Codul lui da Vinci

49
André Vernet arăta ciudat cu un revolver în mână, dar în privirea lui se citea o hotărâre pe care Langdon îşi spuse că n-ar fi de dorit s-o pună la încercare.

– Mă tem că trebuie să insist, adaugă bancherul, agitându-şi arma în faţa lor. Lasă caseta jos!

Sophie o strânse mai tare la piept:

– Ai spus că erai prieten cu bunicul meu!

– Am datoria de a proteja bunurile lui Jacques Saunière şi exact asta am de gând să şi fac. Aşa că lasă caseta jos!

– Bunicul mi-a dat-o mie!

– Acum! strigă Vernet, strângând mai tare arma în mână.

Sophie aşeză caseta pe podeaua furgonetei. Ţeava revolverului se îndreptă apoi spre profesor:

– Domnule Langdon, adu caseta spre mine! Şi bagă de seamă că îţi cer dumitale asta fiindcă pe dumneata chiar nu aş ezita să te împuşc!

Langdon se holbă la el, nevenindu-i să creadă:

– De ce faci una ca asta?

– Dumneata ce crezi? se răsti Vernet în engleza sa cu accent franţuzesc. Pentru a proteja bunurile clientului meu!

– Noi suntem clienţii dumitale acum! replică Sophie.

Figura bancherului deveni rece şi imobilă, de parcă ar fi fost de piatră:

– Mademoiselle Neveu, nu ştiu cum aţi obţinut cheia aceea şi numărul de cont, dar e evident că nu prin mijloace cinstite. Dacă aş fi ştiut amploarea crimelor săvârşite, nu v-aş fi ajutat să fugiţi din sediul băncii!

– Dar ţi-am spus, nu avem nimic de-a face cu asasinarea bunicu­lui meu!

Vernet se răsuci uşor spre Langdon:

– Şi totuşi, la radio s-a spus că dumneata eşti căutat nu doar pen­tru uciderea lui Jacques Saunière, ci şi pentru moartea celorlalţi trei.

– Ce?!

Langdon înmărmuri la auzul acestor veşti. "Încă trei crime?" Coincidenţa de număr îl izbi chiar mai puternic decât faptul că, şi în aceste cazuri, el era principalul suspect. De fapt, era prea puţin pro­babil să fie doar o simplă coincidenţă. "Cei trei seneşali?" Fără să vrea, privirea îi zbură la caseta din lemn de trandafir. "Dacă seneşalii au fost ucişi, Saunière nu a avut, într-adevăr, altă soluţie; tre­buia să transmită cuiva cheia de boltă."

– Poliţia se va ocupa de asta când vă voi preda, îi răspunse Vernet. Deja am implicat banca mult prea mult în "afacerea" asta.

Sophie fierbea de furie:

– Evident că nu ai de gând să ne predai poliţiei, altfel ne-ai fi dus înapoi la bancă. În loc de asta, ne ameninţi aici cu un pistol?!

– Bunicul dumitale mi-a cerut serviciile pentru un singur motiv, acela de a-i păstra bunurile în siguranţă şi la adăpost. Indiferent de ce conţine acesta casetă, nu voi permite să devină probă etichetată şi catalogată în evidenţele poliţiei. Domnule Langdon, adu-mi caseta!

Sophie clătină din cap:

– Nu i-o duce!

O bubuitura izbucni şi un glonţ se înfipse în peretele furgonetei, chiar deasupra capului său. Cartuşul gol căzu cu un clinchet pe podeaua de oţel.

"La dracu!" Profesorul încremeni.

Vocea lui Vemet era mai sigură acum:

– Domnule Langdon, ia caseta!

Profesorul se conformă.

– Acum adu-mi-o aici, îi ceru bancherul, stând nemişcat lângă bara din spate a furgonetei, cu revolverul îndreptat spre pieptul lui.

Ţinând caseta în mână, Langdon se apropie de uşile deschise.

"Trebuie să fac ceva! Doar n-o să-i dau cheia de boltă a Stăreţiei!" Când se apropie de cadrul uşilor, îşi dădu seama că se află mai sus decât Vernet şi se întrebă dacă nu cumva ar putea să profite de acest avantaj. Ţeava pistolului era îndreptată acum spre genunchii lui. "O lovitura de picior bine plasată, poate?" Din păcate, când el se apropie, bancherul păru că-şi dă seama de pericol şi se trase câţiva paşi înapoi. Departe de piciorul lui.

– Lasă caseta lângă uşă!

Neavând altă soluţie, Langdon îngenunche şi aşeză caseta la marginea compartimentului, chiar în faţa uşilor deschise:

– Acum, ridică-te!

Dădu să se ridice, însă se opri o clipă, zărind cartuşul gol căzut lângă cadrul uşilor.

– Ridică-te şi îndepărtează-te de casetă!

Langdon mai zăbovi un moment, cu privirea pe pragul de metal apoi se ridică. Dintr-o singură mişcare, aproape nevăzut, împinse cartuşul până în şănţuleţul îngust în care se atingeau uşile când se închideau. Se ridică de tot în picioare şi se trase doi paşi înapoi.

– Du-te până la peretele din spate şi întoarce-te cu spatele!

Profesorul se supuse ordinului.

Vernet simţea cum inima îi bătea nebuneşte, mai să-i spargă pieptul. Ţinând arma cu mâna dreaptă, încercă să ia caseta cu stânga. Din păcate, era prea grea. "Am nevoie de ambele mâini." Aruncând o privire spre cei doi prizonieri, evaluă riscurile. Amândoi se aflau la vreo trei metri distanţă, cu spatele spre el, aşa că trecu la acţiune: cu mişcări rapide, lăsă pistolul pe bara din spate, luă caseta cu am­bele mâini, o aşeză pe pământ şi imediat înhăţă arma şi o îndreptă spre cei doi. Nici unul nu mişcase.

"Perfect!" Acum nu mai trebuia decât să închidă şi să încuie uşile. Lăsând deocamdată caseta pe iarbă, împinse uşile grele de oţel, bâjbâind cu o mână după ivărul cu care le putea bloca. Metalul bubui trântit pe metal şi Vernet apucă ivărul, împingându-l spre stânga. Limba de fier se deplasă doi centimetri şi scrâşni atunci când se opri, fără a intra în locaşul ei. "Ce s-a întâmplat?" Mai împinse o dată, dar ivărul nu se mişcă. Limba nu era perfect aliniată cu manşeta în care trebuia să intre. "Uşa nu e bine închisă!" Cuprins de panică, Vernet izbi cu pumnul în uşă cât putu de tare, dar degeaba. "Ceva o blochează!" Se întoarse şi se pregăti să se repeadă cu umărul înainte, dar, în aceeaşi fracţiune de secundă, uşa îi explodă în faţă, trântindu-l la pământ, cu nasul plin de sânge. Instinctiv, îşi acoperi faţa cu mâinile şi arma îi zbură în lături.

Robert Langdon sări din furgonetă undeva, alături, şi Vernet încercă să se ridice, dar se împletici, privirea i se înceţoşă şi căzu din nou, pe spate. Sophie Neveu strigă ceva. După o clipă, simţi un val de ţărână şi gaze de eşapament cum îl împroaşcă. Pneurile scrâşniră şi Vernet reuşi să se ridice exact la timp pentru a vedea roţile din spate ale furgonetei derapând. Urmă o buşitură şi bara din faţă agăţă un trunchi de copac. Motorul urlă, copacul se înclină şi, în cele din urmă, bara de protecţie cedă, frângându-se la jumătate. Maşina zvâcni înainte, cu partea din bara rămasă atârnând pe jos. Când intră din nou pe drumul asfaltat, o dâră de scântei izbucni luminoasă în noapte, acolo unde fierul rupt mătura şoseaua.

Vernet se întoarse spre locul în care, până acum două secunde, stătuse furgoneta. Chiar în lumina slabă a lunii, se vedea că nu mai era nimic acolo.

Caseta de lemn dispăruse.


50
Părăsind Castelul Gandolfo, Fiatul negru coborî Dealurile Albei în serpentine, spre valea ce se întindea dedesubt. Pe bancheta din spate, episcopul Aringarosa zâmbi, cântărind în poală servieta cu obligaţiuni şi încercând să-şi imagineze cât timp va mai dura până ce va reuşi să facă schimbul cu Învăţătorul.

"Douăzeci de milioane de euro."

Suma îi va permite să acceadă la o putere incomparabil mai preţioasă decât valoarea banilor.

În timp ce se reîntorcea spre Roma, episcopul se întrebă din nou de ce nu-l contactase încă Învăţătorul. Îşi scoase din buzunar tele­fonul mobil şi îi verifică semnalul. Foarte slab.

– Acoperirea nu este foarte bună în această zonă, îi spuse şoferul. În cinci minute vom ieşi însă dintre munţi şi atunci veţi avea semnal.

– Mulţumesc.

Brusc, Aringarosa simţi un ghimpe în inimă. "Nu e semnal în munţi?" Şi dacă Învăţătorul încercase între timp să-l contacteze? Dacă se întâmplase ceva grav?

Repede, cuprins de emoţie, îşi verifică mesageria vocală. Nimic. Dar, la urma urmei, Învăţătorul nu s-ar fi hazardat să-i lase un mesaj înregistrat; omul era foarte prevăzător când era vorba de comunicaţii.

Nimeni nu înţelegea mai bine decât el riscurile exprimării libere şi deschise din zilele noastre. În definitiv, metodele moderne de ascul­tare jucaseră un rol esenţial în felul în care izbutise să acumuleze uriaşul bagaj de date şi cunoştinţe secrete pe care le deţinea.

"Iată de ce îşi ia atâtea măsuri de precauţie."

Din păcate însă, măsurile acestea incluseseră şi refuzul de a-i oferi lui un număr la care să poată fi contactat. "Numai eu voi lua legătura cu tine, îi spusese Învăţătorul. Aşa că ţine-ţi telefonul la îndemână." Acum, dându-şi seama că mobilul nu-i funcţionase bine, începu să fie cuprins de temeri: oare ce-o fi crezut Învăţătorul dacă a încercat să-l sune şi n-a primit nici un răspuns?

"Va bănui că s-a întâmplat ceva rău.

Sau că n-am reuşit să iau obligaţiunile."

Episcopul simţi cum îi apar broboane de sudoare pe frunte.

"Sau, mai rău... va crede că am luat banii şi am fugit!"


51
Chiar şi la modesta viteză de şaizeci de kilometri pe oră, bara ruptă a furgonetei blindate făcea un zgomot infernal lovindu-se de asfaltul şoselei, împroşcând scântei aurii până spre capotă.

"Trebuie să ieşim de pe şosea", îşi spuse Langdon.

Abia vedea pe unde mergeau. Unicul far care mai funcţiona era descentrat şi arunca pieziş un fascicul de lumină, care se îndrepta mai degrabă spre copacii de pe marginea drumului. Se părea că, la maşina asta, numai compartimentul de marfă era blindat, nu şi partea din faţă.

Sophie şedea pe bancheta alăturată, privind tăcută caseta de lemn pe care o ţinea în braţe.

– Te simţi bine? o întreba Langdon văzându-i chipul tulburat.

– Crezi că e adevărat ce a spus?

– Despre celelalte trei crime? Da, categoric da! Aşa se explică multe – dorinţa disperată a bunicului tău de a transfera cuiva cheia boltă, ca şi încrâncenarea cu care mă vânează Fache.

– Nu, mă refeream la afirmaţia lui referitoare la faptul că încerca doar să-şi protejeze banca.

– Şi ce altceva să fi vrut de fapt?

– Să păstreze cheia de boltă pentru el!

Profesorului nu-i trecuse prin minte o asemenea idee:

– De unde să ştie Vernet ce se află în casetă?

– Păi, a fost depusă la el în bancă. Şi, la urma urmei, l-a cunos­cut bine pe bunicul meu. Poate că ştia unele lucruri. Poate că a vrut să păstreze Graalul doar pentru el.

Langdon clătină din cap. Bancherul nu părea genul care să nutrească asemnenea ambiţii:

– Din experienţa mea, îţi pot spune că există doar două motive pentru care oamenii caută Sfântul Graal. Ori sunt naivi şi cred că vor găsi de mult pierduta cupă a lui Iisus...

– Ori?

– Ori ştiu adevărul şi se simt ameninţaţi de el. În decursul isto­riei au existat multe grupări hotărâte să distrugă Graalul.

Liniştea care se aşternu între ei nu făcea decât să scoată în evi­denţă hârşâitul barei de protecţie pe asfalt. Parcurseseră deja câţiva kilometri şi, când privi jerba de scântei, Langdon începu să se întrebe dacă nu era cumva periculoasă. În orice caz, dacă ar fi trecut pe lângă o altă maşină, în mod cert le-ar fi atras atenţia.

– Cobor să văd dacă pot să pun bara la loc.

Trase pe dreapta şi opri la marginea drumului.

În sfârşit, linişte.

În timp ce se apropia de botul maşinii, se simţea însufleţit de o energie surprinzătoare. Faptul că se aflase de două ori în bătaia armei într-o singură noapte îi ascuţise simţurile. Trase adânc în piept aerul răcoros şi încercă să se adune. Dincolo de faptul că era un individ căutat de poliţie, Langdon începea să simtă că îl apasă tot mai mult responsabilitatea dată de ideea că, împreună cu Sophie, se afla, poate, în posesia indiciilor cifrate capabile să dezlege unul dintre cele mai vechi mistere ale omenirii.

De parcă povara care îi apăsă pe umeri nu ar fi fost suficientă, îşi dădu brusc seama că pierduse orice şansă de a înapoia Stăreţiei cheia de boltă. Vestea despre celelalte trei crime avea implicaţii grave. "În Le Prieuré de Sion s-a infiltrat cineva. Ordinul a fost compromis." Mişcările confreriei fuseseră urmărite sau cineva din interior trădase. Aşa se explica de ce Jacques Saunière preferase să le transmită cheia de boltă lui şi lui Sophie – persoane din afara Ordinului, necompromise. "Deci nu putem pur şi simplu să înapoiem caseta cuiva din Stăreţie." Chiar dacă ar fi reuşit să dea de urma unui membru al Ordinului, nu avea de unde să ştie că acesta nu era de cealaltă parte a baricadei. Deocamdată, cheia de boltă se afla în mâinile lor şi acolo trebuia să rămână, indiferent dacă le plăcea sau nu.

Botul furgonetei arăta mai rău decât bănuise el. Farul din stânga nu mai exista, iar cel din dreapta semănă cu un ochi care tocmai a fost scos din orbită. Încercă să-l fixeze la loc, dar căzu imediat. Singurul lucru bun era faptul că bara din faţă fusese smulsă aproape complet. Langdon o lovi tare cu piciorul, pentru a o desprinde în întregime.

Nu reuşi din prima şi, tot lovind-o, în minte îi reveni discuţia de mai devreme cu Sophie. "Bunicul mi-a lăsat un mesaj telefonic, în care zicea că trebuie să-mi spună adevărul despre familia mea." Atunci cuvintele ei nu îi păruseră semnificative, dar acum, după ce aflase despre implicarea Stăreţiei din Sion, începea să vadă lucrurile într-o cu totul altă lumină.

Bara se desprinse brusc, cu un trosnet. Acum, cel puţin, maşina nu va mai semăna cu un foc de artificii. Luă bucata de metal şi o azvârli printre copaci, întrebându-se încotro ar trebui să se îndrepte de acum. Habar nu avea cum să deschidă criptex-ul şi nici de ce Saunière li-l lăsase lor. Din păcate însă, supravieţuirea lor în noaptea asta depindea chiar de răspunsul la aceste întrebări.

"Avem nevoie de ajutor", îşi spuse el. "De ajutorul unui profesionist."

În lumea Sfântului Graal şi a Stăreţiei din Sion, asta însemna un singur om. Va fi greu, desigur, s-o convingă pe Sophie.

Stând pe bancheta furgonetei, în vreme ce-l aştepta pe Langdon, Sophie privea cu frustrare caseta de lemn. "De ce mi-a lăsat-o bunicul tocmai mie?" Nu avea nici cea mai vagă idee la ce anume ar trebui să o folosească.

"Gândeşte, Sophie! Foloseşte-ţi mintea! Grand-père încearcă să-ţi spună ceva!"

Deschise caseta şi studie din nou discurile criptex-ului. "O dova­dă că merit." Aproape că simţea mâna bunicului în alcătuirea obiec­tului. "Piatra de boltă este o hartă ce poate fi descifrată numai de cei care se dovedesc demni. Tipic pentru Jacques Saunière."

Scoţând criptex-ul din casetă, îşi trecu un deget peste discuri. "Cinci litere." Roti discurile unul câte unul. Mecanismul se mişca Uşor şi literele pe care le alese se aliniară între săgeţile din alamă marcate la capetele cilindrului. Discurile formară astfel un cuvânt din cinci litere, despre care Sophie ştia că e mult prea evident:

G-R-A-A-L.

Prinzând cilindrul de cele două capete, trase uşor. Nimic nu se mişcă. Auzi lichidul din interior gâlgâind şi renunţă. Formă imediat un alt cuvânt: v-i-n-c-i.

Nici de data aceasta nu se deschise.

B-O-L-T-A.

Tot nimic.

Încruntată, puse cilindrul înapoi în casetă şi închise capacul. Privi afară, pe geamul portierei şi, văzându-l pe Langdon cum se opinteşte cu bara de protecţie, se simţi recunoscătoare pentru că era aici, cu ea. "P.S. GĂSEŞTE-L PE ROBERT LANGDON." Motivul acestui îndemn era clar acum. Sophie nu avea cunoştinţele necesare pentru a înţelege intenţiile bunicului ei, aşa că Saunière îl alesese pe Robert Langdon pentru a-i fi îndrumător. Şi pentru a-i face educaţia în domeniu. Din nefericire pentru american, în noaptea asta devenise cu mult mai mult decât un simplu îndrumător; era ţinta vie a lui Bezu Fache... şi a unor forţe nevăzute care intenţionau să pună stăpânire pe Sfântul Graal.

"Şi măcar de-aş şti ce e acest Graal!"

Pentru o clipă, se întreba dacă merita să-şi rişte viaţa ca să afle.

Din nou la volan, Langdon era mulţumit de mersul lin al furgonetei.

– Ştii cum putem ajunge la Versailles?

Sophie se întoarse spre el:

– Vrei să admiri priveliştea?

– Nu, am un plan. Un istoric al religiilor pe care-l cunosc locu­ieşte în apropiere de Versailles. Nu-mi amintesc exact unde, însă pu­tem căuta. Am fost la el acasă de câteva ori. Îl cheamă Leigh Teabing şi a făcut parte din British Royal Society.

– Iar acum locuieşte în Paris?

– Graalul e pasiunea lui de-o viaţă. Acum cincisprezece ani, când au apărut primele zvonuri despre cheia de boltă, s-a mutat în Franţa pentru a căuta Graalul în bisericile de aici. A scris câteva cărţi despre Graal şi despre cheia de boltă şi mă gândesc că ne-ar putea ajuta să aflăm cum să deschidem criptex-ul şi ce să facem cu el mai departe.

– Dar, ai încredere în el?

– Încredere pentru ce? Că nu va fura informaţia din criptex?

– Şi că nu ne va preda poliţiei.

– N-am de gând să-i spun că suntem căutaţi de poliţie. Sper că ne va primi la el până ce vom dezlega tot misterul ăsta.

– Robert, te-ai gândit că fiecare post de televiziune din Franţa se pregăteşte, probabil, să difuzeze fotografiile noastre? Bezu Fache ştie totdeauna să folosescă presa în avantajul său. Ne va fi imposi­bil să facem o singură mişcare fără a fi recunoscuţi.

"Grozav!" exclamă Langdon în sinea lui. "Debutul meu la tele­viziunea franceză va avea loc la emisiunea «Urmărire generală»." Cel puţin, Jonas Faukman va fi mulţumit; ori de câte ori Langdon intra în atenţia presei, vânzările cărţilor lui creşteau ameţitor.

– Şi omul ăsta ţi-e prieten suficient de bun? insistă Sophie.

Profesorul se îndoia că Leigh Teabing era genul care să stea în faţa televizorului la o oră atât de târzie din noapte, dar trebuia luat în consideraţie şi acest aspect. Instinctul îi spunea că poate avea încredere deplină în el. Ţinând seama de circumstanţe, Teabing se va da probabil peste cap ca să-i ajute. Pe lângă faptul că-i rămăsese îndatorat, pasiunea lui era căutarea Graalului, iar Sophie susţinea că bunicul ei fusese Marele Maestru al Stăreţiei din Sion! La auzul unei asemenea veşti, Teabing ar fi în stare de orice pentru a le da o mână de ajutor.

– Leigh ne-ar putea fi un aliat preţios, spuse Langdon.

"Depinde cât de mult îi vom spune din ceea ce ştim."

– Fache va pune, probabil, o recompensă pe capul nostru.

Profesorul izbucni în râs:

– Crede-mă, Sophie, banii sunt ultimul lucru de care tipul ăsta are nevoie.

Leigh Teabing era aproape la fel de bogat ca unul dintre acele mărunte principate europene. Descendent al primului Duce de Lancaster, îşi obţinuse averea în modul clasic: o moştenise. Domeniul său de la marginea Parisului includea un palat din secolul al XVII-lea şi două lacuri.

Langdon îl întâlnise pentru prima dată cu câţiva ani în urmă, prin intermediul lui British Broadcasting Corporation. Teabing propusese reţelei de televiziune un documentar istoric care să prezinte istoria explozivă a Sfântului Graal pe înţelesul publicului larg. Producătorii de la BBC se arătaseră interesaţi de premisele, studiile şi referinţele sale, dar consideraseră că întregul concept era atât de şocant şi de greu de digerat, încât ar fi riscat să discrediteze reputaţia impecabilă a reţelei. La sugestia lui Teabing, hotărâseră să solicite opiniile a trei reputaţi istorici din trei ţări diferite, şi aceştia confirmaseră, prin pro­priile lor cercetări, ideile britanicului cu privire la Sfântul Graal.

Langdon fusese unul dintre cei trei.

BBC îl invitase la reşedinţa din Paris a lui Teabing, pentru filmări. În salonul luxos al castelului, în faţa camerelor de filmat, Langdon îşi dezvăluise scepticismul cu care privise iniţial secretul Graalului, relatând apoi cum, în urma anilor îndelungaţi de cercetări, ajunsese la concluzia că povestea era, totuşi, reală. În final, prezen­tase rezultatul propriilor sale studii – o serie de conexiuni simbolistice care coroborau afirmaţiile controversate ale lui Teabing.

În ciuda probelor documentate şi personalităţilor marcante re­unite, emisiunea agitase atât de tare spiritele tradiţionalismului creş­tin, încât declanşase un veritabil val de ostilitate. În Statele Unite nu fusese difuzată, dar repercusiunile ajunseseră şi pe celălalt mal al Atlanticului. La scurt timp după aceea, Langdon primise o carte poştală de la un vechi prieten, episcopul catolic de Philadelphia. Mesajul conţinea doar trei cuvinte: "Ei tu, Robert!"

– Robert, insistă Sophie, eşti sigur că putem avea încredere în omul ăsta?

– Absolut. Suntem colegi, nu are nevoie de bani şi ştiu că dis­preţuieşte autorităţile franceze. Guvernul francez îi percepe impozite uriaşe fiindcă a cumpărat o proprietate de interes istoric. Nu va fi câtuşi de puţin dornic să coopereze cu Fache.

După un moment de tăcere, timp în care scruta panglica de asfalt din faţa maşinii, Sophie îl întrebă:

– Dacă mergem la el, cât de mult vrei să-i spunem?

– Crede-mă, îi răspunse el cu seninătate, Leigh Teabing ştie despre Le Prieuré de Sion şi despre Sfântul Graal mai multe decât oricine altcineva.

– Mai multe decât bunicul meu?

– Mă refeream la cei din afara ei.

– Dar de unde ştii că Teabing nu este membru al Ordinului?

– Fiindcă şi-a petrecut întreaga viaţă încercând să facă public adevărul despre Sfântul Graal; or, confreria nu vrea decât să păstreze în continuare acest secret.

– Mi se pare că acesta este un conflict de interese.

Profesorului nu-i era greu să-i înţeleagă îngrijorarea. Saunière îi dăduse ei criptex-ul şi, cu toate că nu ştia ce conţine sau cum ar tre­bui să procedeze cu el, Sophie ezita să implice o persoană complet necunoscută. Şi, ţinând seama de informaţiile care s-ar putea afla înăuntru, probabil că avea dreptate.

– Nu trebuie să-i spunem lui Teabing de la bun început despre cheia de boltă. Putem, eventual, să nu-i spunem deloc. Dar vom găsi în casa lui un loc în care să ne ascundem şi să ne gândim în linişte, iar – cine ştie – poate că vorbind cu el, îţi vei da seama de ce bunicul tău ţi-a dat criptex-ul ţie.

– Nouă, îi reaminti Sophie.

Mândru de această includere, profesorul se întrebă din nou ce anume îl determinase pe Saunière să apeleze la el.

– Ştii măcar aproximativ unde locuieşte domnul Teabing?

– Domeniul lui se numeşte Château Villette.

Sophie se răsuci spre el cu o privire uluită:

– Château Villete?!

– Exact.

– Interesanţi prieteni ai !

– Cunoşti proprietatea?

– Am trecut pe acolo. Este în regiunea castelelor, cam la douăzeci de minute de aici.

– Atât de departe?

– Da, însă astfel vei avea timp să-mi povesteşti ce anume este cu adevărat Sfântul Graal.

Langdon se gândi o clipă, apoi răspunse:

– Îţi voi spune când vom ajunge la Teabing acasă. El este spe­cializat în alte aspecte ale legendei decât cele pe care le cunosc eu, astfel că doar aşa îţi vei putea face o imagine completă. În plus, adăugă profesorul surâzând, Graalul este pasiunea vieţii lui; ascultându-l pe Leigh Teabing vorbind despre Sfântul Graal va fi ca şi cum Einstein însuşi ţi-ar explica teoria relativităţii.

– Bine, să sperăm că pe Leigh nu-l deranjează oaspeţii nocturni.

– De fapt, este sir Leigh. Omul e o adevărată figură! A fost înno­bilat de regină cu câţiva ani în urmă, după ce a scris o amplă istorie a Casei de York.

Sophie îl privi cu ochi mari, neîncrezători:

– Glumeşti, nu? Vrei sa spui că vom vizita un cavaler?

Langdon surâse uşor.

– Suntem în căutarea Graalului, Sophie. Cine ar fi mai potrivit să ne ajute, dacă nu un cavaler?


52
Cele 35 de hectare ale domeniului Château Villette se află aproape de Versailles, la douăzeci şi cinci de minute distanţă de Paris. Proiectată de François Mansart în 1668 pentru contele d'Aufflay, aceasta este una dintre cele mai importante reşedinţe istorice din regiunea pariziană. Împreună cu cele două lacuri şi cu grădinile concepute de Le Nôtre, este, mai degrabă, un castel decât un conac obişnuit, cunoscut sub numele de alint La Petite Versailles.

Langdon frână brusc la capătul aleii de acces, lungă de peste un kilometru şi jumătate. Dincolo de poarta impunătoare, clădirea se profila în depărtare, înconjurată de o peluză întinsă. Pancarta de la poartă era scrisă în limba engleză: "proprietate particulară! tre­cerea interzisă!"

Parcă pentru a-şi proclama sus şi tare originea britanică, pe lângă inscripţiile în engleză, Teabing instalase interfonul de la poarta pe partea dreaptă a drumului – acolo unde, în orice ţară europeană cu excepţia Marii Britanii, este locul pasagerului.

Sophie privi dispozitivul şi se strâmbă nedumerită:

– Şi dacă cineva vine singur în maşină, fără nimeni pe scaunul din dreapta?

– Nu întreba!

Langdon discutase deja problema cu sir Leigh şi-i explică lui Sophie că omul prefera ca lucrurile să fie exact ca la el acasă.

– Robert, mai bine vorbeşte tu, îi ceru ea, în timp ce cobora gea­mul portierei.

Profesorul se întinse prin faţa ei pentru a apăsa pe butonul de apel al interfonului şi o undă de parfum îl învălui. Dându-şi seama abia acum cât de aproape erau unul de altul, Langdon râmase aşa, aplecat într-o poziţie nu tocmai comodă, în vreme ce în aparat se auzi soneria unui telefon.

Într-un târziu, interfonul pârâi şi o voce iritată, cu accent francez, îi răspunse:

– Château Villette. Cine-i acolo?

– Sunt Robert Langdon, răspunse profesorul, aplecat peste ge­nunchii lui Sophie. Sunt un prieten al lui sir Leigh Teabing. Am ne­voie de ajutorul său!

– Stăpânul meu doarme. Şi la fel încercam să fac şi eu. Ce treabă aveţi cu domnia sa?

– Este o problemă personală. Una de mare interes pentru dumnealui.

– În acest caz, sunt sigur că va fi încântat să vă primească mâine dimineaţă.

Langdon îşi schimbă uşor poziţia incomodă:

– Este vorba despre o problemă importantă!

– La fel este şi somnul domniei sale. Dacă-i sunteţi prieten, ştiţi că are o sănătate precară!

Sir Leigh Teabing fusese bolnav de poliomielită în copilărie şi de atunci purta proteze metalice la picioare şi mergea în cârje, dar la ultima sa vizită omul fusese atât de energic şi de plin de viaţă, încât abia dacă i se observa infirmitatea.

– Am să vă rog să fiţi amabil şi să-i comunicaţi că am descope­rit noi informaţii despre Graal. Informaţii care nu suportă amânare până dimineaţă.

Urmă o lungă pauză. Langdon şi Sophie aşteptară cu răbdare, fără a opri motorul furgonetei.

După un minut încheiat, un alt glas se auzi la interfon:

– Bunul meu prieten, îmi vine să cred că ai uitat să-ţi potriveşti ceasul după ora Europei!

Vocea era proaspătă şi veselă.

Langdon râse, recunoscând accentul britanic:

– Leigh, te rog să mă scuzi fiindcă te-am trezit la o oră atât de nepotrivită.

– Servitorul meu îmi spune nu doar că te afli în Paris, dar şi că i-ai pomenit ceva despre Graal.

– Mi-am închipuit că asta te va ridica repede din pat.

– Şi aşa s-a şi întâmplat!

– Ce zici, deschizi poarta pentru un vechi prieten?

– Cei aflaţi în căutarea adevărului sunt mai mult decât prieteni. Sunt fraţi!

Langdon făcu o grimasă către Sophie, obişnuit cu predilecţia lui Teabing pentru efectele teatrale.

– Fireşte că voi deschide poarta, dar mai întâi trebuie să mă asi­gur că în inima ta sălăşluieşte adevărul. Un test al onestităţii tale. Îmi vei răspunde la trei întrebări.

Langdon oftă şi-i şopti lui Sophie:

– Ai răbdare. Aşa cum ţi-am spus, tipul e o figură!

– Iată prima întrebare, declara Teabing pe un ton răsunător. Ce doreşti să îţi servesc, ceai sau cafea?

Profesorul cunoştea bine sentimentele britanicului pentru fe­nomenul american al cafelei.

– Ceai. Earl Grey.

– Excelent! A doua întrebare. Lapte ori zahăr?

Langdon ezită.

– Lapte, şopti Sophie la urechea lui. Cred că englezii preferă ceaiul cu lapte.

– Lapte, răspunse el.

Tăcere.

– Zahăr?

Aceeaşi tăcere.

"Stai!" Profesorul îşi aminti băutura uşor amăruie ce-i fusese servită la ultima lui vizită aici şi îşi dădu seama că i se pusese o întrebare cu pistă falsă.

– Lămâie! Earl Grey cu lămâie!

– Într-adevăr, se auzi de această dată vocea amuzată a lui Teabing. Şi, în final, trebuie să-ţi adresez cea mai dificilă întrebare.

După o scurtă pauză, britanicul reluă pe un ton solemn:

– În ce an a învins ultima dată un canotor de la Harvard pe unul de la Oxford la Henley?

Langdon habar nu avea, dar nu-şi putea închipui decât un singur motiv pentru care Teabing l-ar întreba aşa ceva:

– Sunt sigur că n-a existat niciodată o asemenea năzbâtie.

Lângă geamul furgonetei, încuietoarea porţii începu să bâzâie.

– Inima ţi-e sinceră, prietene! Poţi intra!