Codul lui da Vinci

72
La cinci mii de metri în atmosferă, Robert Langdon simţea cum lumea reală dispare în jurul lui, lăsându-se absorbit de poemul lui Saunière, lizibil în lumină prin capacul casetei:

Sophie luă o bucată de hârtie şi transpuse repede scrierea în engleza obişnuită. când sfârşi, toţi trei se aplecară asupra textului, citindu-i pe rând. Era ca un fel de rebus arheologic... o ghicitoare ce făgăduia să indice cum poate fi deschis criptex-ul:
An ancient word of wisdom frees this scroll...

And helps us keep her scaner'd family whole...

A headstone praised by Templars is the key...

And atbash will reveal the truth to thee.

"Un străvechi cuvânt de-nţelepciune liberează acest papirus...

Pentru ca al ei neam unit să îl păstram...

Piatra de căpătâi dragă templierilor e cheia...

Ce atbash adevărul ţi-l va revela."
Înainte să se apuce să se întrebe care poate fi parola ascunsă în aceste versuri, Langdon sesiză un alt aspect, mult mai profund: me­trica poemului. "Pentametru iambic!"

Îl întâlnise de nenumărate ori de-a lungul anilor în care studiase societăţile secrete din Europa – ba chiar şi anul trecut, în Arhivele Secrete ale Vaticanului. Vreme de secole, pentametrul iambic fusese preferatul învăţaţilor de pretutindeni, de la grecul Arhilocus până la Shakespeare, Milton, Chaucer şi Voltaire – oameni cu vederi largi, care îşi scriseseră comentariile pe teme sociale într-un metru pe care mulţi îl considerau ca având proprietăţi mistice. Rădăcinile pentametrului iambic erau extrem de vechi, datând din vremurile păgâne.

"Iambi. Două silabe cu accent opus. Accentuată şi neaccentuată. Yin şi yang. O pereche echilibrată. Şiruri de câte cinci astfel de perechi. Pentametru. Cinci – pentru pentagrama zeiţei Venus şi pen­tru sacrul feminin."

– E un pentametru! exclamă Teabing, întorcându-se spre Lang­don. Şi poemul e în engleză! La lingua pura!

Profesorul încuviinţă. La fel ca majoritatea societăţilor secrete aflate pe poziţii opuse faţă de cea a Bisericii, Le Prieuré de Sion considerase timp de secole că engleza era unica limbă europeană "pură". Spre deosebire de franceză, spaniolă şi italiană, toate înru­dite cu latina – limba Vaticanului – engleza nu era accesibilă maşinii de propagandă a Romei, devenind astfel în timp o limbă secretă, folosită preponderent de acele organizaţii suficient de educate pen­tru a o învăţa.

– Poemul acesta, exclamă Teabing, se referă nu numai la Graal, ci şi la templieri şi la urmaşii Mariei Magdalena! Ce am putea cere mai mult?

– Parola, replică Sophie, citind încă o dată poemul. Se pare că avem nevoie de un străvechi cuvânt de înţelepciune.

– Abracadabra? propuse britanicul, cu privirea scânteind.

"Un cuvânt din cinci litere", îşi spuse Langdon, gândindu-se la uriaşul număr de termeni vechi ce ar putea fi consideraţi cuvinte de înţelepciune – fragmente din texte mistice, profeţii astrologice, legăminte ale societăţilor secrete, incantaţii Wicca, formule magice egiptene, mantre păgâne... Lista era nesfârşită.

– Parola, continuă Sophie, pare a avea legătură cu templierii. "Şi piatra de căpătâi a templierilor e cheia."

– Leigh, tu eşti specialistul în templieri. Ai vreo idee?

După câteva secunde de meditaţie, Teabing oftă.

– Păi, piatra de căpătâi nu poate fi altceva decât o piatră de mormânt. Este posibil ca poemul să se refere la mormântul pe care templierii îl consideră ca fiind al Mariei Magdalena, însă asta nu ne ajută prea mult, fiindcă nu ştim unde se află acest loc de veci.

– În ultimul vers, interveni Sophie, se spune că atbash va revela adevărul. Am mai auzit undeva cuvântul acesta... atbash.

– Nu mă miră deloc, replică Langdon. L-ai auzit probabil la cursul de criptografie. Cifrul Atbash este unul dintre cele mai vechi coduri.

"Desigur! Celebrul sistem ebraic de codificare."

Într-adevăr, învăţase la cursul de criptografie despre cifrul Atbash, care data din jurul anului 500 înainte de Hristos şi era folosit în prezent ca un exemplu clasic de schemă de substituţie rotaţională. O formă banală de criptogramă ebraică, cifrul Atbash era un simplu cod de substituţie bazat pe alfabetul ebraic, de douăzeci şi două de litere. În Atbash, prima literă era înlocuită cu ultima a alfabetului, cea de-a doua cu penultima şi aşa mai departe.

– Cifrul Atbash este cum nu se poate mai potrivit, remarcă Teabing. Texte criptate cu ajutorul lui pot fi întâlnite în Cabala, în manuscrisele de la Marea Moartă şi chiar în Vechiul Testament. Specialiştii şi misticii evrei mai descoperă încă şi astăzi înţelesuri ascunse folosind acest cod. Nu mă îndoiesc că Stăreţia a studiat şi ea cifrul Atbash.

– Singura problemă, interveni Langdon, este că nu avem nici un text căruia să-i aplicăm acest cifru.

Teabing oftă.

– Trebuie să fie un cod pe piatra aceea de mormânt! Nu trebuie decât să găsim piatra de căpătâi atât de preţuită de templieri.

După expresia întunecată de pe chipul profesorului, Sophie înţe­lese că nu le va fi deloc uşor să facă acest lucru.

"Atbash e cheia. Dar ne lipseşte uşa!"

Trei minute mai târziu, britanicul suspină din greu şi clatină din cap:

– Prieteni, sunt depăşit! Lăsaţi-mă să mă gândesc puţin în linişte; mă duc să văd ce fac Rémy şi oaspetele nostru şi să aduc ceva de ronţăit.

Şi plecă spre compartimentul din spate al avionului.

Sophie se simţea şi ea istovită.

Afară, întunericul dinaintea apariţiei zorilor era ca de smoală. O senzaţie stranie îşi făcu loc în sufletul ei: parcă zbura aiurea prin spaţiu, fără nici cea mai vagă idee unde va ateriza. Îşi petrecuse întreaga copilărie dezlegând enigme create de Jacques Saunière şi acum avea neplăcuta impresie că poemul din faţa lor conţinea infor­maţii pe care încă nu le sesizaseră.

"Trebuie să mai fie ceva aici, îşi spuse. Ingenios ascuns... dar real."

Şi mai era un gând care o frământa: se temea că, presupunând că vor izbuti să deschidă criptex-ul, ceea ce vor găsi înăuntru nu va fi o simplă "hartă către Sfântul Graal". În ciuda convingerii celor doi bărbaţi că în cilindrul de piatră se afla "adresa" comorii, ea dezle­gase suficiente mistere ale bunicului său pentru a şti că acesta nu-şi dezvăluia secretele prea uşor.

73
Controlorul de trafic aerian din tura de noapte moţăia în faţa unui radar în aşteptare, când căpitanul Poliţiei Judiciare dădu cu uşa de perete.

– Avionul lui Teabing! ţipă la el Bezu Fache dând buzna în tur­nul de control. Încotro a plecat?

Iniţial, omul bâigui ceva într-o jalnică încercare de a proteja in­teresele britanicului – unul dintre cei mai respectabili clienţi ai aerodromului.

– Bine, replică Fache. Te bag la arest fiindcă ai permis unui avion particular să decoleze fără să aibă un plan de zbor.

Căpitanul îi făcu semn unui agent, care se apropie cu o pereche de cătuşe. Controlorul se ridică, tremurând. Îşi aminti articolele din presă care dezbăteau o problemă controversată: era căpitanul Fache un erou sau un pericol public? El, unul, tocmai aflase răspunsul la această întrebare.

– Staţi! se rugă el la vederea cătuşelor. Doar atât vă pot spune: sir Leigh Teabing zboară adesea la Londra pentru un tratament me­dical. Are un hangar la Aeroportul Biggin Hill din Kent. La mar­ginea Londrei.

Fache făcu semn ofiţerului cu cătuşele să se îndepărteze:

– Spre Biggin Hill se îndreaptă şi în seara asta?

– Nu ştiu. Avionul a decolat pe culoarul său obişnuit şi ultimul contact radar avut cu el sugerează Londra ca destinaţie. Biggin Hill pare foarte probabil.

– Mai avea şi alţi pasageri?

– Domnule, jur că eu n-am de unde şti acest lucru. Clienţii noştri se pot duce direct la hangar şi se îmbarcă aşa cum doresc. Persoa­nele care se află la bord intră în responsabilitatea ofiţerilor vamali de la aeroportul de destinaţie.

Fache se uită din nou la ceas şi apoi privi aeronavele înşiruite ce aşteptau afară.

– Dacă se duc la Biggin Hill, în cât timp ajung?

Controlorul îşi răsfoi documentele:

– E un zbor scurt. Avionul ar putea ateriza în jurul orei... şase treizeci. Adică peste cincisprezece minute.

Fache se încruntă şi se întoarse spre unul dintre oamenii săi.

– Adu-mi un elicopter aici. Plec la Londra. Şi fă-mi legătura cu poliţia din Kent. Nu cu serviciul MI 5. Vreau discreţie. Poliţia locală. Spune-le să permită aeronavei lui Teabing să aterizeze şi pe urmă să-l înconjoare pe pistă. Să nu debarce nimeni până ce n-ajung eu acolo!


74
– Eşti tăcută, observă Langdon privind-o pe Sophie, aşezată de cealaltă parte a mesei.

– Doar obosită. Şi poemul acesta... Nu ştiu.

Profesorul avea şi el aceeaşi stare de spirit. Huruitul motoarelor şi uşoara legănare a avionului parcă îl hipnotizau, iar capul încă îl durea acolo unde îl lovise călugărul. Teabing era tot undeva în com­partimentul din spate şi Langdon hotărî să profite de momentul de singurătate pentru a vorbi cu Sophie ceva ce-l frământase de mult.

– Cred că am înţeles, în parte, motivul pentru care bunicul tău ţi-a cerut să iei legătura cu mine. Cred că voia ca eu să-ţi explic ceva!

– Istoria Sfântului Graal şi a Mariei Magdalena nu sunt motive suficiente?

Langdon ezită o clipă, neştiind cum ar trebui să continue.

– Este vorba despre răceala dintre voi doi, despre motivul pen­tru care nu ai mai vorbit cu el timp de zece ani. Jacques Saunière spera, cred, că lucrurile se vor îndrepta dacă vei înţelege ce anume v-a îndepărtat unul de altul.

Sophie se foi în scaun:

– Dar nu ţi-am spus ce anume ne-a îndepărtat unul de altul.

El o privi atent, scrutător:

– Ai surprins un ritual sexual, nu-i aşa?

– De unde ştii asta? !

– Sophie, mi-ai spus că ai văzut un lucru care te-a convins că bunicul tău făcea parte dintr-o societate secretă. Iar acel lucru te-a deranjat atât de tare, încât de atunci ai refuzat să mai stai de vorbă cu el. Eu ştiu destule despre societăţile secrete; n-am nevoie de mintea unui da Vinci pentru a-mi închipui ce anume ai văzut!

Ea tăcea.

– S-a întâmplat prin primăvară, nu-i aşa? continuă Langdon. În preajma echinocţiului. Pe la mijlocul lui martie.

Sophie privea în continuare pe fereastră:

– Veneam în vacanţa de primăvara, de la universitate. Mă întor­sesem acasă cu câteva zile mai devreme.

– Vrei să-mi povesteşti?

– Nu cred.

Apoi, brusc, se întoarse spre el; avea ochii în lacrimi.

– Nu ştiu prea bine ce am văzut.

– Erau prezenţi atât bărbaţi, cât şi femei?

După o clipă, Sophie încuviinţă.

– Îmbrăcaţi în alb şi negru?

Îşi şterse lacrimile şi apoi înclină din nou din cap, părând mai relaxată.

– Femeile purtau rochii albe de mătase... şi pantofi aurii. Ţineau în mâini globuri aurii. Bărbaţii aveau tunici negre şi pantofi negri.

Profesorul se strădui să-şi ascundă emoţiile, aproape că nu-i ve­nea să creadă ceea ce auzea. Sophie Neveu fusese martora unei ce­remonii sacre, vechi de două mii de ani!

– Purtau măşti? întrebă el. Măşti androgine?

– Da. Toţi. Identice. Femeile albe, bărbaţii negre!

Langdon citise numeroase descrieri ale acestei ceremonii şi-i înţelegea originile mistice:

– Se numeşte Hieros Gamos, îi spuse în şoaptă. Datează de peste două mii de ani. Preoţii şi preotesele egiptene o îndeplineau periodic, pentru a celebra puterea reproductivă a femeii. Iar dacă ai surprins Hieros Gamos fără a avea pregătirea şi cunoştinţele necesare pentru a-i înţelege semnificaţia, îmi dau seama că ai fost destul de şocată.

Ea nu îi răspunse.

– Expresia Hieros Gamos provine în limba greacă şi înseamnă mariaj sacru.

– Ritualul pe care l-am văzut eu nu era deloc o căsătorie.

– Mariaj, adică uniune, Sophie.

– Mai bine zis, sex.

– Nu.

– Nu?

Ochii ei măslinii îl priveau întrebători acum şi, pentru moment, Langdon cedă puţin.

– Adică... da, dintr-un punct de vedere, dar nu aşa cum înţele­gem noi termenul azi.

Şi-i explică mai departe că, deşi ceea ce văzuse ea păruse pro­babil un fel de ritual sexual, Hieros Gamos nu avea nimic de-a face cu erotismul. Era un act spiritual. În trecut, actul sexual era moda­litatea prin care omul putea ajunge la experienţa dumnezeirii. Anticii credeau că nici un bărbat nu era împlinit din punct de vedere spiritual dacă nu avea cunoaşterea carnală a sacrului feminin. Uni­unea fizică dintre bărbat şi femeie constituia unica modalitate prin care omul se împlinea spiritual şi ajungea la gnosis – cunoaşterea divinului. Pe vremea zeiţei Isis, ritualurile sexuale erau considerate unica punte dintre Pământ şi Ceruri.

– Prin comuniunea cu femeia, continuă Langdon, bărbatul putea atinge un moment de orgasm în care mintea i se golea de orice gând şi atunci putea să-l vadă pe Dumnezeu.

Sophie îi aruncă o privire sceptică:

– Orgasmul ca... rugăciune?

Profesorul ridică din umeri, deşi ea avea dintr-un anumit punct de vedere dreptate. Din punct de vedere fiziologic, orgasmul mas­culin era însoţit de o frântură de secundă complet lipsită de gânduri. Un scurt vacuum mental. Un moment de limpezime, în care Dum­nezeu putea fi întrezărit. Cei care practică meditaţia ating aceeaşi stare de vid mental fără să aibă nevoie de sex şi descriu adesea Nirvana ca pe un infinit orgasm spiritual.

– Sophie, nu trebuie să uiţi că opiniile despre sex ale anticilor erau complet diferite de ale noastre, cei de astăzi. Actul sexual dădea naştere unei noi vieţi – miracolul suprem – ori miracolele nu pot fi împlinite decât de zei. Capacitatea femeii de a da viaţă din pântecele ei îi conferea un caracter sacru. De zeiţă. Iar actul sexual era comuniunea celor două jumătăţi ale spiritului uman – cea mas­culină şi cea feminină – prin care bărbatul putea afla împlinirea spi­rituală şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Ce ai văzut tu nu avea nimic de-a face cu sexul, ci cu spiritualitatea. Ritualul Hieros Gamos nu e o perversiune. E o ceremonie profund sacrosanctă.

Cuvintele lui păreau că au atins o coardă sensibilă a sufletului ei. Sophie fusese extrem de reţinută şi de stăpână pe sine toată seara, dar acum, pentru prima dată, Langdon văzu cum aerul ei ferm şi controlat începe să se destrame. Ochii i se umplură din nou de la­crimi, pe care şi le şterse cu mâneca jachetei.

Mai bine să-i lase o clipă să-şi revină. Desigur, conceptul actului sexual ca o cale de comuniune cu Dumnezeu era, la prima vedere, de neimaginat. Studenţii lui evrei afişau întotdeauna o expresie siderată când le spunea că tradiţia iudaică timpurie implica acte se­xuale rituale. "Şi nu altundeva, ci doar în Templu!" Evreii din vechime credeau că în Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon rezida nu numai Dumnezeu, ci şi corespondentul său feminin, Shekinah. Oamenii care căutau împlinirea spirituală veneau la Tem­plu pentru a consulta preotesele – hierodule – cu care făceau dra­goste şi aveau asfel experienţa divinului prin intermediul uniunii fizice. Tetragrama iudaică YHWH – numele sacru al lui Dumnezeu – provine, de fapt, din numele Yehova, la rândul lui o îmbinare andro­gină a masculinului Yah cu numele pre-ebraic al Evei, Havah.

– Pentru Biserica începuturilor creştine, îi explică Langdon pe acelaşi ton blând, "utilizarea" actului sexual ca un mijloc de a comu­nica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate. Din motive lesne de înţeles, Biserica a făcut tot ce a putut pentru a demoniza dragostea fizică şi a o ostraciza ca pe un act dez­gustător şi păcătos. Iar celelalte religii majore ale vremii au proce­dat la fel.

Sophie rămase tăcută, dar profesorul avea impresia că încet-încet începe să-l înţeleagă mai bine pe bunicul ei. Ca o ironie a sorţii, Langdon abordase aceeaşi temă în sala de curs, cu numai câteva luni în urmă.

– E, oare, surprinzător faptul că avem faţă de sex sentimente contradictorii? îi întrebase atunci pe studenţii săi. Moştenirea noas­tră antică şi însăşi fiziologia corpului uman ne sugerează că sexul e un lucru perfect natural – o cale spre împlinirea spirituală – şi totuşi religia modernă îl blamează, considerându-l ruşinos, şi ne învaţă să ne înăbuşim dorinţele sexuale ca fiind porniri diavoleşti.

Langdon preferase totuşi să nu-şi şocheze studenţii povestindu-le că mai mult de zece societăţi secrete din lumea întreagă – multe foarte influente – practicau încă şi astăzi ritualuri sexuale, păstrând astfel vii vechile tradiţii. Personajul interpretat de Tom Cruise în Eyes Wide Shut descoperise acest lucru când se strecurase în mijlocul unei întruniri secrete a elitei din Manhattan şi surprinsese o ceremonie Hieros Gamos. Din păcate, realizatorii filmului dena­turaseră semnificaţia ritualului, dar esenţa lui totuşi rămăsese – o so­cietate secretă care celebra magia uniunii sexuale.

– Domnule profesor, îl interpelase un student de prin ultimele rânduri. Vreţi să spuneţi că, în loc să mergem la biserică, ar trebui să facem mai mult sex?

Langdon surâsese, fără a muşca din momeală. Din ce auzise el despre petrecerile de la Harvard, tinerii ăştia nu duceau deloc lipsă de sex.

– Domnilor, replicase el, conştient că se află pe un teren minat, aş putea să vă ofer doar o sugestie. Fără a fi atât de temerar, încât să propovăduiesc sexul premarital şi, deopotrivă, fără a fi atât de naiv încât să cred că sunteţi cu toţii nişte îngeraşi puri, vă voi oferi un sin­gur sfat referitor la viaţa sexuală...

Toţi băieţii din sală se aplecaseră în faţă, pentru a auzi mai bine.

– Data viitoare când vă veţi afla în compania unei femei, încer­caţi să priviţi în propriul suflet şi să vedeţi dacă nu cumva puteţi aborda sexul ca pe un act mistic, spiritual. Străduiţi-vă să găsiţi acea scânteie de divinitate pe care bărbatul o poate atinge numai prin uni­unea cu sacrul feminin.

Fetele din bănci aprobaseră în tăcere, surâzând cu subânţeles. Băieţii schimbaseră între ei chicote grosolane şi glume fără perdea. Langdon oftase. Bărbaţii de la colegiu erau încă nişte băieţei.

Sophie îşi lipi fruntea rece de fereastră şi, privind în gol, în noapte, încercă să înţeleagă tot ce-i spusese Langdon. Păreri de rău începeau iarăşi s-o copleşească. "Zece ani." Gândul îi zbură la tean­curile de scrisori nedeschise pe care le primise de la bunicul ei. "Îi voi spune totul lui Robert." Fără a-şi întoarce privirea de la geam, începu să îi povestească. Încet. Cu reţinere.

Relatându-i cele întâmplate în noaptea aceea, simţi cum alunecă înapoi, în trecut... străbate păduricea din jurul proprietăţii bunicului ei din Normandia... cercetează casa care pare pustie... aude vocile care răzbesc de undeva, de dedesubt... şi apoi descoperă uşa secretă. Coboară încet scara de piatră, treaptă cu treaptă. Parcă simte şi acum în nări aerul jilav, rece... Era în martie. Din penumbra în care se ascunsese, la capătul scării, privea grupul de oameni necunoscuţi care se legănau şi intonau incantaţiile la lumina tremurătoare a lumânărilor.

"Visez", îşi spusese în sinea ei. "E un vis. Ce altceva ar putea fi?"

Femeile şi bărbaţii erau intercalaţi, alb, negru, alb, negru. Robele de mătase fluturau atunci când femeile ridicau în mâini globurile aurii şi rosteau în cor:

– Am fost cu tine de la începuturi, în zorii a tot ce e sfânt, te-am purtat în pântece înainte de venirea zilei.

Apoi globurile erau lăsate mai jos şi toţi participanţii începeau să se legene înainte şi înapoi, de parcă ar fi fost în transă. Celebrau, probabil, ceva ce se afla chiar în mijlocul cercului.

"La ce se uită oare?"

Ritmul incantaţiei se acceleră. Mai repede! Mai tare!

– Femeia din faţa ta e dragoste! strigau femeile, ridicând din nou globurile.

Iar bărbaţii răspundeau:

– Ea-şi are sălaş în eternitate!

Incantaţia era din ce în ce mai sacadată. Mai rapidă. Mai sonoră. Participanţii făcuseră un pas înainte şi îngenuncheaseră cu toţii, în acea clipă, Sophie reuşise, în sfârşit, să vadă ceea ce priveau toţi.

Pe un altar jos, decorat, din mijlocul cercului, se afla un bărbat. Gol, întins pe spate, cu chipul acoperit de o mască neagră. Sophie recunoscuse imediat trupul şi semnul din naştere de pe umăr. Abia izbutise să-şi înăbuşe strigătul de surprindere. Grand-père! Imagi­nea era într-adevăr şocantă, dar asta nu era totul.

Deasupra bunicului ei se afla o femeie, goală şi ea, cu o mască albă şi cu părul bogat, argintiu, care-i cădea liber pe spate. Avea un trup durduliu, departe de a fi perfect, şi se legăna în ritmul incan­taţiei, făcând dragoste cu bunicul ei.

Sophie voise să se întoarcă şi să fugă, dar picioarele îi erau ca de plumb. Zidurile subsolului o încarcerau, iar incantaţia, ajunsă la un ritm ameţitor, o hipnotiza. Cuvintele intonate deveniseră aproape un cântec, tot mai tare, mai sacadat şi mai frenetic. Cu un urlet brusc, întreaga atmosferă păruse că explodează. Simţea că i se taie respi­raţia şi îşi dăduse seama că plânge în hohote mute. Se întorsese şi se împleticise pe scări, ieşise afară din casă, şi pornise imediat spre Paris, tremurând din tot corpul.


75
Turbojetul survola marea de lumini de pe Coasta de Azur, când Aringarosa îşi închise telefonul, după o a doua convorbire cu Fache. Întinse mâna după punga pe care o folosea când avea rău de avion, dar îşi dădu seama că era prea şocat pentru a mai simţi chiar şi greaţă.

"De s-ar termina odată!"

Ultimele veşti primite de la Fache erau greu de imaginat, incre­dibile, dar în noaptea asta nimic nu mai părea să aibă sens. "Ce se întâmplă?" Totul ieşise violent de sub orice posibilitate de control, "În ce l-am amestecat pe Silas? În ce m-am amestecat eu însumi?!"

Tremurând, episcopul se apropie de cabina pilotului.

– Trebuie să schimbam destinaţia.

Pilotul îi aruncă o privire peste umăr şi izbucni în râs:

– Glumeşti, nu-i aşa?

– Nu. Trebuie să ajung imediat la Londra!

– Părinte, ăsta e un zbor charter, nu un taxi!

– Îţi voi plăti suplimentar, fireşte! Cât vrei? Până la Londra facem doar o oră în plus spre nord şi aproape că nu e nevoie să schimbam direcţia, aşa că...

– Nu e o chestiune legată de bani, părinte! Sunt alte elemente de care trebuie să ţin seama.

– Zece mii de euro. Pe loc.

Pilotul se întoarse, cu ochii cât cepele.

– Cât? Ce fel de preot poartă cu el atâţia bani lichizi?!

Aringarosa se apropie de servieta lui neagră, o deschise şi scoase una dintre obligaţiunile la purtător, pe care i-o întinse.

– Ce-i asta? întreba omul.

– O obligaţiune la purtător emisă de Banca Vaticanului, în va­loare de zece mii de euro.

Pilotul îi aruncă o privire nedumerită:

– E acelaşi lucru cu banii lichizi!

– Numai că banii sunt bani, îi răspunse omul şi-i înapoie obligaţiunea.

Aringarosa simţi că i se înmoaie picioarele şi se rezemă de uşa cabinei.

– E o problemă de viaţă şi de moarte, îi spuse. Trebuie să mă ajuţi. Trebuie să ajung la Londra.

Pilotul privi lung inelul de aur de pe degetul episcopului.

– Sunt diamante adevărate?

– Oh, nu mă pot despărţi de acest inel!

Omul ridică din umeri şi-i întoarse spatele, revenind la comen­zile avionului.

Cu o tristeţe copleşitoare, Aringarosa îşi mângâie inelul de pe deget. Din păcate, tot ce însemna acest inel pentru el avea să fie pier­dut, oricum. După un îndelung moment, îl scoase de pe inelar şi-l aşeză tăcut pe bordul avionului.

Apoi se retrase la locul său din spate şi se trânti pe o banchetă. După cincisprezece secunde, simţi cum avionul virează câteva grade spre nord.

Totuşi, episcopul nu simţea nici o urmă de bucurie în suflet.

Totul începuse sub forma unei cauze sfinte. Un plan ingenios pus la punct. Acum, aidoma unui domino, piesele se prăbuşeau una câte una... iar finalul nu se întrezărea încă.