Codul lui da Vinci

26
În ciuda reputaţiei sale, Mona Lisa nu măsoară decât aproximativ cincizeci de centimetri pe optzeci, fiind chiar mai mică decât reproducerile sale care se vând în magazinele de suveniruri din incinta muzeului. Este expusă pe peretele dinspre nord-vest în Salle des Etats, în spatele unui panou protector din plexiglas, gros de cinci centimetri. Pictată pe un suport din lemn de plop, atmosfera înceţo­şată, aparent ireală a tabloului a fost atribuită tehnicii sfumato folosite de Leonardo, în care formele par a se dizolva unele în altele.

De când a fost expusă prima dată la Luvru, Mona Lisa – La Joconde, cum i se spune în Franţa – a fost furată de două ori, ultima dată în 1911, când a dispărut din Le Salon Carré, supranumit de francezi "La salle impénétrable". Parizienii plângeau pe străzi, iar în ziare apăreau arti­cole în care hoţii erau imploraţi să returneze tabloul. Doi ani mai târziu, Mona Lisa a fost descoperită ascunsă în peretele fals al unui cufăr găsit într-o cameră de hotel din Florenţa.

Lămurind-o pe Sophie că nu va fugi din muzeu sub nici o formă, Langdon privi spre peretele de nord-vest al sălii. Tabloul se afla la douăzeci de metri în faţa lor, când Sophie aprinse lanterna cu lumină neagră şi începu să mature metodic podeaua cu fascicu­lul purpuriu, în căutarea unui indiciu scris de bunicul ei cu cerneală luminiscentă.

Lângă ea, Langdon simţea deja fiorii de emoţie care-i însoţeau de fiecare dată întâlnirea cu marile opere de artă. Mijindu-şi ochii, în­cercă să străbată cu privirea dincolo de cercul de lumină violetă. În stânga, se zărea masa octogonală a canapelei, ca o insulă întunecată pe marea calmă a parchetului.

Deja putea distinge caseta de sticlă protectoare de pe perete. În spatele ei, ca în izolarea unei celule de închisoare, se afla cea mai celebră pictură din lume.

Langdon ştia bine că unicitatea ei printre operele de artă nu avea nimic de-a face cu surâsul enigmatic al personajului şi nici cu interpretările care de care mai misterioase ale diverşilor istorici de artă, mai mult sau mai puţin profesionişti. Mona Lisa era celebră pur şi simplu fiindcă Leonardo declarase că tabloul este cea mai desăvârşită realizare a sa. Purtase pânza cu el în toate călătoriile pe care le făcuse şi, întrebat de ce, le răspundea că nu se poate despărţi de această sublimă expresie a frumuseţii feminine.

Cu toate acestea, mulţi specialişti bănuiau că aprecierile lui da Vinci nu aveau nici o legătură cu măiestria sa artistică. De fapt, tabloul era doar un banal portret realizat în tehnica sfumato. Vene­raţia cu care îl privea autorul său deriva – susţineau mulţi istorici de artă – din ceva mult mai profund: un mesaj ascuns "printre rândurile" picturii. Cu alte cuvinte, Mona Lisa era una dintre cele mai ingenioase şi mai bine documentate glume cu poantă ascunsă. Amestecul ei complex de duble înţelesuri şi aluzii spirituale fusese dezvăluit pe larg în nenumărate lucrări de istorie a artei şi, cu toate acestea, în mod surprinzător, publicul considera şi astăzi surâsul ei ca fiind chintesenţa misterului.

"Nu-i nici un mister aici", îşi spuse Langdon în timp ce se apropia de tablou. "Nici un mister."

Nu cu mult timp în urmă, profesorul dezvăluise secretul Gio­condei în faţa unui public cât se poate de neobişnuit – câţiva deţinuţi de la Penitenciarul Essex County. Seminarul susţinut în închisoare făcuse parte dintr-o iniţiativă a Universităţii Harvard, menită să introducă un plus de educaţie în sistemul penitenciar american – "Cultură pentru condamnaţi", cum o numeau colegii lui.

În faţa proiectorului instalat în biblioteca închisorii, profesorul dis­cutase despre secretul Mona Lisei cu deţinuţii care doriseră să participe la seminar, oameni duri şi neciopliţi, însă surpinzător de interesaţi.

– Observaţi, vă rog, îi îndemnase Langdon apropiindu-se de ima­ginea proiectată pe perete, că fundalul nu este deloc uniform. Da Vinci a pictat linia orizontului în partea stângă mult mai jos decât în dreapta.

– A dat-o-n bară? întrebase unul dintre deţinuţi.

Profesorul râsese uşor:

– Nu. Nu prea obişnuia Leonardo să greşească. De fapt, a fost un mic truc al lui. Fiindcă peisajul de fundal în partea stângă este pictat puţin mai jos, Mona Lisa pare mai mare văzută dinspre stânga decât dinspre dreapta. O mică glumă a unui maestru. În mod tradiţional, conceptelor de masculin şi feminin li se atribuie ori­entări diferite – stânga aparţine femininului, iar dreapta masculi­nului. Deoarece da Vinci era un mare fan al principiului feminin, a procedat astfel încât Gioconda lui să pară mai maiestuoasă pri­vită din stânga.

– Auzisem eu că a fost poponar! exclamase un tip mărunţel, cu cioc.

– Ei, istoricii obişnuiesc s-o spună puţin altfel, dar într-adevăr, Leonardo da Vinci a fost homosexual.

– Şi de-aia avea ideile alea cu chestiile feminine?

– Mai bine spus, da Vinci tindea spre echilibrul dintre masculin şi feminin. El credea că sufletul uman nu poate ajunge la iluminare decât dacă deţine deopotrivă elemente feminine şi masculine.

– Ca fetiţele cu cocoşei, adică?

Remarca stârnise hohote de râs în sală. Langdon se gândise o clipă să facă o paranteză etimologică despre termenul hermafrodit şi conexiunile sale cu Hermes şi Afrodita, dar ceva îi spunea că şi-ar fi răcit gura de pomană.

– Hei, domnule Langford, strigase un musculos. Este adevărat că Mona Lisa e, de fapt, portretul lui da Vinci în rochie? Eu aşa am auzit.

– Posibil. Leonardo era un farsor de primă clasă şi analizele computerizate ale tabloului şi ale autoportretelor artistului au rele­vat unele puncte de o similaritate uimitoare. Însă, indiferent care a fost intenţia pictorului, Gioconda nu este nici bărbat, nici femeie. Portretul poartă în el un subtil mesaj de androginitate; e o îmbinare a ambelor principii.

– Eşti sigur că toată chestia de-o spuseşi nu-i doar un fel împopoţonat de-a zice că Mona Lisa asta e o tipesă urâtă?

Langdon izbucnise în râs:

– Poate că ai dreptate. Însă Leonardo da Vinci ne-a lăsat un indi­ciu care sugerează clar că pictura sa este, într-adevăr, androgină. A au­zit vreunul dintre voi despre un zeu egiptean pe nume Amon?

– Păi, da! strigă musculosul. Era zeul fertilităţii masculine!

Profesorul rămăsese uluit.

– Aşa scrie pe toate cutiile cu prezervative Amon, explică mata­hala, rânjind larg. Au desenat pe faţă un tip cu cap de berbec şi scrie că e zeul egiptean al fertilităţii.

Langdon nu cunoştea respectiva marcă, dar era bucuros să afle că fabricanţii încercau astfel să mai culturalizeze masele.

– Excelent! Amon era reprezentat, într-adevăr, ca un om cu cap de berbec, iar promiscuitatea şi coarnele sale curbate au dat naştere termenului argotic horny din limba engleză, care desemnează un ins excitat sexual.

– Pe bune?

– Pe bune! Şi ştiţi care era corespondentul feminin al lui Amon? Care era zeiţa egipteana a fertilităţii'?

Întrebarea lui rămăsese fără răspuns.

– Era Isis, continuă profesorul. Prin urmare, avem zeul mas­culin, Amon – continua el, scriind numele pe o hârtie în dreptul proiectorului. Şi avem totodată divinitatea feminină, Isis. Pictogra­mă acesteia din urmă era numită în antichitate L'ISA.

Sfârşind de scris, se trăsese într-o parte, pentru ca toată lumea din sala să poată vedea bine:
"amon l'isa"
– Vă sună cunoscut?

– Mona Lisa... mânca-ţi-aş! bâiguise unul dintre deţinuţi.

– Prin urmare, domnilor, pe lângă faptul că figura Mona Lisei este androgină, numele ei e o anagramă a comuniunii divine dintre mas­culin şi feminin. Acesta, prieteni, este micul secret al lui da Vinci şi totodată motivul pentru care Gioconda surâde atât de enigmatic.

– Bunicul meu a fost aici, spuse Sophie lăsându-se brusc să cadă în genunchi, la nici trei metri distanţă de tablou.

Cu o mână tremurândă, îndrepta fasciculul de lumină neagră asupra unui loc anume pe podea.

La început, Langdon nu văzu nimic. Apoi, îngenunchind alături de ea, zări o picătură minusculă de lichid uşor fosfores­cent. Cerneală? Brusc, îşi aminti pentru ce anume era folosită, de fapt, lumina neagră. Sânge. Sophie avea dreptate: Jacques Saunière trecuse într-adevăr prin faţa Mona Lisei înainte de a-şi da sfârşitul.

– N-ar fi venit aici dacă n-ar fi avut un motiv întemeiat, şopti ea, ridicându-se. Ştiu sigur că mi-a lăsat un mesaj în sala aceasta.

Apropiindu-se cu paşi repezi de tablou, lumină parchetul chiar în faţa casetei, legănând lanterna în stânga şi-n dreapta.

– Nu-i nimic aici!

În acea clipă, Langdon zări o vagă licărire purpurie pe plexiglasul protector din faţa tabloului. Prinzând mâna lui Sophie, dirijă fasciculul de lumină direct spre Mona Lisa.

Amândoi încremeniră.

Pe plasticul transparent, şase cuvinte licăreau purpurii, supra­puse pe figura zâmbitoare a Giocondei.

27
Aşezat la biroul lui Saunière, locotenentul Collet asculta la tele­fonul pe care şi-l presa pe ureche. "Am înţeles oare bine?"

– O bucată de săpun?! Dar cum a aflat Langdon despre dispozi­tivul de localizare?

– Sophie Neveu, replică Fache. Ea i-a spus.

– Poftim?! De ce?

– A naibii de bună întrebare, dar tocmai am ascultat o înregis­trare care demonstrează că ea i-a vândut pontul.

Collet rămăsese mut. "Ce era în capul femeii ăleia?" Avea Fache într-adevăr dovezi că Sophie Neveu se amestecase într-una dintre operaţiunile DCPJ? Pe lângă faptul că avea să fie concediată, o aştepta şi închisoarea.

– Dar, căpitane... Atunci, unde e Langdon acum?

– S-a declanşat între timp vreuna dintre alarmele de incendiu?

– Nu.

– Şi nimeni n-a ieşit pe sub grilajul Marii Galerii?

– Nimeni. Am postat acolo un ofiţer din echipa de securitate a Luvrului. Exact aşa cum aţi cerut.

– Bine, înseamnă că Langdon se află încă în Marea Galerie.

– Înăuntru? Dar ce naiba face acolo?

– Ofiţerul acela este înarmat?

– Da, domnule. Este un ofiţer superior.

– Trimite-l înăuntru. Oamenii mei nu pot reveni la obiectiv mai devreme de câteva minute şi nu vreau ca Langdon să iasă între timp. Şi, adaugă Fache după o scurtă pauză, spune-i ofiţerului că agentul Neveu este probabil înăuntru, împreună cu americanul.

– Credeam că agentul Neveu a plecat.

– Ai văzut-o dumneata plecând?

– Nu, domnule, însă...

– Ei bine, nimeni n-a văzut-o ieşind. Toată lumea a vazut-o doar când a intrat.

Collet era uluit de îndrăzneala tinerei. "Să fie încă aici, în muzeu?"

– Ocupă-te! ordona căpitanul. Vreau să-i am pe Langdon şi pe Neveu în bătaia puştii când mă întorc.

Când camionul demară, Bezu Fache îşi adună oamenii. Robert Langdon se dovedise un os greu de ros în seara asta şi, dacă îl ajuta Sophie Neveu, avea să fie, probabil, mult mai greu de prins decât îşi închipuise el.

Şi căpitanul nu voia să rişte sub nici o formă.

Pentru mai multă siguranţă, îşi împărţi echipa în două şi îi trimise pe primii înapoi la Luvru; ceilalţi oameni urmau să supravegheze singurul loc din Paris în care americanul ar fi putut găsi adăpost.


28
În Salle des Etats, Langdon privea uluit cele şase cuvinte ce licăreau pe caseta de plexiglas. Textul părea să plutească în aer şi arunca o umbră tremurată pe chipul enigmatic al Mona Lisei.

– Le Prieuré, şopti Langdon. Asta demonstrează că bunicul tău era membru al ordinului!

Sophie îl privi nedumerită:

– Vrei sa spui că înţelegi fraza asta?

– E perfectă, încuviinţă el. Afirmă în mod clar unul dintre prin­cipiile fundamentale ale frăţiei!

Deloc lămurită, Sophie studie mesajul ce licărea pe chipul Giocondei:

"SO DARK THE CON OF MAN!"

"ATÂT DE NEGRU RENGHIUL PENTRU OM!"

– Tradiţia venerării divinităţii feminine, continuă Langdon, se bazează pe credinţa că primii capi ai Bisericii Creştine au jucat un renghi omenirii, răspândind minciuni care defăimau latura femi­nină, înclinând balanţa în favoarea celei masculine.

Sophie rămase tăcută, fără să-şi ia ochii de la mesajul scris.

– Confreria crede că împăratul Constantin cel Mare şi succesorii săi au convertit omenirea de la organizarea matriarhală la creştinis­mul patriarhal, prin intermediul unei propagande care devaloriza sacrul feminin şi elimina pentru totdeauna divinitatea feminină din religia modernă.

Îndoiala persista încă pe chipul lui Sophie.

– Bunicul m-a îndrumat aici, spre aceste cuvinte. Sunt sigură că a încercat să-mi spună mai mult decât atât!

Profesorul înţelese la ce se referea. "Crede că şi acesta e tot un cod!" Dacă exista un înţeles ascuns în mesajul lui Saunière, Lang­don nu s-ar fi putut pronunţa deocamdată; mintea lui încă se chinuia să pătrundă sensul evident al cuvintelor.

"«Atât de negru renghiul pentru om»! Negru, într-adevăr."

Nimeni nu nega uriaşele efecte benefice ale religiei asupra lumii moderne, însă istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de "reeducare" a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite.

Inchiziţia Catolică publicase cea mai sângeroasă carte din istoria omenirii. Malleus Maleficarum – sau Barosul vrăjitoarelor – îi îndoctrinase pe oameni ideea "pericolului reprezentat de femeile liber-cugetătoare" şi instruise clerul cu privire la cele mai eficiente metode de a le identifica, tortura şi distruge. În categoria "vrăjitoarelor", Biserica includea toate femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele şi, în general, orice femeie "suspect de interesată de natură". Moaşele erau şi ele ucise din cauza practicilor lor eretice, pentru că îşi foloseau cunoştinţele medicale pentru a uşura durerile naşterii – o suferinţă, susţineau reprezentanţii Bisericii, care nu era altceva decât bineme­ritata pedeapsă a lui Dumnezeu pentru îndrăzneala Evei de a gusta din Mărul Cunoaşterii, făcându-se astfel vinovată de păcatul origi­nar. În decursul celor trei sute de ani de vânătoare a vrăjitoarelor, Biserica arsese pe rug cinci milioane de femei.

Iar propaganda şi vărsarea de sânge îşi arătaseră roadele.

Lumea de azi era o dovadă vie a acestui fapt.

Odinioară considerate un element esenţial al iluminării spiri­tuale, femeile fuseseră alungate din temple. Nu existau femei rabin, preotese catolice sau clerice musulmane. Practica, pe vremuri, sacră numită Hieros Gamos – uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual – fusese defăi­mată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului, săvârşită în colaborare cu unealta favorită a acestuia... femeia.

Nici măcar asocierea femininului cu partea stângă a trupului nu a scăpat de ponegrire. În Franţa şi Italia, cuvintele pentru "stânga" – gauche şi respectiv sinistra – au căpătat semnificaţii profund nega­tive, în vreme ce reciprocele lor de dreapta amintesc de dreptate, drept şi dexteritate. Chiar şi astăzi, mişcările politice radicale sunt considerate de stânga, gafele şi greşelile sunt numite stângăcii, iar tot ce e malefic este şi sinistru.

Vremurile divinităţii feminine au apus de mult. Zarurile au fost aruncate. Pământul-Mamă devenise o lume a bărbaţilor, iar zeii dis­trugerii şi ai războiului îşi luau ce li se cuvenea. Jumătatea masculină se dezlănţuise timp de două mii de ani, neînfrânată de perechea ei feminină. Stăreţia din Sion considera că aceasta anihilare a sacrului feminin din viaţa modernă este vinovată pentru ceea ce indienii Hopi din America de Nord numesc koyanisquatsi – "viaţă dezechilibrată", adică situaţia instabilă din lumea de azi, marcată de conflicte perma­nente, alimentate de un exces de testosteron, de o pletoră de grupuri misogine şi o lipsă sporită de respect faţă de Pământul-Mamă.

– Robert! răsună şoapta intensă a lui Sophie, care-l trezi din reverie. Vine cineva!

Pe culoar se auzeau paşi care se apropiau.

– Aici!

Sophie stinse lanterna şi fu înghiţită de întuneric.

Pentru o clipă, Langdon încremeni, când se pomeni singur în beznă. "Aici... unde?" Imediat însă începu să desluşească silueta ei care alerga spre mijlocul încăperii şi apoi se ascunse după cana­peaua octogonală. Se pregătea să-i urmeze exemplul, când o voce bubui în prag, îngheţându-l:

– Arrêtez!

Unul dintre agenţii de pază ai Luvrului se apropia cu revolverul îndreptat spre pieptul lui. Instinctiv, profesorul ridică mâinile:

– Couchez-vous! "La pământ!"

Într-o frântură de secundă, se trânti la podea cu faţa în jos. Paznicul se repezi la el şi-i depărtă picioarele, lovindu-l cu bocancul.

– Mauvaise idée, monsieur Langdon, îi spuse, apăsându-i ţeava pistolului în ceafă. Mauvaise idée!

Întins pe burtă, cu braţele şi picioarele răşchirate pe parchet, Lang­don nu găsi tocmai amuzantă ironia poziţiei sale. "Omul Vitruvian", murmură ca pentru sine. "Doar că eu stau cu faţa în jos."


29
În Biserica Saint-Sulpice, Silas luă sfeşnicul greu de fier de la altar şi se apropie cu el de obelisc; îl putea folosi cu succes în chip de berbece. Localiză din nou dala de marmură care sunase a gol, dar îşi dădu seama că n-o va putea desprinde de la locul ei fără zgomot.

Fier pe marmura. Ecoul s-ar propaga până în centrul cupolei!

Daca l-ar auzi călugăriţa? Probabil că deja adormise, dar Silas nu voia să rişte. Căută ceva din pânză pentru a înfăşura metalul, nu găsi decât acoperâmântul de in al altarului, pe care nu avea de gând să-l rupă, oricum. "Sutana mea", găsi el soluţia. Ştiindu-se singur în biserică, dezlegă baierele şi îşi scoase veşmântul larg şi lung. Icni uşor când fibrele de lână se dezlipiră cu greu de rănile lui proaspete de pe spate.

Rămas numai cu fâşia de pânză din jurul şalelor, înfăşură sutana pe capătul sfeşnicului şi, ţintind în mijlocul dalei de marmură, lovi cu putere. Un bubuit înfundat. Piatra nu cedă. Lovi încă o dată. Acelaşi bubuit îndepărtat se auzi, de această dată însoţit însă de un trosnet uşor. La a treia lovitură, dala se sparse în sfârşit şi bucăţile de marmură căzură în golul de dedesubt.

"Un compartiment!"

Îndepărtă grăbit resturile sfărâmate şi privi înăuntru. Sângele îi zvâcnea cu frenezie în vene când îngenunche în faţa nişei. Întinzându-şi braţul alburiu, începu să pipăie prin interior.

La început nu simţi nimic. Pardoseala compartimentului era goală şi netedă. Dar, înfundându-şi braţul mai mult, până sub nivelul benzii de alamă, atinse ceva. Un fel de placă groasă, din piatră. Prin­zând-o cu degetele, o scoase cu grijă afară. Apoi se aşeză lângă deschidere şi examină tăbliţa – o mică lespede cu margini neregu­late, pe care erau gravate câteva cuvinte. Pentru o clipă, avu impre­sia că este un fel de Moise al timpurilor moderne.

Textul îl surprinse. Se aşteptase să găsească pe cheia de boltă o hartă sau nişte instrucţiuni complicate, poate chiar cifrate. Pe tăbliţa aceasta însă, se afla o inscripţie cât se poate de laconică:

"Iov XXXVIII, 11"

"Un verset din... Biblie?" Simplitatea diavolească a indiciului era uluitoare. Ascunzătoarea tainică a ceea ce căutau ei era încifrată într-un verset din Biblie?! Frăţia nu se dăduse în lături de la nimic pentru a-şi bate joc de cei drept-credincioşi!

"Iov. Capitolul treizeci şi opt. Versetul unsprezece."

Deşi nu-şi amintea pe dinafară versetul, ştia că întreaga Carte a lui Iov se referea la istoria unui om a cărui credinţă în Dumnezeu supravieţuise unor încercări grele şi repetate. "Se potriveşte", îşi spuse, aproape incapabil să-şi mai stăpânească nerăbdarea.

Privind peste umăr, de-a lungul strălucitoarei Linii a Rozei, nu-şi putu reţine un zâmbet. Chiar în mijlocul altarului, sprijinită pe un suport auriu şi deschisă pe la mijloc, se afla o uriaşă Biblie, legată în piele.

Sus, în balcon, sora Sandrine tremura. Cu doar câteva clipe în urmă voise să fugă şi să-şi ducă la îndeplinire ordinele pe care le primise de mult, când, pe neaşteptate, omul din biserică îşi scosese sutana. Văzându-i pielea albicioasă ca de alabastru, abia îşi putuse înăbuşi un strigăt de surprindere şi oroare. Spinarea lată a omului era dungată de tăieturi lungi, sângerii. Chiar şi de la distanţa aceea, îşi dădea seama că rănile erau proaspete.

"Omul acesta a fost biciuit fără milă!"

Iar din coapsa lui, prinsă în cilice, încă mai picura sânge. "Ce fel de Dumnezeu ar vrea ca un trup să fie pedepsit într-un asemenea hal?!" Sora Sandrine n-ar fi putut înţelege niciodată rostul ritualurilor pe care le practicau membrii Opus Dei. Însă nu aceasta era cea mai mare grijă a ei acum. "Opus Dei caută cheia de boltă." Cum aflaseră despre ea, femeia nu-şi putea da seama şi, oricum, nu avea vreme să se gândească la asta acum.

Călugărul îşi îmbrăcă din nou sutana şi, strângându-şi la piept preţiosul său trofeu, se apropie de altar.

Fără cel mai mic zgomot, sora Sandrine ieşi din balcon şi se îndreptă în fugă spre camera ei. Îngenunche pe podea şi începu să pipăie pe sub patul mare din lemn şi găsi plicul sigilat pe care îl ascunsese acolo cu ani în urmă.

Îl rupse cu mişcări înfrigurate. Înăuntru se aflau patru numere de telefon din Paris.

Tremurând, începu să formeze.

În biserică, Silas aşeză tăbliţa de piatră pe altar şi se întinse după Biblie. Degetele lui albe erau foarte transpirate, lipicioase. Frunzări Vechiul Testament şi ajunse la "Cartea lui Iov". Capitolul treizeci şi opt. Căută versetul unsprezece, încercând să anticipeze cuvintele pe care avea să le citească.

"Ele ne vor arăta calea!"

Găsi rândul dorit. Erau numai şapte cuvinte. Nedumerit, le mai giti o dată, şi încă o dată, cu strania impresie că, totuşi, ceva era greşit. Cumplit de greşit. Versetul era clar:
"PÂNĂ AICI VEI AJUNGE ŞI NICIDECUM MAI DEPARTE."


30
Ofiţerul de pază Claude Grouard tremura de furie aţintindu-şi arma spre ceafa prizonierului său care era întins pe podea în faţa Mona Lisei'. "Ticălosul ăsta l-a ucis pe Jacques Saunière!" Custodele îi fusese ca un tată mult-iubit lui şi colegilor săi.

Acum, Grouard nu voia nimic mai mult decât să apese pe trăgaci şi să înfigă un glonţ în spinarea lui Robert Langdon. În calitatea lui de ofiţer superior, era unul dintre puţinii paznici care purtau asupra lor o armă încărcată. Totuşi, se mai linişti la gândul că uciderea pri­zonierului ar fi o soartă mult prea blândă în comparaţie cu ce îi pregătea Bezu Fache şi sistemul penitenciar francez.

Grouard îşi desprinse de la brâu staţia de emisie-recepţie şi încercă să-şi contacteze colegii pentru a cere întăriri, dar în receptor nu se auzeau decât pârâituri. Sistemele de securitate electronică din această încăpere afectau de fiecare dată comunicările radio. "Tre­buie să mă apropii mai mult de uşă." Fără a-şi coborî arma, începu să se dea încet înapoi. La al treilea pas însă, încremeni.

"Ce dracului mai e şi asta?!"

Un miraj inexplicabil se înfăptui undeva, aproape de mijlocul încăperii. O siluetă. Mai era cineva în camera? O femeie se mişca în întuneric, înaintând repede spre peretele opus. În faţa ei, un fascicul de lumina purpurie se legăna pe podea înainte şi înapoi, de parcă femeia ar fi căutat ceva folosind o lanterna colorată.

– Qui est là? strigă Grouard, simţind pentru a doua oară în ultimele treizeci de secunde cum un val de adrenalina îi năvăleşte în vene.

Brusc, nu mai ştia încotro să-şi îndrepte arma sau în ce direcţie s-o apuce.

– PTS, replică o voce feminina calmă.

"Police Technique et Scientifique?! Credeam că toţi agenţii au plecat!" Era lac de sudoare. Acum îşi dădu seama că fasciculul pur­puriu venea de la o lanternă cu lumină ultravioletă, obişnuită în do­tarea echipelor PTS; totuşi, nu înţelegea ce caută DCPJ în sala aceasta.

– Votre nom! ceru el, convins că era ceva în neregulă la mijloc. Répondez!

– C'est moi, Sophie Neveu!

Undeva, în mintea lui Grouard se aprinse un beculeţ. "Sophie Neveu'?" Aşa o chema pe nepoata lui Saunière, parcă. Obişnuia ade­sea să vină pe aici în copilărie, dar asta fusese cândva, demult. "Nu se poate să fie ea!" Şi chiar dacă ar fi fost Sophie Neveu, putea avea oare încredere în ea? Grouard auzise despre ruptura survenită între custode şi nepoata lui.

– Ştii cine sunt, adăugă femeia. Şi nu Robert Langdon este cel care l-a ucis pe bunicul meu. Crede-mă!

Ofiţerul nu avea însă de gând s-o creadă pe cuvânt. "Am nevoie de întăriri." Încercă din nou să ia legătura, dar degeaba. Se afla încă la vreo douăzeci de metri de uşă şi, cu arma aţintită spre american, începu din nou să se îndrepte spre ieşire. În faţa lui, Sophie Neveu ridică lanterna spre un tablou de mari dimensiuni aflat pe zidul din faţa Mona Lisei.

Pricepând despre ce pictură era vorba, Grouard sughiţă surprins.

"Ce Dumnezeu face femeia aia acolo?!"

În celălalt capăt al sălii, Sophie simţea cum broboane de sudoare îi scăldau fruntea. Langdon încă era întins pe podea. "Rezistă, Robert! Sunt aproape gata!" Ştiind că paznicul n-ar trage nici în el şi nici în ea, îşi îndreptă întreaga atenţie spre ceea ce căuta, studiind zona adiacentă unui tablou anume – un alt da Vinci. Dar în lumina ultravioletă a lanternei nu zări nimic deosebit. Nici pe perete, nici pe podea şi nici pe respectiva pânză.

"Dar trebuie să fie ceva aici!"

Era sigură ca descifrase corect intenţiile bunicului ei.

"Ce altceva ar fi putut să-mi sugereze?"

Capodopera pe care o cerceta acum era o pânză înaltă de un metru şi jumătate. Da Vinci îi înfăţişase aici pe Fecioara Maria, aşezată într-o poziţie aparent incomodă, împreună cu pruncul Iisus, pe Ioan Botezătorul şi pe îngerul Uriel care stătea pe un vârf de stâncă. Când era mică, ori de câte ori trecea prin faţa Mona Lisei, bunicul profita de ocazie pentru a o atrage şi spre aceasta pictură.

"Grand-père, aici sunt! Dar nu înţeleg!"

În spate, îl auzea pe Grouard încercând să comunice prin staţie cu colegii săi.

"Gândeşte!"

Îi reveni în minte mesajul scris pe caseta protectoare a Giocondei: "Atât de negru renghiul pentru om!" Tabloul pe care îl privea acum nu era apărat de o casetă din sticlă pe care să poată fi scris un mesaj şi Sophie ştia că bunicul ei n-ar fi distrus niciodată o operă de artă scriind direct pe pânză. "Cel puţin, nu pe faţa pânzei." Brusc, privirea îi zbură spre cablurile ce atârnau din plafon şi îl susţineau.

"Asta să fie oare?" Îşi puse mâinile pe marginea stângă a ramei şi începu să o tragă spre ea. Pictura era de mari dimensiuni şi apă­rătoarea din spate se îndoi. Sophie îşi strecură capul şi umerii între tablou şi perete. Ridică lanterna şi cercetă dosul pânzei.

În câteva secunde, îşi dădu seama că sperase în van. Nu era scris nimic acolo. Nici un text cu litere purpurii; doar spatele maroniu al unei pânze vechi, care...

"Stai puţin!"

Ca o părere, zări o slabă lucire metalică aproape de marginea de jos a armăturii ramei. Obiectul era mic, îndesat pe jumătate în spaţiul dintre pânză şi ramă. Un lanţ de aur strălucitor atârna.

Uluită, Sophie îşi dădu seama că lanţul era prins de o cheie aurie, pe care o cunoştea de undeva. Capul lat şi ornat al cheii avea forma unei cruci cu braţele egale şi înfăţişa un simbol pe care nu-l mai văzuse de la vârsta de nouă ani: o floare de crin şi iniţialele P.S. Dintr-o dată, vocea bunicului îi şoptea parcă din nou la ureche: "Când va veni vremea, cheia va fi a ta." Un nod dureros i se urcă în gât când realiza că, de dincolo de moarte, bătrânul îşi respectase promi­siunea. "Cheia aceasta deschide o cutie în care păstrez multe secrete." Acum înţelegea: întregul joc de-a enigmele din seara asta avusese drept unic scop găsirea acestei chei. Jacques Saunière o avusese asupra lui când fusese ucis şi, probabil pentru a nu ajunge în mâinile poliţiei, o ascunsese după tablou, după care născocise o veritabilă "vânătoare de comori", asigurându-se astfel că n-o va găsi altcineva decât ea.

– Au secours! răsună deodată vocea paznicului. "Ajutor!"

Sophie smulse cheia şi o puse în buzunarul jachetei, alături de lanterna cu lumină ultravioletă.

Din spatele pânzei, văzu că paznicul încerca încă disperat să ia legătura cu cineva prin staţia de emisie-recepţie. Şi acum se îndrep­ta cu spatele înapoi spre uşă, cu pistolul spre ceafa lui Langdon.

– Au secours! urlă din nou în aparat.

Alte pârâituri.

"Nu poate transmite", îşi dădu ea seama, amintindu-şi cum turiştii se înfuriau adesea când încercau să-şi sune rudele şi să se laude că îi sună chiar din faţa Mona Lisei. Echipamentele complexe de suprave­ghere electronică făceau imposibil orice apel din sală. Grouard ajunsese aproape de prag, aşa că Sophie trebuia să acţioneze imediat.

Privi pânza de mari dimensiuni care aproape că o ascundea cu totul şi îşi dădu seama că, pentru a doua oară în seara aceea, Leonardo da Vinci avea să-i dea o mână de ajutor.

"Încă trei sau patru metri", îşi spuse Grouard, făcându-şi curaj, când vocea femeii răsună, reverberându-se în sala pustie:

– Arrêtez! Ou je la détruis!

Paznicul privi spre ea şi dând să mai facă un pas, piciorul îi rămăsese suspendat în aer.

– Mon Dieu, non!

Femeia ridicase tabloul de pe perete şi-l proptise cu partea de jos pe podea, în faţa ei. Înaltă de un metru şi jumătate, pânza o acoperea aproape în totalitate. În primul moment, Grouard se întrebă cum de nu se declanşase alarma, dar apoi îşi aminti că nu fusese încă repusă în funcţiune. "Dar ce naiba face acolo?!"

Când îşi dădu seama de acest lucru, îi îngheţă sângele în vine.

Pânza începuse să se umfle în mijloc, iar siluetele fragile – a Fecioa­rei, a Pruncului Iisus şi a lui Ioan Botezătorul – se distorsionau ciudat.

– Non! urlă Grouard privind cu groază cum nepreţuita pânză se întinde. Femeia împingea cu genunchiul de partea cealaltă!

– NON!

Paznicul se răsuci brusc, îndreptându-şi arma spre ea, dar imediat îşi dădu seama că nu avea nici un rost. Pictura era doar o pânză subţire, dar absolut impenetrabilă – o armură de şase milioane de dolari!

"Nu pot să trag un glonţ printr-un da Vinci!"

– Lasă jos arma şi staţia radio, îi ceru femeia, adresându-i-se cu calm în franceză; altfel distrug tabloul. Cred că ştii ce ar crede bunicul meu despre asta.

Grouard văzu cum i se face negru în faţa ochilor:

– Te rog... nu! Aceea e Fecioara între stânci!

Repede, dădu drumul pistolului şi staţiei, ridicându-şi braţele deasupra capului:

– Mulţumesc, replică femeia. Acum să faci exact ce-ţi spun eu şi totul va fi perfect!

Puţin mai târziu, Langdon fugea alături de Sophie pe scara de incendiu, spre parter. Nici unul nu rostise vreun cuvânt de când ieşiseră din Salle des Etats, lăsându-l înăuntru pe paznicul înspăimântat. Profesorul ţinea acum în mână revolverul omului, dornic să scape cât mai repede de el; arma atârna greu şi-i părea un obiect străin, periculos.

Coborând câte două trepte, Langdon se întreba dacă Sophie ştia cât de valoroasă era pânza pe care ameninţase că o distruge. Pe de altă parte, alegerea ei părea ciudat de potrivită cu aventura din această noapte. La fel ca Mona Lisa, pictura pe care o smulsese de pe perete era celebră printre istoricii de artă pentru simbolismul ei păgân ascuns.

– Ţi-ai ales un ostatic preţios, îi spuse în vreme ce coborau.

– Fecioara între stânci. Dar n-am ales-o eu, ci bunicul. Mi-a lăsat ceva în spatele pânzei.

Profesorul îi aruncă o privire uimită:

– Poftim?! Dar de unde ai ştiut în dosul cărei picturi să cauţi? De ce Fecioara între stânci?

– "Atât de negru renghiul pentru om", surâse ea triumfător. În engleza ta – şi a bunicului meu – So dark the con of man. Madonna of the Rocks. Nu m-am prins la primele două anagrame, Robert, dar nu era s-o ratez şi pe a treia!