

― Victima a fost împuşcată în stomac. Moartea a fost una lentă; agonia a durat, poate, mai mult de cincisprezece sau douăzeci de minute. În mod evident, domnul Saunière a fost un om cu o mare forţă psihică.

Langdon îl privi uluit:

― Cincisprezece minute a durat până când a reuşit echipa de pază să ajungă aici?

― Fireşte că nu. Securitatea a răspuns imediat după ce s-a declanşat alarma, dar a găsit Marea Galerie blocată. Prin grilaj auzeau cum cine­va se mişcă la celălalt capăt al culoarului, dar nu puteau să vadă cine e. Au strigat, dar n-au primit nici un răspuns. Presupunând că ar putea fi doar un infractor, au urmat litera regulamentului şi au anunţat Poliţia Judiciară. Noi am fost pe poziţii în cincisprezece minute. Când am ajuns, am ridicat grilajul atât cât să putem trece pe sub el şi am trimis înăuntru doisprezece agenţi înarmaţi, care au măturat întreaga lungime a galeriei, în încercarea de a-l prinde pe intrus.

― Şi?

― Şi n-au găsit pe nimeni înăuntru. Doar..., adaugă Fache arătând cu degetul undeva, în faţă. Doar pe el.

Langdon urmări cu privirea direcţia indicată. La început, crezu că îi arată statuia de marmură din mijlocul galeriei. Însă, când se apropie, reuşi treptat să distingă ceea ce se afla după sculptură. La vreo treizeci de metri distanţă, un singur bec suspendat pe un suport portabil forma pe podea o pată albă de lumină. În centrul acesteia, ca o insectă expusă la microscop, trupul custodelui zăcea gol pe parchetul de stejar.

― Aţi văzut fotografia, spuse Fache, deci imaginea n-ar trebui să fie o surpriză pentru dumneavoastră.

Langdon simţi cum un fior de gheaţă îi urca pe coloana verte­brală, în faţa ochilor avea una dintre cele mai stranii privelişti pe care îi fusese dat să le vadă vreodată.

Cadavrul livid al lui Jacques Saunière zăcea pe podea, exact aşa cum fusese imortalizat în fotografie. În timp ce stătea aplecat asupra lui, încruntat în lumina aspră a becului, Langdon îşi aminti că omul îşi petrecuse ultimele minute din viaţă poziţionându-şi trupul în acest mod bizar.

Saunière se ţinea destul de bine pentru vârsta lui... iar acum întreaga sa musculatură era perfect vizibilă. Îşi scosese absolut toate hainele, le aşezase împăturite pe podea şi apoi se aşezase cu faţa în sus în centrul galeriei, perfect poziţionat în lungul axei încăperii. Braţele şi picioarele îi erau întinse în lături, ca acelea ale unui copil care încearcă să facă un îngeraş în zăpadă... sau poate ca ale unui om sfârtecat în patru de cine ştie ce forţă invizibilă.

Chiar sub stern, o pată purpurie marca locul prin care pătrunsese glonţul. Rana care sângerase surprinzător de puţin, lăsase în urmă doar o bălticică închegată.

Arătătorul mâinii stângi a custodelui era, de asemenea, mânjit de sânge, de parcă ar fi fost înmuiat în rana sângerândă, pentru a crea cel mai bizar aspect al acestei imagini macabre; folosindu-şi propriul sânge în chip de cerneală şi abdomenul drept pânză, Jacques Saunière îşi desenase pe piele un simbol simplu ― cinci linii drepte, care se intersectau formând o stea cu cinci colţuri.

"Pentagrama."

Steaua de sânge, cu centrul în dreptul ombilicului, dădea cadavrului un aer grotesc. Fotografia fusese cutremurătoare, dar acum, văzând scena cu propriii ochi, Langdon se simţea din ce în ce mai tulburat.

"Omul şi-a făcut asta cu mâna lui!"

― Domnule Langdon!

Fache îl fixa din nou cu privirile sale întunecate.

― Este o pentagramă, răspunse el, vocea sunându-i cavernoasă sub bolţile înalte. Unul dintre cele mai vechi simboluri de pe Pământ. Folosit cu peste patru mii de ani înaintea lui Hristos.

― Şi ce înseamnă?

Profesorul ezita întotdeauna când i se punea o întrebare de genul ăsta. Era ca şi cum ar fi încercat să-i explice cuiva ce anume trebuie să-i sugereze o melodie; pentru fiecare individ, semnificaţia era alta; gluga albă ca a membrilor Ku Klux Klan-ului simboliza ură şi rasism în Statele Unite, dar în Spania avea o puternică semnificaţie religioasă.

― Simbolurile au semnificaţii diferite în funcţie de circumstanţe, răspunse în cele din urmă. În esenţă, pentagrama este un simbol reli­gios păgân.

Fache încuviinţa:

― Adorarea diavolului.

― Nu, îl corectă profesorul, dându-şi seama ca ar fi trebuit să-şi aleagă mai atent cuvintele. În zilele noastre, termenul "păgân" a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului ― o eroare gravă. Cuvântul provine, de fapt, din latinescul paganus, care însemna locuitor al zonelor rurale. "Paginii" erau, de fapt, ţăranii needucaţi, care practicau vechea religie întâlnită la ţară: a venerării naturii. Atât de mare era teama Bisericii de cei care locuiau în villes², încât banalul termen "sătean" ― vilain ― a ajuns să definească un suflet ticălos.

― Pentagrama, îi explică Langdon, este un simbol precreştin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau că lumea are două componente ― cea masculină şi cea feminină. Zeii şi zeiţele lor colaborau pentru a menţine echilibrul de forţe. Yin şi yang. Când masculinul şi femininul se aflau în echilibru, în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama, continuă el arătând spre abdomenul lui Saunière, este reprezentativă pentru componenta feminină a tuturor lucrurilor ― un concept pe care istoricii religiei îl numesc "femininul sacru" sau "Zeiţa". În mod cert, Saunière ştia aceste lucruri.

― Adică el şi-a desenat pe stomac simbolul unei zeiţe?

Într-adevăr, acest lucru era ciudat; Langdon nu putea decât să o recunoască.

― În sensul său de bază, pentagrama o simbolizează pe Venus, zeiţa iubirii sexuale şi a frumuseţii.

Fache aruncă o privire spre cadavru şi mormăi ceva.

― Religiile antice se bazau pe ordinea divină a naturii, continuă profesorul. Zeiţa Venus şi planeta cu acelaşi nume constituiau o entitate unică. Zeiţa îşi avea locul ei pe cerul nopţii şi era cunoscută sub mai multe nume ― Venus, Steaua Răsăritului, Iştar, Astarte, toate constituind concepte feminine pline de forţă, în relaţie cu natura şi cu Pământul-Mamă.

Căpitanul părea mai tulburat acum decât la început, de parcă ar fi preferat ideea venerării diavolului.

Langdon hotărî să nu-i mai povestească şi despre cea mai uimi­toare trăsătură a pentagramei, respectiv originea grafică a legăturii sale cu zeiţa Venus. În tinereţe, pe când studia astronomia, aflase cu uimire că planeta Venus schiţa la fiecare opt ani un pentagon perfect pe ecliptică. Atât de surprinşi au fost anticii de acest fenomen, încât Venus şi pentagrama ei au devenit simbolurile perfecţiunii, fru­museţii şi ale caracteristicilor ciclice ale iubirii sexuale. Ca un tribut adus acestei planete, grecii foloseau ciclul ei de opt ani pentru a desem­na momentul în care începeau Jocurile Olimpice. În prezent, puţini oameni ştiu că acest interval de patru ani între două ediţii ale Jocurilor corespunde ciclului planetei Venus. Şi mai puţini ştiu însă că steaua cu cinci colţuri urma să fie sigla oficială a Jocurilor Olimpice, dar a fost înlocuită în ultimul moment cu cele cinci cercuri întrepătrunse, care ilustrează mai sugestiv spiritul de armonie al jocurilor.

― Domnule Langdon, interveni Fache brusc. Mi se pare evident că pentagrama se referă totodată şi la diavol. Filmele horror ameri­cane o arată clar.

Langdon se încruntă. "Mulţumiri, Hollywood!" Steaua cu cinci colţuri devenise nelipsită din filmele cu ucigaşi satanişti în serie şi apărea de obicei scrijelită pe zidurile vreunui apartament, alături de alte simboluri presupus demonice. Profesorul se enerva întotdeauna când vedea simbolul folosit în contexte de genul ăsta, ştiind că ori­ginile sale reale erau, dimpotrivă, divine.

― Pot să vă asigur că, în ciuda celor văzute în filme, interpretarea demonică a pentagramei este incorectă din punct de vedere istoric. Semnificaţia feminină iniţială este cea corectă, dar simbolismul său a fost pervertit în decursul secolelor. În acest caz, prin vărsare de sânge.

― Nu sunt sigur că vă înţeleg.

Langdon se uită la crucifixul de la gâtul căpitanului, neştiind prea bine cum să continue.

― Biserica, domnule! Simbolurile au perenitatea lor, dar semnifi­caţia pentagramei a fost alterată de Biserica Romano-Catolică în vre­mea începuturilor sale. În cadrul campaniei duse de Vatican pentru a eradica religiile păgâne şi a converti masele la creştinism, Biserica a lansat o acţiune de defăimare a zeităţilor păgâne, acuzându-le că fo­losesc simboluri demonice.

― Vă ascult, continuaţi !

― Metoda este frecvent utilizată în perioade de tulburări so­ciale. Puterea nou-creată preia simbolurile existente şi le alterează în timp, în încercarea de a le anula semnificaţia iniţială. În "lupta" dintre simbolurile păgâne şi cele creştine, primele au fost învinse; tridentul lui Poseidon a devenit furca diavolului, pălăria ţuguiată a vraciului a fost transformată într-un simbol al vrăjitoarelor, iar pentagrama zeiţei Venus a fost etichetată ca fiind un semn al dia­volului. Din păcate, şi structurile militare ale Statelor Unite au pervertit semnificaţia pentagramei, aceasta reprezentând în pre­zent simbolul războiului. Steaua cu cinci colţuri este desenată pe fuzelajul bombardierelor şi fixată pe epoleţii generalilor.

"Cine să-şi mai amintească de zeiţa dragostei şi a frumuseţii?!"

― Interesant. Şi poziţia cadavrului? Ce vă sugerează?

Profesorul ridică din umeri:

― Poziţia nu face decât să evidenţieze relaţia cu pentagrama şi sacrul feminin.

― Pardon? făcu Fache, încruntându-se.

― Este o replică. Repetarea unui simbol este cea mai simplă modalitate de a-i accentua semnificaţia. Jacques Saunière şi-a pozi­ţionat propriul trup în forma unei stele cu cinci colţuri.

"Dacă o pentagramă e bună, două sunt excelente."

Căpitanul studie cele cinci colţuri reprezentate de capul şi mem­brele lui Saunière, după care îşi trecu din nou mâna prin părul des.

― Interesant punct de vedere! Dar nuditatea? îl întrebă după o clipă căpitanul, mârâind iritat, ca şi cum vederea trupului gol al unui bătrân i-ar fi stârnit repulsie. De ce şi-a scos hainele?

"Asta e o întrebare al naibii de bună", îşi spuse Langdon. Se întrebase şi el acelaşi lucru, încă de când văzuse fotografia. Cea mai plauzibilă explicaţie părea să fie aceea că trupul gol constituia o altă referire la Venus ― zeiţa sexualităţii. Deşi în cultura modernă asocierea dintre Venus şi uniunea fizică a celor două sexe era mult estompată, un spirit critic şi pasionat de etimologie nu putea să nu remarce relaţia dintre Venus şi semnificaţia iniţială a termenului "veneric". Profesorul hotărî însă că ar fi o mişcare mai înţeleaptă să nu mai pomenească şi de acest aspect.

― Domnule Fache, nu vă pot spune în mod clar de ce Jacques Saunière şi-a desenat simbolul acela pe abdomen sau de ce şi-a poziţionat trupul astfel. Ceea ce pot să vă spun sigur este că, pentru un om ca Saunière, pentagrama era un simbol al zeităţii feminine. Corelaţia dintre acest simbol şi sacrul feminin este bine cunoscută de cei care studiază simbolistica şi istoria artei.

― Bine. Şi faptul că şi-a folosit propriul sânge drept cerneală?

― În mod clar, nu avea altceva la dispoziţie.

Fache rămase pentru o clipă tăcut, apoi replică:

― De fapt, cred că a procedat astfel pentru ca poliţia să urmeze anumite proceduri specifice.

― Îmi pare rău, dar nu înţeleg.

― Priviţi-i mâna stângă!

Langdon studie braţul şi degetele custodelui, dar nu observă nimic deosebit. Nesigur, se învârti în jurul cadavrului, apoi se ghemui lângă el, pentru a-l vedea mai bine. Abia acum observă, surprins, că Saunière strângea în palma strângă un fel de marker cu vârful gros.

― Îl avea în mână atunci când l-am găsit, spuse Fache.

Căpitanul se apropie de o masă pliantă pe care se aflau nume­roase instrumente, cabluri şi dispozitive electronice.

― După cum v-am spus, continuă căpitanul, în timp ce scoto­cea pe masă, am lăsat totul exact aşa cum era. Cunoaşteţi acest tip de creion?

Langdon îngenunche pentru a privi mai ândeaproape eticheta markerului: stylo de lumière noire.

Mirat, îşi ridică privirea spre Fache.

Pixul cu lumină neagră era un instrument specializat, creat iniţial pentru uzul muzeelor, al restauratorilor şi al poliţiei, pentru a face câte un semn invizibil pe diferite obiecte. Pixul scria cu o cerneală fluorescentă, necorozivă, pe bază de alcool, care devenea vizibilă numai la o sursă de lumină neagră. În zilele noastre, personalul de întreţinere din muzee avea în dotare astfel de pixuri, pentru a face semne invizibile pe ramele tablourilor ce trebuiau restaurate.

când Langdon se ridică, Fache se apropie de bec şi-l stinse. Galeria se cufundă într-un întuneric deplin.

În primele secunde, profesorul nu văzu nimic; treptat, silueta căpitanului începu să se contureze, iluminată într-un purpuriu strălucitor. În mână ţinea un fel de lanternă ce-l învăluia într-o aură violetă.

― După cum probabil ştiţi, spuse Fache, poliţia utilizează o sursă de lumină neagră pentru a căuta urme de sânge şi de alt tip la locul crimei. Aşa că vă puteţi imagina cât de surprinşi au fost atunci când...

Brusc, îşi întrerupse fraza şi îndreptă lanterna spre cadavru.

Langdon făcu un pas înapoi, şocat.

Inima începu să-i bată frenetic la vederea bizarei imagini de pe podea. Scrijelite cu litere de mână, ultimele cuvinte ale cus­todelui licăreau vineţii lângă cadavru. Fără a-şi putea lua ochii de la textul tremurător, în lumina lanternei profesorul simţi cum ceaţa care învăluia toate evenimentele acestei nopţi devenea tot mai groasă.

Citind mesajul încă o dată, se întoarse spre Fache:

― Ce dracu' vrea să însemne asta?

Ochii căpitanului sclipeau alburii:

― Aceasta este întrebarea, monsieur, la care trebuie să răspundeţi dumneavoastră.

Nu departe, în biroul lui Jacques Saunière, locotenentul Collet şedea aplecat asupra unei console audio aşezate pe imensul birou al custodelui. Dacă nu ţinea seama de ciudata machetă a cavaleru­lui medieval ce părea că se holbează la el de pe colţul biroului, Collet se simţea confortabil aici. Îşi aşeză mai bine căştile pe urechi şi verifică setările sistemului de înregistrare. Totul era perfect. Microfoanele funcţionau fără greş, iar transmisia audio era cât se poate de clară.

"Le moment de vérité", glumi el, ca pentru sine.

Surâzând, închise ochii şi se lăsă pe spătarul scaunului, pentru a se delecta cu restul conversaţiei din Marea Galerie.


7
Modesta locuinţă din cadrul bisericii Saint-Sulpice se afla la eta­jul al doilea al lăcaşului de cult, în stânga stranei corului. Cele două cămăruţe cu pardoseală de piatră şi câteva piese de mobilier erau casa surorii Sandrine Bieil de mai bine de zece ani. Oficial, dacă întreba cineva, locuia la mânăstirea din apropiere, dar prefera tot­deauna liniştea bisericii, unde îşi amenajase un sălaş confortabil, cu un pat, un telefon şi o plită electrică.

În calitatea ei de conservatrice d'affaires a bisericii, sora San­drine avea datoria să supravegheze toate aspectele nereligioase ale activităţii bisericii ― administraţie, personal, securitatea clădirii după programul de vizitare şi asigurarea proviziilor necesare, precum vinul şi prescura de împărtăşanie.

În seara aceasta, adormită în patul ei micuţ, se trezi brusc atunci când auzi sunetul strident al telefonului. Obosită, ridica receptorul:

― Soeur Sandrine. Eglise Saint-Sulpice.

― Buna seara, soră, spuse un bărbat în franceză.

Sora Sandrine se ridică în capul oaselor. "Cât o fi ceasul?" Deşi recunoscuse glasul superiorului său, era uimită, fiindcă în cinci­sprezece ani, n-o sunase niciodată în timpul nopţii. Abatele era un om extraordinar de pios, care se culca în fiecare zi imediat după slujba de seară.

― Îmi cer scuze dacă te-am trezit, soră, spuse acesta pe un ton extenuat şi totodată iritat. Trebuie să-ţi cer un serviciu. Tocmai am primit un telefon de la un influent episcop american. Poate că ai auzit de el... Manuel Aringarosa.

― Cel care conduce Opus Dei?

"Fireşte că am auzit de el! Cine din Biserică n-a auzit?"

Ordinul conservator al lui Aringarosa devenise foarte puternic în ultimii ani; ascensiunea sa începuse brusc, în 1982, când Ioan Paul al II-lea ridi­case, în mod neaşteptat, Opus Dei la rangul de congregaţie personală a papei, aprobând în mod oficial toate practicile sale. Evenimentul se petrecuse în acelaşi an în care secta transferase aproape un miliard de dolari în conturile Institutului pentru Activitate Religioasă din subor­dinea Vaticanului ― altfel spus Banca Vaticanului ― salvându-l astfel de la un iminent faliment. Urmase o a doua manevră care stârnise suspiciuni: papa îl plasase pe fondatorul Ordinului Opus Dei în fruntea listei de sanctificări, reducând obişnuita perioadă de aştep­tare de la aproape un secol la numai douăzeci de ani. Sorei Sandrine i se părea cam suspectă această ascensiune bruscă, dar nu era ea omul care să discute deciziile Sfântului Scaun.

― Episcopul Aringarosa mi-a telefonat pentru a-mi solicita o fa­voare, reluă abatele cu nervozitate în glas. Unul dintre membrii Ordinului său se află în Paris în seara aceasta...

Când auzi neobişnuita cerere a prelatului, sora Sandrine făcu ochii mari.

― Vreţi să spuneţi că acel călugăr din Ordinul Opus Dei nu poate aştepta până mâine dimineaţa?

― Mă tem că nu. Avionul său decolează foarte devreme şi omul şi-a dorit dintotdeauna să viziteze Saint-Sulpice.

― Dar biserica este mult mai interesantă la lumina zilei! Razele soarelui filtrate prin oculus, umbrele lăsate pe cadranul solar... astea sunt lucrurile pentru care merită să vezi Saint-Sulpice!

― Soră, sunt de acord cu dumneata. Aş considera însă că mi-ai face o favoare personală dacă i-ai permite să intre în biserică în noaptea aceasta. E bine dacă ajunge acolo pe la... ora unu, să spunem? Adică peste douăzeci de minute?

Sora Sandrine se încruntă:

― Desigur. Va fi plăcerea mea!

Abatele îi mulţumi şi închise.

Nedumerită, călugăriţa mai zăbovi câteva clipe în aşternut, bucurându-se de căldura lui, încercând să-şi alunge somnul. La cei şaizeci de ani ai săi trupul nu se mai trezea atât de uşor şi de repede ca înainte, deşi telefonul primit în această seară îi pusese sângele în mişcare. Totdeauna avusese un sentiment neplăcut când auzea de Opus Dei. Pe lângă faptul că aplica neobişnuitul ritual al mortificării corpo­rale, ordinul avea idei medievale ― pentru a folosi un termen blând ― cu privire la femei. Sora Sandrine aflase cu uluire că membrele congre­gaţiei erau silite să facă pe gratis curăţenie în camerele bărbaţilor, în vreme ce aceştia asistau la slujbă; în plus, ele dormeau direct pe podeaua de lemn, pe când ei aveau saltele de paie; iar, ca o penitenţă suplimentară pentru păcatul originar, femeile erau obligate să suporte "doze" mai mari de mortificare corporală. Se părea că înghiţitura pe care o luase Eva din mărul cunoaşterii era un păcat pe care femeile aveau datoria să-l ispăşească pentru vecie. Din nefericire, în vreme ce aproape toţi catolicii se aflau pe calea cea bună cu privire la respectarea drepturilor femeilor, Opus Dei alesese direcţia total opusă. Cu toate acestea, sora Sandrine nu putea nesocoti ordinele superiorilor.

Coborându-şi cu greu picioarele din pat, se ridică încet, pătrunsă de frigul ce venea din piatra rece pe care călcă. O dată cu frigul simţit, inima îi fu strânsă de o ciudată tulburare.

"Intuiţie feminină?"

În liniştea vieţii de mânăstire, sora Sandrine învăţase să-şi aline sufletul ascultând vocile acelea mititele din inima ei. În seara aceas­ta însă, vocile erau la fel de tăcute ca şi biserica pustie.