Codul lui da Vinci

You seek the orb tfiat ought be on his tomb.

It speaks of Rosy flesh and seeded womb.
"Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'.

Vorbind de carne Roză şi pântece însămânţat."

Gettum surâse în sinea ei. "Într-adevăr, Graalul", îşi spuse, remarcând aluzia la roză şi la pântecele ei însămânţat.

― Am să vă ajut, spuse ridicându-şi privirea spre ei. Pot întreba de unde provin aceste versuri? Şi de ce căutaţi un glob?

― Puteţi întreba, replică Langdon cu un zâmbet cald, însă e o poveste lungă şi noi avem foarte puţin timp la dispoziţie.

― Îmi pare un fel politicos de a-mi spune să-mi văd de treaba mea.

― Ţi-am rămâne profund recunoscători, Pamela, insistă profe­sorul, dacă ai putea afla cine este acest cavaler şi unde a fost îngropat.

― Foarte bine, răspunse ea şi începu să tasteze din nou. Dacă această căutare are legătură cu Graalul, ar trebui să folosim şi cuvinte-cheie referitoare la el. Voi adăuga un parametru de proximitate şi voi elimina obligativitatea titlului. Astfel vom limita trimiterile la acele cuvinte-cheie ce apar în apropierea unui termen referitor la Graal.

"Caută: LONDON, KNIGHT, POPE, TOMB

Caută rezultate şi cu oricare dintre cuvintele:

GRAAL, ROSE, SANGREAL, CHALICE."
― Cât timp va dura? o întreba Sophie.

"Câteva sute de terabiţi cu câmpuri multiple de referinţe încru­cişate?" Ochii bibliotecarei luciră când dădu comanda de căutare:

― Doar vreo cincisprezece minute!

Oaspeţii ei rămaseră amândoi tăcuţi, dar Gettum era sigură că sfertul de oră era pentru ei o veşnicie.

― Puţin ceai? întrebă ea, ridicându-se de la masa rotundă. Leigh întotdeauna gustă ceaiul meu.

93
Centrul Opus Dei din Londra este o clădire modestă din că­rămidă la numărul 5 pe Orme Court, cu vedere spre Kensington Gardens. Silas nu mai fusese niciodată aici, dar, în vreme ce se apropia de clădire, îl cuprinse o liniştitoare senzaţie de adăpost şi de ocrotire. În ciuda ploii, Rémy îl lăsase puţin mai departe, pentru a nu intra cu limuzina pe străzile principale. Lui însă nu-i displăcea să meargă pe jos, iar ploaia simţea că îl purifică.

La sugestia lui Rémy, îşi ştersese revolverul şi îl aruncase într-o gură de canal. Era bucuros să scape de el. Se simţea mai uşor acum. Picioarele încă îl dureau de la atâtea ore de imobilizare, dar îndurase el suferinţe şi mai cumplite. Îşi aminti de Teabing, pe care majordo­mul îl lăsase legat în spatele limuzinei; fără îndoială că şi el simţea deja durerea.

― Ce vei face cu bătrânul? îl întrebase pe Rémy în maşină.

― Decizia asta îi aparţine Învăţătorului, îi spuse servitorul, cu o hotărâre stranie în voce.

Acum, în timp ce se apropia de sediul Opus Dei, ploaia se înteţi, îmbibându-i roba şi răscolindu-i rănile de ieri. Era gata să lase în urmă păcatele ultimelor douăzeci şi patru de ore şi să-şi cureţe sufle­tul, îşi îndeplinise misiunea.

Traversând curticica spre intrarea principală, găsi uşa descuiată. O împinse şi păşi în holul modest. Un semnal electronic se activă sus, în clipa în care el păşi pe covor. Soneria era ceva obişnuit în aceste centre în care locatarii îşi petreceau cea mai mare parte a tim­pului în camerele lor, rugându-se. La etaj, podeaua de lemn scârţâi sub paşii cuiva.

Un bărbat cu o manta în spate coborî scările:

― Vă pot ajuta cu ceva?

Avea o privire blândă, care părea să nu observe aspectul neobişnuit al vizitatorului.

― Vă mulţumesc. Numele meu este Silas. Sunt membru Opus Dei.

― American?

El încuviinţă.

― Mă aflu în oraş doar pentru o zi. Pot rămâne aici?

― Nici nu trebuie să întrebaţi. Sunt două camere libere la etajul al treilea. Să vă aduc puţin ceai şi pâine?

― Mulţumesc.

Era flămând.

Silas urcă în modesta cămăruţă cu fereastră, în care îşi scoase sutana şi, rămânând în lenjeria de corp, îngenunche ca să se roage. Îl auzi pe călugărul de adineauri cum urcă scara şi îi lasă o tavă în faţa uşii. Îşi încheie rugăciunea, mâncă şi se întinse în pat.

Trei etaje mai jos, un telefon începu să sune. Călugărul Opus Dei care îl întâmpinase pe Silas răspunse:

― Poliţia londoneză, spuse vocea de la celălalt capăt al firului. Încercăm să dăm de urma unui călugăr albinos. Am fost informaţi că ar putea fi la dumneavoastră. L-aţi văzut cumva?

― Da, replica omul surprins, e aici. S-a întâmplat ceva?

― Este la dumneavoastră acum?

― Da, sus în cameră şi se roagă. Ce se întâmplă?

― Lăsaţi-l acolo unde e, îi ceru ofiţerul. Nu spuneţi nimănui nici un cuvânt. Îmi trimit oamenii imediat.

94
St. James's Park este o insulă de verdeaţă în mijlocul Londrei, o grădină publică între palatele Westminster, Buckingham şi St. James's. Odinioară închis de regele Henric al VIII-lea şi populat cu vânat, par­cul este azi deschis publicului. În zilele însorite, londonezii ies la pic­nic la umbra sălciilor şi hrănesc pelicanii de pe lac, ai căror strămoşi i-au fost dăruiţi regelui Carol al II-lea de ambasadorul Rusiei.

Acum nu se zărea însă nici un pelican. Vremea ploioasă atrăsese, în schimb, pescăruşii de pe malul oceanului. Spaţiile verzi erau pline ― sute de trupuri aerodinamice, argintii care se îndreptau toate în aceeaşi direcţie. În ciuda ceţii de dimineaţă, parcul oferea o privelişte splen­didă spre Parlament şi Big Ben. Rătăcind cu privirea peste peluze, dincolo de lac şi de siluetele elegante ale sălciilor, Învăţătorul zări clădirea în care se afla mormântul cavalerului ― adevăratul motiv pentru care îi ceruse lui Rémy să vină aici.

În momentul în care îl văzu că se apropie de limuzină, majordo­mul se întinse şi îi deschise portiera. Învăţătorul se opri o clipă şi luă o înghiţitură din sticla cu coniac pe care o avea în buzunar. Apoi, ştergându-şi gura, urcă în maşină şi închise portiera.

Rémy ridică în mână cheia de boltă, ca pe un trofeu:

― Aproape că o pierdusem.

― Te-ai descurcat foarte bine.

― Ne-am descurcat foarte bine, îl corectă Rémy, înmânându-i criptex-ul.

Învăţătorul îl admiră pe îndelete, surâzând:

― Dar pistolul? L-ai şters?

― Da, şi l-am pus în torpedo, acolo unde l-am găsit.

― Excelent!

Apoi, mai luând o gură de coniac, îi întinse sticla:

― Să toastam pentru succesul nostru. Capătul drumului e aproape.

Rémy acceptă sticla cu plăcere. Coniacul avea un gust cam sărat, dar nu-i păsa. El şi Învăţătorul erau parteneri cu adevărat acum. Se şi vedea ajuns pe o altă treaptă în viaţă. "Nu voi mai fi niciodată servitor." Privind lacul cu raţe, Château Villette îi părea undeva, la sute de kilometri depărtare.

Luă o altă înghiţitură şi simţi cum alcoolul îi pune sângele în mişcare. Căldura plăcută din gât se transformă însă foarte repede într-o fierbinţeală inconfortabilă. Îşi lărgi puţin papionul, în încer­carea de a respira mai bine. Îi înapoie sticla cu un gest încet:

― Probabil că am băut destul.

― Rémy, după cum bine ştii, tu eşti singurul care-mi cunoaşte identitatea. Ţi-am acordat o încredere uriaşă.

― Da, replica el lărgindu-şi şi mai mult papionul. Şi identitatea ta va merge cu mine în mormânt.

Învăţătorul rămase tăcut câteva clipe lungi:

― Te cred.

După ce puse în buzunar sticluţa de coniac şi cheia de boltă, se întinse spre torpedo şi scoase dinăuntru micul revolver Medusa. Pentru un moment, Rémy simţi un val de spaimă, dar Învăţătorul se mulţumi să ascundă arma în buzunarul pantalonului.

"Ce naiba face?" se întrebă servitorul, cuprins de transpiraţie rece.

― Ştiu că ţi-am promis libertatea, reluă Învăţătorul pe un ton plin de regret. Dar ţinând seama de circumstanţe, asta e tot ce pot face.

Brusc, gâtul i se umflă tăindu-i răsuflarea şi Rémy se prăbuşi peste volan, simţind un val de vomă care-i urca în traheea din ce în ce mai puţin încăpătoare. Încercă să strige, dar nu scoase decât un scâncet. Acum înţelese de ce era coniacul sărat.

"Am fost otrăvit!"

Nevenindu-i să creadă, se întoarse şi-l văzu pe Învăţător care stătea calm lângă el şi privea drept înainte, prin parbriz. Ochii i se înceţoşară şi se chinui să tragă aer în piept. "Am făcut tot ce mi-a cerut! Cum îmi poate face una ca asta?!" Dacă avusese de gând de la bun început să-l omoare sau dacă luase hotărârea asta după eveni­mentele din Temple Church ― Rémy n-avea s-o mai afle niciodată. Mânat de furie şi de teroare, încercă să se repeadă la Învăţător, dar trupul său aproape ţeapăn abia reuşi să se clintească. "Am avut încredere în tine!"

Se chinui să îşi ridice pumnii încleştaţi pentru a apăsa pe claxon, dar alunecă într-o parte şi căzu pe banchetă, cu capul aproape de coapsele Învăţătorului, strângându-şi spasmodic gâtlejul. Ploaia cădea ca o perdea. Nu mai vedea deja nimic, dar creierul lui lipsit de oxigen se chinuia să mai păstreze o urmă de luciditate. Lumea se întunecă din ce în ce mai mult în jurul lui şi Rémy Legaludec ar fi putut să jure că în apropiere aude foşnetul valurilor de pe Riviera franceză.

Învăţătorul coborî din limuzină, mulţumit să vadă că nimeni nu se uita spre el. "N-am avut de ales", îşi spuse, observând cu sur­prindere că nu simţea nici o remuşcare. "Rémy şi-a hotărât singur soarta!" Se temuse de la bun început că majordomul va trebui eli­minat la încheierea misiunii, dar prin faptul că-şi arătase faţa în bi­serică, Rémy îşi grăbise sfârşitul. Vizita neaşteptată a lui Robert Langdon la Château Villette fusese un noroc la care n-ar fi îndrăznit să spere, dar ridicase şi o dilemă complexă. Langdon adusese cheia de boltă chiar în "inima" operaţiunilor ― lucru care constituise o sur­priză plăcută ―, dar atrăsese şi poliţia pe urmele lui. Amprentele lui Rémy se aflau în toată reşedinţa, ca şi la postul de ascultare din ham­bar. Acum era încântat de faptul că avusese atâta grijă să elimine orice potenţială legătură între propriile activităţi şi cele ale lui Rémy. Nimeni nu avea cum să-l bănuiască de implicare dacă majordomul nu vorbea, iar acum acest risc fusese eliminat.

"Încă un amănunt de rezolvat", îşi spuse, apropiindu-se de portiera din spate. "Poliţia nu va avea idee ce s-a întâmplat... şi nu va mai exista nici un martor viu care să le povestească." Privind cu atenţie în jur pentru a se asigura că nu-l vede nimeni, deschise portiera şi urcă în limuzină.

Câteva minute mai târziu, Învăţătorul traversa St. James Park. Doar două persoane mai rămăseseră. Langdon şi Neveu. Cu ele situaţia era puţin mai complicată. Deocamdată însă trebuia să se ocupe de criptex.

Privind triumfător peste aleile parcului, îşi zări destinaţia. "În Londra zace un cavaler de papă îngropat." Imediat ce auzise poemul, ştiuse răspunsul. Faptul că toţi ceilalţi nu-şi dăduseră seama nu era însă surprinzător. "Eu am un avantaj deloc cinstit!" Ascultând timp de luni de zile conversaţiile lui Saunière, îl auzise pe Marele Maestru menţionând adesea numele acestui cavaler, pentru care nutrea o apreciere aproape egală cu aceea pe care o resimţea faţă de Leonardo da Vinci. Aluzia din primele două versuri ale poemului era uimitor de simplă, o dată ce-ţi dădeai seama de ea ― un punct în plus pentru ingeniozitatea lui Saunière! ― dar încă nu-şi imagina cum anume avea să-i dezvăluie acel mormânt parola pentru criptex.

"Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'."

Îşi amintea vag că văzuse fotografii ale mormântului, cu eviden­ta sa particularitate: un glob magnific. Sfera uriaşă plasată deasupra sarcofagului era aproape la fel de mare ca şi mormântul în sine. Dar prezenţa globului era deopotrivă încurajatoare şi tulburătoare. Pe de o parte, părea un fel de semn de avertizare; şi totuşi, poemul pome­nea despre un glob ce se afla odinioară pe acel mormânt... nu unul care exista şi azi. Dar probabil că, la o examinare mai atentă, sar­cofagul îşi va dezvălui misterul.

Ploaia era mai deasă acum şi Învăţătorul afundă bine criptex-ul în buzunarul drept, pentru a-l feri de umezeală. Micul revolver Medusa era ascuns bine în cel din stânga. După câteva minute, păşea deja în tăcutul sanctuar al clădirii vechi de nouă sute de ani.

Exact în clipa în care Învăţătorul intra la adăpost de ploaie, epis­copul Aringarosa păşea pe pista udă a Aeroportului Biggin Hill, strângându-şi sutana în jurul corpului. Sperase să fie întâmpinat de căpitanul Fache, dar în locul lui văzu un tânăr poliţist britanic care se apropiase cu o umbrelă.

― Episcopul Aringarosa? Căpitanul Fache a fost nevoit să plece şi m-a rugat pe mine să mă ocup de dumneavoastră. Mi-a sugerat să vă conduc la Scotland Yard, fiind de părere că aşa este cel mai sigur.

"Mai sigur?" Aringarosa privi spre servieta cu obligaţiuni pe care o strângea în mână. Aproape că uitase de ea.

― Da, vă mulţumesc.

Urcă în maşina poliţiei, întrebându-se pe unde o fi Silas. După câteva minute, staţia radio de la bord îi oferi răspunsul:

"Orme Court, numărul 5."

Episcopul recunoscu imediat adresa.

"Centrul Opus Dei din Londra!"

Se întoarse brusc spre şofer:

― Du-mă imediat acolo!

95
Langdon nu-şi luase privirea de la monitor de când începuse căutarea.

"Cinci minute şi doar două trimiteri! Ambele irelevante."

Începea să se îngrijoreze.

Pamela Gettum se afla într-o încăpere alăturată, pregătindu-le ceva de băut. Neinspiraţi, el şi Sophie întrebaseră dacă n-ar putea avea şi puţină cafea lângă ceaiul pe care îl oferise bibliotecara şi, după piuitul cuptorului cu microunde ce răzbătea de dincolo, profe­sorul bănui că vor fi trataţi cu cafea instant.

În cele din urmă, computerul dădu un nou semn de viaţă:

― Se pare că a mai găsit o trimitere, strigă Gettum din cealaltă cameră. Care-i titlul?

Langdon privi monitorul: