Codul lui da Vinci

The Holy Graal 'neath ancient Roslin waits.
"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte."
El îşi închipuise la un moment dat că "harta Graalului" trebuia să fie o diagramă ― un desen cu un X mare marcând locul exact ―, însă ultimul secret al Stăreţiei le fusese revelat în acelaşi mod în care Saunière li se adresase de la bun început. "Un simplu poem." Patru versuri clare, care îi îndrumau, fără dubiu, spre acest loc. Pe lângă faptul că se referea explicit la Rosslyn, poemul amintea şi de câteva trăsături arhitecturale bine cunoscute ale capelei.

În ciuda clarităţii indiciilor, Langdon avea mai degrabă o sen­zaţie de insecuritate şi dezechilibru. Capela Rosslyn i se părea un lăcaş mult prea evident. Timp de secole, această construcţie dăduse naştere la şoapte ce aminteau despre Graal. În ultimele decenii, şoaptele se transformaseră în strigăte în gura mare, când dispozi­tivele radar dezvăluiseră existenţa unei uimitoare structuri sub capelă ― o vastă încăpere subterană. Pe lângă faptul că era mult mai mare decât capela însăşi, încăperea nu părea a avea nici o intrare sau ieşire. Arheologii au solicitat începerea unor excavaţii, pentru a putea ajunge la camera misterioasă, dar Trustul Rosslyn interzisese cu desăvârşire orice săpături în perimetrul acestui loc sacru. Desigur, acest refuz nu făcuse decât să alimenteze speculaţiile. Ce anume încerca Trustul Rosslyn să ascundă?

Capela devenise între timp loc de pelerinaj pentru căutătorii de mistere. Unii pretindeau că sunt atraşi aici de un puternic câmp mag­netic prezent în mod inexplicabil în zonă, alţii susţineau că doresc să cerceteze împrejurimile pentru a găsi o intrare secretă în camera subterană, dar cei mai mulţi recunoşteau că vin pur şi simplu pentru a cutreiera zona şi a inspira parfumul Graalului.

Deşi Langdon nu mai fusese aici până acum, totdeauna se amuzase când auzea spunându-se că aici s-ar afla ascuns Sfântul Graal. Da, poate că odată, cu mult timp în urmă, Graalul se aflase la Rosslyn, dar acum, în nici un caz nu se mai afla acolo. Prea multă atenţie fusese acordată capelei în ultima vreme şi, mai curând sau mai târziu, cineva tot avea să pătrundă în încăperea subterană.

Specialiştii considerau că Rosslyn era doar o momeală ― unul dintre "drumurile înfundate" pe care Stăreţia se pricepuse atât de bine să le pună la punct. În seara aceasta însă, după ce citise poemul ce menţiona atât de clar acest loc, Langdon nu mai avea deloc chef să se amuze. O întrebare îl frământase toată ziua:

"De ce ar fi depus Saunière atâta efort, pentru a ne îndruma, în cele din urmă, spre o locaţie evidentă?"

Nu putea găsi însă nici un răspuns logic.

"Trebuie să fie ceva în legătură cu Rosslyn, ceva ce încă nu am înţeles."

― Robert! strigă Sophie de lângă portieră, privindu-l. Vii?

Ţinea în mână caseta din lemn de trandafir pe care Bezu Fache le-o înapoiase. Înăuntru, ambele criptex-uri fuseseră reasamblate şi aşezate exact aşa cum le găsiseră. Papirusul cu poemul era închis în interior ― de această dată fără fiola cu oţet.

Străbătând aleea cu pietriş ce ducea spre capelă, trecură pe lângă celebrul zid vestic al construcţiei. Turiştii presupuneau că acest perete ieşit straniu în afară era, de fapt, o parte neterminată a capelei. Adevărul, îşi aminti Langdon, era mult mai interesant.

"Zidul de vest al Templului lui Solomon!"

Cavalerii templieri proiectaseră Capela Rosslyn ca o reproducere fidelă a anticului templu din Ierusalim ― inclusiv zidul vestic, un îngust sanctuar dreptunghiular şi o încăpere subterană asemănătoare Sfintei Sfintelor, în care primii nouă templieri descoperiseră nepreţuita lor comoară, într-adevăr, Langdon se văzu nevoit să recu­noască, exista o logică tulburătoare în ideea că templierii construiseră pentru a adăposti Graalul un "cămin" similar cu locul iniţial de odihnă a sacrelor relicve.

Intrarea în capelă era mult mai modestă decât se aşteptase el. Uşa micuţă din lemn avea două balamale metalice şi un însemn simplu:

"ROSLIN"
Modul vechi de ortografiere a cuvântului, îi explică profesorul lui Sophie, derivase de la Meridianul Rozei, pe care fusese amplasată capela; sau, aşa cum preferau specialiştii să creadă, de la "Linia Rozei" ― viţa străveche a Mariei Magdalena.

Capela avea să se închidă curând şi, când Langdon deschise uşa, un val de aer cald îi întâmpină, de parcă bătrânul edificiu ar fi oftat ostenit, la capătul unei zile lungi. Pe arcada de la intrare erau gravate numeroase cinquefoils ― ornamente arhitecturale cu cinci petale.

"Roze. Pântecele zeiţei."

Intrând în urma lui Sophie, îşi lăsă privirea să se desfete cu între­gul sanctuar. Deşi citise despre complexitatea arhitecturală a interi­orului, faptul că acum o vedea cu propriii ochi era copleşitor.

"Un paradis al simbolisticii", îl numise odată unul dintre colegii săi.

Întreaga suprafaţă a capelei era gravată cu cele mai diverse sim­boluri ― crucifixuri creştine, stele iudaice, crucile specifice templie­rilor, cornuri ale abundenţei, piramide, semne astrologice, plante, legume, pentagrame şi trandafiri. Templierii fuseseră desăvârşiţi lucrători în piatră, construind biserici pe întregul teritoriu al Europei, dar Rosslyn era considerată capodopera lor, simbolul sublim al dragostei şi al veneraţiei. Meşterii masoni nu lăsaseră nici o piatră nesculptată. Capela Rosslyn era un altar închinat tuturor credinţelor... tuturor tradiţiilor şi, mai presus de orice, naturii şi sacrului feminin.

Înăuntru se aflau doar câţiva turişti care ascultau explicaţiile ghidului. Tânărul îi conducea în şir indian pe un traseu bine stabilit, ce lega şase obiective arhitecturale importante ale capelei. Gene­raţii de vizitatori străbătuseră acelaşi drum, aceleaşi linii drepte, iar paşii lor gravaseră în decursul timpului un simbol uriaş pe par­doseala de piatră:

"Steaua lui David", îşi spuse Langdon. Câtuşi de puţin o coinci­denţă. Cunoscută şi sub numele de "Pecetea lui Solomon", hexagrama fusese, odinioară, simbolul secret al preoţilor astronomi, fiind mai apoi adoptată de regii israeliţi ― David şi Solomon.

Ghidul îi văzu când intrară şi, cu toate că era aproape de ora închiderii, le zâmbi şi le făcu semn să înainteze.

Langdon mulţumi cu un gest şi porni spre mijlocul capelei.

Sophie rămase însă în prag, privind în jur nedumerită:

― Ce s-a întâmplat? întrebă el.

― Cred... cred că am mai fost aici.

Profesorul îşi ridică o sprânceană:

― Dar ai spus că nici n-ai auzit de Rosslyn!

― N-am auzit, replică ea, continuând să cerceteze capela cu aceeaşi privire confuză. Probabil că bunicul m-a adus aici când eram foarte mică. Nu ştiu... Îmi pare destul de cunoscută.

Apoi, pe măsură ce ochii ei se plimbau de colo, colo, începu să clatine din cap, din ce în ce mai sigură:

― Da! arătă ea spre partea din faţă a capelei. Coloanele acelea două... le-am mai văzut.

Langdon privi cei doi pilaştri sculptaţi. Dantelăria cioplită în piatră părea să emane o aură ruginie, învăluită în ultimele raze de soare filtrate prin ferestrele vestice. Coloanele, amplasate acolo unde în mod normal ar fi trebuit să se afle altarul, formau o pereche stranie. Cea din stânga era decorată cu linii simple, verticale, iar cealaltă părea străbătută de o delicată spirală florală.

Sophie pornise deja spre ele. Profesorul o urmă cu paşi repezi şi, când ajunseră lângă coloane, o auzi exclamând:

― Da, sunt sigură că le-am mai văzut!

― Nici nu mă îndoiesc, replică el, dar e posibil să le fi văzut în altă parte.

― Cum adică?

― Aceste două coloane constituie cea mai "copiată" structură arhi­tectonică la nivel mondial. Există replici ale lor în lumea întreagă.

― Replici ale Capelei Rosslyn? întrebă ea cu un aer sceptic.

― Nu. Ale coloanelor. Îţi aminteşti ce ţi-am spus mai devreme, că însăşi capela este o copie a Templului lui Solomon? Aceşti pilaştri sunt replici fidele ale celor care se aflau odinioară acolo. Acesta ― arătă el spre coloana din stânga ― se numeşte Boaz, sau "Coloana Arhitectului". Celălalt este numit Jachin sau "Coloana Ucenicului". De fapt, absolut toate templele masonice din lume au doi pilaştri ca aceştia.

Langdon îi explicase deja despre strânsele relaţii istorice dintre templieri şi societăţile secrete masonice din ziua de azi, ale căror grade inferioare ― Ucenic, Calfă şi Maestru ― datează de pe vremea primilor templieri. Ultimul poem al lui Jacques Saunière se referea clar la Maeştrii Masoni care decoraseră Capela Rosslyn. De aseme­nea, amintea de cupola centrală a capelei, pe care erau sculptate forme ce reprezentau stele şi planete.

― Nu am fost niciodată într-un templu masonic, spuse Sophie fără a-şi lua ochii de la cei doi pilaştri. Sunt sigură că am văzut co­loanele acestea aici.

Se întoarse apoi spre vasta întindere a capelei, căutând parcă un element care să declanşeze altă amintire.

Ceilalţi turişti se pregăteau să părăsească locaşul şi ghidul se apropie de ei, cu acelaşi surâs plăcut întipărit pe chip. Era un tânăr drăguţ, de aproape treizeci de ani, cu accent scoţian şi păr blond-roşcat.

― Mă pregătesc să închid pe ziua de azi. Vă pot ajuta să găsiţi ceva?

"Ce-ai zice de Sfântul Graal?" îşi spuse profesorul.

― Codul! izbucni Sophie pe neaşteptate. E un cod aici!

Ghidul părea încântat de entuziasmul ei:

― Într-adevăr, doamnă!

― Este pe plafon, adăugă ea, întorcându-se spre zidul din partea dreaptă. Undeva... acolo!

Zâmbetul de pe buzele ghidului se lăţi:

― Să înţeleg că aţi mai fost la Rosslyn?

"Codul", îşi spuse Langdon. Uitase de el. Unul dintre numeroase­le mistere ale capelei era întruchipat de o arcadă din care ieşeau în relief sute de blocuri de piatră, formând o bizară suprafaţă cu multe faţete. Pe fiecare bloc de piatră era gravat un simbol, aparent la întâmplare, care crea un cifru de proporţii uriaşe. Unele opinii sus­ţineau că acest cod revela intrarea în camera secretă de sub capelă. Altele considerau că dezvăluie adevărata legendă a Graalului. Ori­cum, nu mai conta; criptografii se străduiseră vreme de secole între­gi să-l descifreze, dar nu izbutiseră. Trustul Rosslyn oferea şi astăzi o generoasă recompensă celui care ar fi reuşit să-i perceapă semnifi­caţia secretă, însă codul rămânea în continuare un mister.

― Voi fi fericit să vă arăt...

Sophie nu mai auzi restul cuvintelor.

"Primul meu cod", îşi spuse pornind singură, ca în transă, spre arcadă. Îi dăduse caseta lui Langdon, aşa că, pentru mo­ment, izbuti să uite de Sfântul Graal, de Le Prieuré de Sion şi de toate necunoscutele zilei de ieri. Când ajunse sub arcada boltită şi văzu simbolurile gravate, amintirile îi reveniră în valuri. În mod ciudat, rememorarea primei sale vizite aici aduse cu ea şi o neaşteptată tristeţe.

Era doar o copilă pe atunci... la vreun un an după moartea celor dragi. Bunicul o adusese în Scoţia pentru o scurtă vacanţă şi, înainte de a se întoarce la Paris, veniseră să vadă Capela Rosslyn. Era seara, târziu, şi capela fusese închisă. Dar ei mai rămăseseră înăuntru.

― Acum putem merge acasă, grand-père? îl rugase ea, obosită.

― Imediat, draga mea, imediat, îi răspunse bunicul pe un ton melancolic. Mai am doar un singur lucru de făcut aici. Ce-ai zice dacă m-ai aştepta în maşină?

― Eşti ocupat iar cu lucruri de-ale oamenilor mari?

El încuviinţase:

― Voi termina repede. Promit!

― Pot să rezolv din nou codul de pe arcadă? A fost distractiv.

― Nu ştiu. Eu trebuie să ies puţin. N-o să-ţi fie frică aici înăuntru, singură?

― Sigur că nu! spuse ea, jignită. Nici măcar nu s-a întunecat!

― Foarte bine, atunci, zâmbise bunicul şi o condusese spre arca­da pe care i-o arătase puţin mai devreme.

Sophie se aşezase imediat pe pardoseală, întinzându-se cu faţa în sus şi lăsându-şi privirile să rătăcească peste mozaicul de piatră.

― Am să dezleg codul înainte de a te întoarce tu!

― Atunci, hai să ne luăm la întrecere, îi răspunse el, după care se aplecase, o sărutase pe frunte şi pornise spre una dintre uşile la­terale. Voi fi chiar aici, afară. Las uşa deschisă! Dacă ai nevoie de mine, strigă-mă!

Sophie rămăsese întinsă pe podea, privind în sus, spre arcadă. Îşi simţea pleoapele grele şi, după câteva minute, simbolurile de dea­supra începuseră să se înceţoşeze. Apoi dispăruseră complet.

Când se trezise, pardoseala de piatră era rece sub ea.

― Grand-père!

Nu-i răspunsese nimeni. Se ridicase şi îşi scuturase praful de pe haine. Uşa laterală era încă deschisă şi prin ea zărise cerul aproape întunecat. Ieşind, îl văzuse pe bunicul ei stând pe veranda unei case de piatră, chiar în spatele bisericii. Vorbea încet cu o persoană ce se întrezărea vag prin uşa cu plasă.

― Grand-père! strigase din nou.

El se întorsese şi-i făcuse un semn cu mâna, să-l mai aştepte încă puţin. Apoi îi mai spusese câteva cuvinte persoanei dinăuntru, îi aruncase o sărutare din vârful degetelor şi venise spre Sophie, eu ochii înlăcrimaţi.

― De ce plângi, grand-père?

O luase în braţe şi o strânsese la pieptul lui:

― Oh, Sophie, noi doi ne-am luat adio de la multă lume anul acesta. E greu.

Fetiţa se gândise la accident, la mama şi la tatăl ei, la bunica şi la frăţiorul cel mic.

― Şi acum ai spus adio unei alte persoane?

― Unei dragi prietene pe care o iubesc foarte mult, îi zise el cu emoţie în glas. Şi mi-e teamă că n-am s-o mai văd multă vreme de acum înainte.

Alături de ghid, Langdon cercetă din priviri zidurile capelei, temându-se că ajunseseră într-un punct mort. Sophie se înde­părtase pentru a studia codul acela din piatră şi-i lăsase lui case­ta din lemn de trandafir, a cărei hartă către Graal părea să nu le fie însă de nici un ajutor. Deşi poemul lui Saunière indica lim­pede Capela Rosslyn, el, unul, nu ştia ce anume ar trebui să facă acum. Poemul amintea de "paloş şi potir", însă în jur nu se zărea nimic asemănător.

"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte.

Cu paloşul şi potirul veghind ale ei porţi."

În mod cert, un alt aspect al acestui mister rămăsese neelucidat.

― N-aş vrea să fiu indiscret, spuse ghidul în timp ce privea case­ta din mâna lui Langdon. Dar... pot să vă întreb de unde aveţi cutia aceasta?

Profesorul râse cu jumătate de gură:

― E o poveste extrem de lungă.

Tânărul ezită, fără a-şi lua ochii de la casetă:

― Mi se pare foarte ciudat, reluă el, dar bunica mea are o cutie exact ca aceasta ― o casetă de bijuterii. Lemn de trandafir identic lustruit, aceeaşi roză incrustată... chiar şi balamalele par la fel.

Profesorul era sigur că ghidul se înşeală. Dacă exista o casetă unică în lume, aceasta de aici trebuia să fie ― confecţionată special pentru cheia de boltă a Stăreţiei.

― Cutiile pot părea similare, dar...

Uşa laterală se închise cu un bufnet sonor. Sophie ieşise fără un cuvânt şi, cu paşi uşori, se apropia de o casă alăturată. Langdon privi în urma ei. "Unde se duce?" De când ajunseseră aici, se purta cam ciudat.

― Ştiţi a cui este casa aceea? îl întrebă el pe ghid.

Tânărul încuviinţă, părând la fel de mirat de comportamentul lui Sophie:

― Este rectoratul capelei. Acolo locuieşte custodele, care este totodată, preşedintele Trustului Rosslyn şi, aş putea adăuga, buni­ca mea.

― Bunica dumneavoastră este preşedinta Trustului Rosslyn?

Ghidul înclină din cap afirmativ:

― Eu locuiesc împreună cu ea la rectorat, o ajut la întreţinerea capelei şi ofer explicaţii vizitatorilor. Am locuit aici de când mă ştiu. Bunica practic m-a crescut acolo.

Îngrijorat pentru Sophie, Langdon porni spre uşă, ca s-o strige. Dar după numai câţiva paşi se opri brusc. Cuvintele tânărului îi răsunau straniu în minte.

"Bunica m-a crescut."

Privi spre Sophie, afară, şi apoi îşi întoarse ochii spre caseta pe care o ţinea în mână. "Imposibil!" încet, cu mişcări lente, se întoarse spre tânărul ghid:

― Spuneaţi că bunica dumneavoastră are o casetă exact ca aceasta?

― Aproape identică.

― Ştiţi cumva de unde o are?

― Bunicul a confecţionat-o. El a murit când eu eram foarte mic, dar bunica încă mai vorbeşte şi astăzi despre el. Spune că avea o îndemânare fantastică şi că îi plăcea să construiască tot felul de lucruri.

Uluit, Langdon încercă să cuprindă cu mintea inimaginabila re­ţea de conexiuni care începea să se lege.

― Spuneaţi că aţi fost crescut de bunica dumneavoastră. Vă pot întreba ce anume s-a întâmplat cu părinţii dumneavoastră?

Ghidul îi aruncă o privire surprinsă:

― Au murit când eu eram mic. În aceeaşi zi cu bunicul meu, adaugă el după o scurtă pauză.

Profesorul îşi simţi inima bătând frenetic.

― Într-un accident de maşină?

Uimirea din ochii măslinii ai tânărului ajunse la cote maxime:

― Da, într-un accident de maşină. Aproape întreaga mea familie a murit în ziua aceea. Mi-am pierdut bunicul, părinţii şi...

Ghidul ezită o clipă, plecându-şi ochii în podea:

― Şi sora, sfârşi Langdon în locul lui.

Pe faleză, casa de piatră era exact aşa cum şi-o amintea ea. Înce­puse să se însereze şi clădirea părea că emană o aură caldă, ade­menitoare. Mirosul de pâine proaspăt coaptă răzbătea prin uşa deschisă, iar în ferestre strălucea o lumină aurie. Când se apropie, Sophie auzi dinăuntru un hohot înfundat.

Prin uşa de plasă, zări o femeie în vârstă. Stătea cu spatele spre ea, dar se vedea că plânge. Bătrâna avea un păr bogat, argintiu, care-i stârni lui Sophie amintiri ciudate. Urcă încet treptele veran­dei. Femeia strângea în mâini fotografia unui bărbat, iar degetele ei îi atingeau faţa cu o duioasă tristeţe.

Era un chip pe care Sophie îl cunoştea bine.