Codul lui da Vinci

59
Recepţionerul din holul sediului central al Opus Dei de pe Lexington Avenue din New York recunoscu surprins vocea epis­copului Aringarosa la telefon:

― Bună seara, domnule.

― Am primit ceva mesaje? întrebă episcopul, pe un ton neobiş­nuit de îngrijorat.

― Da, domnule. Îmi pare foarte bine că aţi sunat, fiindcă nu v-am putut contacta în apartamentul dumneavoastră. Aţi primit un mesaj urgent, cu aproape o jumătate de oră în urmă.

Aringarosa părea că răsuflă uşurat:

― Da? Cel care a telefonat şi-a spus şi numele?

― Nu, domnule, doar un număr de telefon.

Operatorul i-l dictă.

― Cu prefixul treizeci şi trei? Este prefixul Franţei, nu-i aşa?

― Da, domnule, şi numărul este din Paris. Apelantul mi-a spus că este absolut necesar să-l contactaţi imediat.

― Vă mulţumesc. Aşteptam telefonul acesta.

Şi Aringarosa închise brusc. Recepţionerul puse receptorul în furcă, întrebându-se de ce legătura fusese atât de proastă. Pro­gramul zilnic al episcopului sugera că acesta se afla în New York la sfârşit de săptămână, însă lui i se păruse că aceasta îi vorbeşte de la celălalt capăt al lumii. Omul ridică din umeri, fără să-şi mai pună şi alte întrebări. La urma urmei, episcopul Aringarosa se comportase foarte ciudat în ultimele luni.

"Celularul meu probabil că nu a avut semnal", îşi spuse Aringarosa în vreme ce Fiatul negru se apropia de ieşirea de pe autostrada spre aeroportul de curse charter Ciampino, de lângă Roma. "Învăţătorul a încercat să ia legătura cu mine." Deşi era îngrijorat fiindcă ratase apelul, se simţea încurajat de faptul că Învăţătorul fusese suficient de încrezător pentru a-l suna chiar la sediul Opus Dei.

"În Paris lucrurile trebuie să fi decurs conform planului." Formând numărul pe care i-l dăduse recepţionerul, era entuzi­asmat la gândul că în curând se va afla şi el în Paris. "Voi ateriza înainte de ivirea zorilor." La aeroport îl aştepta un turboreactor închiriat pentru a-l duce în Franţa. Avioanele de linie nu constituiau o opţiune de luat în considerare la această oră, mai cu seamă având în vedere conţinutul servietei sale.

La celălalt capăt al liniei un telefon începu să sune.

O voce de femeie îi răspunse:

― Direction Centrale Police Judiciaire.

Aringarosa ezită o clipă. Nu se aşteptase la aşa ceva:

― Ăăă, da... Mi s-a cerut să sun la acest număr.

― Qui êtes-vous? întreba femeia. Cum vă numiţi?

Episcopul nu ştia dacă e cazul să-şi spună numele. "Poliţia Judiciară Franceză?!"

― Numele dumneavoastră, monsieur!

― Episcop Manuel Aringarosa.

― Un moment.

Se auzi un clic şi, după o lungă aşteptare, o voce de bărbat îi vorbi pe un ton aspru şi îngrijorat:

― Îmi pare bine că în sfârşit am dat de dumneavoastră. Noi doi avem multe de discutat.

60
Sangreal... Sang Real... San Greal... Sânge regal... Sfântul Graal.

Totul părea să se întrepătrundă.

"Sfântul Graal este Maria Magdalena... mama urmaşilor de sânge regal ai lui Iisus Hristos." Sophie se simţi pradă unui nou val de confuzie şi, tăcută, continuă să-l privească nedumerită pe Robert Langdon. Cu cât mai multe piese aşezau el şi Teabing pe masă în faţa ei, cu atât mai imprevizibil devenea întregul joc de puzzle.

― După cum vezi, draga mea, spuse sir Leigh şchiopătând uşor spre un raft cu cărţi, Leonardo nu a fost singurul care a încercat să spună lumii adevărul cu privire la Sfântul Graal. Despre spiţa de sânge regal ai lui Iisus au scris foarte detaliat nenumăraţi istorici.

Şi Teabing îi arătă cu o mişcare largă a mâinii un şir de câteva zeci de cărţi.

Sophie îşi înclină capul pe un umăr şi citi titlurile:

Revelaţia templierilor. Tainicii păstrători ai adevăratei identităţi a lui Hristos

Femeia cu vasul de alabastru. Maria Magdalena şi Sfântul Graal

Zeiţa din evanghelii. În căutarea sacrului feminin
― Iată, probabil, cea mai cunoscută lucrare, adaugă Teabing luând de pe raft un volum hărtănit şi întinzându-i-l.

Pe copertă scria:

sânge sfânt, sfânt graal. Un best-seller internaţional.
Sophie ridică ochii spre cei doi bărbaţi:

― Un best-seller internaţional? Eu n-am auzit niciodată despre cartea asta.

― Erai prea mică în anii optzeci, atunci când a apărut, însă a agi­tat puţin spiritele la vremea aceea. După părerea mea, autorii au tras unele concluzii cam pripite în analiza lor, dar premisa fundamentală de la care au pornit este reală şi, spre lauda lor, au adus, în fine, ideea spiţei regale a lui Hristos în atenţia opiniei publice.

― Dar care a fost reacţia Bisericii?

― Una de furie, fireşte ― ceea ce era, de altfel, şi de aşteptat. La urma urmei, este vorba despre un secret pe care Vaticanul a încercat să-l îngroape încă din secolul al IV-lea. În parte, acesta a fost şi sco­pul cruciadelor. Culegerea şi distrugerea informaţiilor. Maria Mag­dalena constituia, pentru Biserica acelor începuturi, o adevărată ameninţare cu distrugerea. Pe lângă faptul că era femeia căreia Iisus îi încredinţase sarcina de a întemeia Biserica Sa, Magdalena consti­tuia totodată dovada fizică a faptului că nou-proclamata divinitate avusese urmaşi muritori. Pentru a se apăra, oamenii Bisericii i-au promovat imaginea de femeie uşoară şi au distrus dovezile mariaju­lui ei cu Iisus, invalidând astfel orice potenţialele afirmaţii cu privire la eventualii urmaşi ai lui Hristos şi la caracterul Lui muritor.

Sophie se uită din nou la Langdon aşteptând ca acesta să-i con­firme, şi profesorul înclina din cap:

― Dovezile istorice în sprijinul acestor afirmaţii sunt considerabile.

― Recunosc, reluă Teabing, că implicaţiile sunt cutremurătoare, dar trebuie să înţelegi cât de puternice au fost motivaţiile clerului pentru o asemenea mistificare. Biserica nu ar fi putut supravieţui dacă informaţiile despre urmaşii lui Hristos ar fi devenit publice. Vestea că Iisus a avut un copil ar fi aruncat în aer ideea esenţială a divinităţii Sale şi, o dată cu ea, însăşi Biserica Creştină, care se auto-proclamase unicul mijlocitor între om şi Dumnezeu, unica poartă de intrare în Împărăţia Cerului.

― Roza cu cinci petale, îl întrerupse Sophie, arătând spre cotorul uneia dintre cărţile lui Teabing.

"Acelaşi desen cu cel incrustat pe caseta din lemn de trandafir."

Sir Leigh aruncă o privire spre Langdon şi zâmbi:

― Are ochi buni, domnişoara!

Apoi reveni spre Sophie şi începu să-i explice:

― Acesta este simbolul folosit de LE PRIEURÉ de Sion pen­tru Sfântul Graal. Pentru Maria Magdalena. Fiindcă numele ei fusese interzis de Biserică, Magdalena a devenit cunoscută sub numeroase pseudonime secrete ― printre ele, Potirul, Sfântul Graal şi Roza. Acesta din urmă aminteşte de pentagrama zeiţei Venus şi de Roza Vânturilor, călăuzitoarea navigatorilor. Apropo, cuvântul rose este identic în franceză, engleză, germană şi în multe alte limbi.

― "Rose", mai adăugă Langdon, este, totodată, anagrama nume­lui Eros, zeul grec al iubirii carnale.

Sophie se uită surprinsă spre Langdon, dar Teabing continuă:

― Roza a fost dintotdeauna un simbol esenţial al sexualităţii fe­minine, în cadrul cultelor primitive ale divinităţii feminine, cele cinci petale reprezentau etapele principale ale vieţii unei femei ― naşterea, apariţia menstruaţiei, maternitatea, menopauza şi moartea. În epoca modernă, relaţia dintre trandafirul înflorit şi feminitate au un caracter mai pregnant vizual. Poate că specialistul în simbolistică îţi va explica mai bine, adăugă sir Leigh uitându-se cu subînţeles spre Langdon.

Robert ezită... cam prea mult.

― Oh, Doamne! exclamă Teabing. Voi, americanii, sunteţi atât de pudici! Ceea ce se jenează el să-ţi spună, Sophie, este că trandafirul înflorit seamănă cu organele genitale feminine ― caliciul prin care întreaga omenire a prins viaţă. Şi dacă ai văzut vreodată o pictură de Georgia O'Keeffe, ştii exact la ce mă refer.

― Ceea ce trebuie să reţii, interveni Langdon arătând spre raftul plin de cărţi, este faptul că toate aceste volume confirmă aceeaşi premisă istorică.

― Şi anume că Iisus a fost tată! replică Sophie încă nesigură.

― Exact. Şi că Maria Magdalena a fost cea care i-a purtat în pântece copilul. Le Prieuré de Sion o venerează şi astăzi ca Zeiţă, Sfânt Graal, Roză şi Mamă Divină.

Din nou îi reveni în minte ritualul pe care îl surprinsese în sub­solul cabanei.

― Confreria susţine că Maria Magdalena era însărcinată atunci când Iisus a fost răstignit. Şi, pentru a-şi proteja copilul încă ne­născut, nu a avut altă soluţie decât să fugă din Ţara Sfântă. Cu aju­torul lui Iosif din Arimatea, unchiul lui Iisus, Maria Magdalena a călătorit în secret până pe teritoriul actual al Franţei, pe atunci Galia, unde a găsit adăpost în sânul comunităţii evreieşti. Acolo a dat naştere unei fiice, căreia i-a pus numele Sarah.

― Se ştie şi numele copilului? întrebă Sophie, cuprinsă de îndoială.

― Ba chiar mai mult decât atât! Viaţa Magdalenei şi cea a micuţei Sarah au fost scrupulos consemnate în scris de protectorii lor evrei. Nu uita că fetiţa era urmaşa regilor David şi Solomon! Din acest motiv, evreii din Franţa considerau că Maria Magdalena era de sânge regal, sacru, fiind, totodată, precursoarea unei dinastii. Numeroşi învăţaţi ai acelor timpuri au păstrat mărturii scrise ale vieţii pe care a dus-o Maria Magdalena în Galia, incluzând aici naşterea micuţei Sarah şi arborele genealogic al familiei.

Sophie făcu ochii mari:

― Există şi un arbore genealogic al lui Iisus Hristos?

― Bineînţeles! Şi constituie ― se pare ― fundamentul documentelor Sangreal. Genealogia completă a primilor descendenţi ai lui Hristos.

― Dar la ce bun o asemenea genealogie? Nu constituie o dovadă. Nici un istoric nu-i poate confirma autenticitatea.

Teabing chicoti uşor:

― După cum nu pot confirma nici autenticitatea Bibliei!

― Adică?

― Adică istoria este scrisă totdeauna de cei mai puternici. Atunci când se ciocnesc două culturi, cea care pierde este, în cele din urmă, distrusă, iar cea care câştigă scrie cărţile de istorie ― cărţi care îi glo­rifică propria cauză şi o discreditează pe cea a învinşilor. După cum observa odată Napoleon: "Ce e istoria altceva decât o poveste con­venabil ticluită?" Prin însăşi natura ei, istoria e totdeauna o relatare subiectivă.

La acest aspect, Sophie nu se gândise.

― Documentele Sangreal nu fac altceva decât să relateze cealaltă versiune a istoriei lui Iisus. În final, pe care dintre ele o accepţi devine o problemă de credinţă şi de alegere personală, dar cel puţin putem fi mulţumiţi că informaţia a supravieţuit. În documentele Sangreal se afla zeci de mii de pagini pline de date. Martorii oculari afirmă că toată această comoară era transportată în patru cufere uriaşe. Printre ele se crede că se află Documentele Puriste ― mii de file originale, datând din epoca pre-constantiniană, scrise de primii adepţi ai lui Iisus, care-l venerau ca pe un Învăţător şi un profet în întregime uman, om în carne şi oase. Tot aici se zvoneşte că s-ar găsi şi legendarul Document "Q" ― un manuscris în a cărui existenţă până şi Vaticanul crede. Se pare că acesta ar fi o culegere de învăţături ale lui Iisus, probabil scrise chiar de mâna Lui.

― Scrieri ale lui Iisus Hristos?!

― Exact, replică Teabing. De ce n-ar fi păstrat El însuşi o cro­nică a faptelor sale? Mulţi oameni procedau astfel în acele vre­muri. Un alt document exploziv despre care se crede că s-ar afla într-unul din acele patru cufere este manuscrisul numit Jurnalele Magdalenei ― o relatare personală a Mariei Magdalena cu privire la relaţia sa cu Iisus, la răstignirea Lui şi la perioada pe care a pe­trecut-o în Franţa.

Sophie rămase tăcută pentru un moment, apoi întrebă:

― Şi aceste patru cufere cu documente erau, de fapt, comoara găsită de Cavalerii Templieri sub Templul lui Solomon?

― Da. Acestea au fost documentele care au conferit Templierilor puterea lor excepţională... documentele care au constituit obiectul neîncetatelor căutări ale Graalului în decursul istoriei.

― Dar spuneai că Sfântul Graal este Maria Magdalena. Dacă do­cumentele sunt adevărata ţintă a cercetărilor, de ce se vorbeşte despre căutarea Graalului?

― Fiindcă în locul în care este ascuns Sfântul Graal se află şi un sarcofag.

Afară, o pală de vânt răscoli frunzele copacilor.

Vocea lui Teabing era mai joasă, mai potolită acum:

― Căutarea Sfântului Graal nu reprezintă altceva decât năzuinţa de a îngenunchea în faţa rămăşiţelor pământeşti ale Mariei Magdalena, de a te ruga la picioarele celei proscrise, ale sacrului feminin pierdut.

― Adică ascunzătoarea Sfântului Graal este de fapt un... mormânt?

Ochii căprui ai lui Teabing se umeziră:

― Într-adevăr. Un mormânt în care odihneşte trupul Mariei Mag­dalena, alături de documentele ce relatează adevărata poveste a vieţii ei. În esenţa sa, căutarea Graalului a fost dintotdeauna o cău­tare a Magdalenei ― regina defăimată, îngropată împreună cu mărturiile ce atestă dreptul la putere al urmaşilor ei.

Sophie aşteptă un moment ca Teabing să-şi vină în fire. Erau încă multe lucruri despre bunicul ei pe care nu le înţelegea:

― În toţi aceşti ani, întrebă ea în cele din urmă, membrii Stăreţiei şi-au asumat sarcina de a apăra documentele Sangreal şi mormântul Mariei Magdalena?

― Da, însă confreria mai are şi o altă îndatorire ― aceea de a prote­ja însăşi spiţa lui Iisus. Urmaşii lui Hristos s-au aflat întotdeauna în pericol. Biserica primelor secole creştine s-a temut că, dacă spiţa se perpetuează, secretul lui Iisus şi al Magdalenei va ieşi la un moment dat la iveală, punând sub semnul întrebării doctrina fundamentală a catolicismului ― aceea a unui Mesia divin, care păstra distanţa faţă de femei şi de iubirea sexuală. Cu toate acestea, urmaşii lui Hristos au supravieţuit la adăpost în Franţa, până în secolul al V-lea când, printr-o mişcare îndrăzneaţă, s-au unit cu familia regală franceză şi au dat naştere dinastiei merovingiene.

Cuvintele o luară prin surprindere pe Sophie. Toţi elevii din Franţa ― şi nu numai ― auziseră despre aceasta dinastie.

― Parisul a fost fondat de merovingieni!

― Da. Acesta este unul dintre motivele pentru care legenda Gra­alului este atât de vie aici, în Franţa. Multe aşa-zise expediţii de căutare a Graalului iniţiate de Vatican erau, de fapt, misiuni sub acoperire ce urmăreau anihilarea membrilor acestei dinastii. Ai auzit de regele Dagobert?

Sophie îşi amintea vag numele dintr-o lecţie de istorie:

― Dagobert a fost un rege merovingian, nu-i aşa? Înjunghiat în ochi în timp ce dormea.

― Exact! Asasinat de Vatican în înţelegere cu Pepin d'Heristal. La sfârşitul secolului al VII-lea. O dată cu uciderea lui Dagobert, dinastia merovingiană aproape că s-a stins. Din fericire, fiul lui Dagobert, Sigisbert, a izbutit să scape neştiut de nimeni şi astfel familia a supravieţuit. Unul dintre urmaşii săi a fost Godefroi de Bouillon, cel care a fondat Le Prieuré de Sion.

― Acelaşi om, interveni Langdon, care le-a cerut templierilor să dezgroape documentele Sangreal de sub Templul lui Solomon, obţinând astfel dovada legaturilor de sânge dintre merovingieni şi Iisus Hristos.

Teabing încuviinţă, suspinând adânc:

― Astăzi, Le Prieuré de Sion are o misiune extrem de impor­tantă ― de fapt, trei misiuni într-una singură: trebuie să protejeze documentele Sangreal, să apere mormântul Mariei Magdalena, şi, desigur, trebuie să ocrotească spiţa regală a lui Iisus ― pe cei câţiva membri ai dinastiei merovingiene care au supravieţuit până în zilele noastre.

Cuvintele britanicului plutiră parcă o clipă în aerul spaţioasei încăperi şi Sophie resimţi o stranie vibraţie, de parcă în străfun­dul fiinţei sale rezona un adevăr ascuns. "Urmaşii lui Iisus care au supravieţuit până azi." Din nou vocea bunicului părea că-i şop­teşte în ureche: "Prinţesa, trebuie să-ţi spun adevărul despre familia ta."

Un fior de gheaţă îi străbătu tot trupul.

"Sânge regal!"

Nu, nu era posibil!

"Prinţesa Sophie!"

― Sir Leigh?

Vocea majordomului răsună în interfonul montat pe perete şi Sophie tresări, surprinsă.

― Puteţi veni până în bucătărie o clipă?

Teabing se încruntă şi, apropiindu-se de interfon, apăsă butonul:

― Rémy, după cum bine ştii, sunt împreună cu oaspeţii mei. Dacă vom avea nevoie de ceva din bucătărie în noaptea aceasta, ne vom servi singuri. Mulţumesc şi noapte bună!

― Numai un cuvânt înainte de a mă retrage, sir! Dacă nu vă supăraţi!

Sir Leigh bombăni şi apăsă din nou pe buton:

― Spune repede, Rémy!

― Este o problemă a casei, sir, nu trebuie să-i deranjăm pe oas­peţi cu ea.

― Şi nu poate aştepta până dimineaţă? izbucni Teabing enervat.

― Nu, sir! Nu vă voi răpi decât un minuţel.

Britanicul îşi dădu ochii peste cap şi se întoarse spre Langdon şi Sophie:

― Câteodată mă întreb, de fapt, cine serveşte pe cine!

Apoi, apăsând pe buton încă o dată:

― Vin imediat, Rémy! Să-ţi aduc ceva când vin?

― Doar eliberarea de sub oprimare, sir.

― Rémy, îţi dai seama, sper, că biftecul tău au poivre este unicul motiv pentru care încă mai lucrezi pentru mine.

― Asta-mi tot spuneţi dumneavoastră, sir! Asta-mi tot spuneţi!

61
"Prinţesa Sophie!"

Parcă sunetul protezelor metalice ale lui Teabing care se înde­părta spre bucătărie trecea direct prin ea. Amorţită, se întoarse spre Langdon şi-l privi drept în faţă. Profesorul clătină deja din cap, de parcă i-ar fi citit gândurile:

― Nu, Sophie! îi şopti el. Acelaşi gând mi-a trecut şi mie prin minte când mi-am dat seama că bunicul tău a fost membru al Stăreţiei şi când mi-ai spus că voia să-ţi dezvăluie un secret despre fami­lia ta. Dar e imposibil. Langdon făcu o pauză: Saunière nu este un nume merovingian.

Sophie nu ştia dacă ar trebui să se simtă dezamăgită sau uşurată. Ceva mai devreme, Langdon o întrebase în treacăt despre numele de fată al mamei ei: Chauvel. Acum înţelegea care fusese rostul între­bării lui.

― Dar Chauvel? insistă ea.

Din nou Langdon făcu semn că nu.

― Îmi pare rău! Ştiu că astfel multe dintre întrebările tale şi-ar fi găsit răspunsul. Dar numai două ramuri ale dinastiei merovingiene mai există astăzi. Numele de familie sunt Plantard şi Saint-Clair. Ambele familii trăiesc în mare secret, probabil prote­jate de Stăreţie.

Sophie repetă în gând cele două nume şi, la rândul ei, clătină din cap. Nu exista nimeni în familia ei care să se numească Plantard ori Saint-Clair. O resemnare obosită începea să pună stăpânire pe ea. Nu făcuse nici un progres în a înţelege ce anume intenţionase bunicul ei să-i dezvăluie. Aproape că-şi dorea ca Jacques Saunière să nu fi pomenit despre familia ei; deschisese astfel nişte răni vechi, care erau însă la fel de dureroase azi, ca şi în trecut. "Sunt morţi, Sophie. Nu se mai întorc." Îşi aminti cum mama ei obişnuia să-i cânte seara, cum o ridica tatăl ei pe umeri, iar bunica şi frăţiorul mai mic surâ­deau şi o priveau cu ochii lor verzi strălucitori. Tot ce-i mai rămă­sese era bunicul.

"Iar acum nici el nu mai e. Sunt singură."

Tăcută, se întoarse şi se apropie din nou de Cina cea de taină, uitându-se cu atenţie la părul lung, roşcat, al Magdalenei şi la ochii ei senini. Era ceva în expresia ei... ceva care amintea de pierderea cuiva drag. Sophie aproape că simţea tristeţea aceea.

― Robert? şopti ea încet.

Profesorul se apropie:

― Leigh a spus că povestea Graalului e pretutindeni în jurul nos­tru, şi totuşi eu de-abia în seara asta am auzit-o.

Langdon păru că ar fi vrut să-i cuprindă umerii şi s-o liniştească, dar se abţinu:

― Ai mat auzit povestea şi înainte, Sophie! Toată lumea a au­zit-o. Numai că nu ne dăm seama ce e cu adevărat.

― Nu înţeleg.

― Istoria Graalului este pretutindeni, numai că e ascunsă. Când Biserica a interzis orice referire la Maria Magdalena, povestea ei a trebuit să fie transmisă mai departe prin mijloace mai discrete... prin metafore şi prin simboluri.

― Desigur. Prin artă, adică!

Langdon arătă spre Cina cea de taină:

― Un exemplu perfect. Unele dintre cele mai cunoscute opere de artă, literatură sau muzică redau în secret povestea Mariei Mag­dalena şi a lui Iisus.

Şi profesorul îi povesti pe scurt despre operele lui da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart şi Victor Hugo ― lucrări care aminteau despre năzuinţa de a reînvia sacrul feminin. Legende stră­vechi, precum cea a lui sir Gawain şi a Cavalerului Verde, legenda regelui Arthur, ba chiar povestea Frumoasa-din-Pădurea-Adormită erau, de fapt, alegorii ale Graalului. Romanul Cocoşatul de la Notre-Dame al lui Hugo şi opera Flautul fermecat a lui Mozart erau pline de simboluri masonice şi aluzii referitoare la Graal.

― O dată ce ţi s-au deschis ochii spre adevărata semnificaţie a Sfântului Graal, adăugă Langdon, începi s-o vezi peste tot: în pic­tură, în muzică, în cărţi, ba chiar şi în desene animate şi în unele filme artistice.

Apoi, arătându-i ceasul său cu Mickey Mouse, îi spuse că Walt Disney îşi făcuse în viaţă un crez din a duce mai departe istoria Graalului. Mulţi îl consideraseră "un da Vinci al epocii moderne". La fel ca ilustrul său predecesor, Disney fusese un vizionar, un om cu mult înaintea timpului său, un artist extrem de talentat, membru ale unor societăţi secrete şi, mai cu seamă, iubise enigmele, farsele şi dublele înţelesuri. Ca şi Leonardo, Disney inserase în arta sa simboluri şi mesaje ascunse. Pentru un ochi antrenat, primele filme realizate de Disney constituiau o avalanşă de aluzii şi de metafore.

Majoritatea mesajelor ascunse de Walt Disney în desenele sale se refereau la religie, la miturile păgâne şi la femininul sub­jugat. Nu fusese o pură întâmplare că acest cineast alesese să transpună pe ecran poveşti ca Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa şi Frumoasa-din-Pădurea-Adormită ― toate amintind de încarcerarea sacrului feminin. Nimeni nu avea nevoie de cunoştinţe profunde de simbolistică pentru a înţelege că Albă-ca-Zăpada ― o prinţesă care aproape că se stinge după ce gustă dintr-un măr otrăvit ― nu e altce­va decât o aluzie clară la căderea Evei în Grădina Raiului. Şi cine se putea îndoi că prinţesa Aurora din povestea Frumoasei-din-Pădurea-Adormită ― "alintată" Rose şi ascunsă adânc în hăţişul unei păduri pentru a o feri de atingerea răului ― era de fapt povestea Graalului spusă pe înţelesul copiilor.

În ciuda imaginii sale serioase, compania Disney păstra încă un filon jucăuş şi angajaţii ei actuali se amuzau adesea ascun­zând simboluri secrete în diverse producţii. Langdon n-avea să uite niciodată când unul dintre studenţii săi adusese un dvd cu filmul de animaţie The Lion King şi oprise la un moment dat derularea pentru a le arăta un cadru în care cuvântul sex era clar vizibil, format din particule de praf deasupra leuşorului Simba. Deşi bănuia că isprava era mai degrabă o farsă a unui desenator decât vreo aluzie conştientă la sexualitatea umană, Langdon învăţase cu acea ocazie să nu subestimeze niciodată tendinţa companiei Disney spre simbolismul ascuns. Mica-Sirenă, de pildă, era o îmbinare de simboluri care aminteau de divinitatea feminină, atât de sugestive, încât în nici un caz nu puteau fi rezultatul unei pure coincidenţe.

Când văzuse pentru prima dată Mica-Sirenă, lui Langdon i se tăiase respiraţia atunci când observase că tabloul ce decora căminul subacvatic al sirenei Ariel era nici mai mult nici mai puţin decât Magdalena penitentă, un celebru omagiu adus Mariei Magdalena de pictorul francez Georges de la Tour în secolul al XVII-lea ― decor cât se poate de potrivit, dacă ţinem seama că filmul se dovedise a fi un colaj de nouăzeci de minute plin de referinţe sim­bolice la sanctitatea pierdută a zeiţei Isis, la Eva şi, în mod repetat, la Maria Magdalena. Numele sirenei, Ariel, amintea de asemenea de sacrul feminin şi, în Cartea lui Isaia, era sinonim cu "Sfânta Cetate asediată". Desigur, nici părul lung şi roşcat al sirenei nu era doar o simplă coincidenţă.

Dincolo de uşa biroului se auzi din nou zgomotul cârjelor lui Teabing; de această dată acesta se apropia cu paşi repezi. Când britanicul intră în încăpere, pe chipul lui era aşternută o expresie rigidă:

― Ai face bine să-mi dai o explicaţie, Robert, spuse el pe un ton rece şi sec. Nu se poate spune că ai fost tocmai sincer cu mine!