Codul lui da Vinci

83
Ceasul cu Mickey Mouse al lui Langdon arăta aproape şapte şi treizeci de minute când coborî din limuzina pe aleea Inner Temple, alături de Sophie şi Teabing. Împreună, se strecurară printr-un labirint de clădiri, până la piaţeta din jurul Bisericii Temple. Zidurile de piatră luceau spălate de ploaie, iar în nişele de sub cupolă uguiau turturele.

Biserica era construită în întregime din piatră de Caen. Clădirea circulară, cu o faţadă care te intimida de-a dreptul, cu un foişor cen­tral şi un naos excentric amplasat, semăna mai degrabă cu o fortăreaţa militară decât cu un lăcaş de rugăciune. Sfinţită pe data de 10 februa­rie 1185 de patriarhul Ierusalimului, Heraclius, Temple Church a su­pravieţuit secolelor de tulburări politice, marelui incendiu din Londra, Primului Război Mondial, fiind grav afectată de bombele germane în 1940. După război, a fost restaurată, redându-i-se măreţia şi gloria de odinioară.

"Simplitatea structurii circulare", îşi spuse Langdon, privind clă­direa pentru prima dată. Arhitectura era robustă şi simplă, amintind mai degrabă de asprul Castel Sant' Angelo, decât de rafinatul Panteon roman. Anexa pătrăţoasă din dreapta era o excrescenţă hidoasă, care nu reuşea să modifice însă forma iniţială, păgână, a structurii centrale.

– E sâmbătă dimineaţa, spuse Teabing şchiopătând spre intrare, şi îmi închipui că nu va fi slujbă înăuntru.

Intrarea în biserică se făcea printr-o nişă de piatră ce încadra o uşă masivă din lemn. În stânga uşii, părând ajunsă acolo printr-o întâmplare nefericită, se afla o mică plăcuţă pe care erau trecute pro­gramul de funcţionare şi orarul slujbelor religioase.

Citind-o, sprâncenele lui Teabing se încruntară:

– Biserica e închisă pentru vizitatori timp de încă două ore.

Puse mâna pe clanţă şi împinse. Uşa nu se clinti. Lipindu-şi ure­chea de tăblia groasă din lemn, ascultă. După o clipă, chipul îi căpătă o expresie jucăuşă, şi Teabing arătă cu degetul spre plăcuţă.

– Robert, citeşte programul slujbelor, dacă vrei. Cine este de ser­viciu săptămâna aceasta?

În biserică, băiatul de altar tocmai isprăvea de aspirat pernuţele de rugăciune când auzi un ciocănit în uşă. Nu-i dădu nici o atenţie. Părintele Harvey Knowles avea propriile lui chei şi, oricum, trebuia să apară abia peste două ore. Probabil că era doar un turist sau vreun localnic nerăbdător. Băiatul nu opri aspiratorul, însă nici ciocănitul nu încetă. "Dar nu ştii să citeşti?" Pe plăcuţa de pe uşă scria clar că sâmbăta biserica se deschidea abia la nouă şi jumătate, aşa că tânărul îşi continuă netulburat curăţenia.

Brusc, ciocănitul se transformă într-un bubuit violent, de parcă omul de afară izbea uşa cu o rangă de metal. Băiatul opri aspiratorul şi se apropie mânios de uşă, o descuie şi o deschise. Trei oameni se aflau în faţa intrării. "Turişti", mârâi el.

– Deschidem la nouă şi jumătate.

Tipul mai solid făcu un pas înainte, sprijinindu-se în cârjele sale metalice.

– Eu sunt sir Leigh Teabing, declară solemn, cu un accent saxon afectat. Aşa cum nu mă îndoiesc că ştii, îi însoţesc pe doamna şi domnul Cristopher Wren al Patrulea.

Şi se trase în lături, făcând un semn elegant cu braţul către cuplul din spatele său. Femeia avea trăsături plăcute şi păr bogat, roşcat, ce-i cădea pe umeri. Bărbatul era înalt, brunet şi avea o figură care îi părea cunoscută.

Băiatul de altar rămase o clipă tăcut, neştiind ce să răspundă. Sir Cristopher Wren era cel mai de seamă donator al Bisericii Temple. Datorită lui fusese posibilă refacerea lăcaşului după ma­rele incendiu. Numai că omul trecuse în lumea drepţilor la înce­putul secolului al optsprezecelea.

– Ăăă... sunt... onorat să vă întâlnesc...

Insul cu cârjele se încruntă:

– Bine că nu lucrezi în vânzări, tinere, fiindcă nu ai deloc un aer convingător. Unde este părintele Knowles?

– Azi e sâmbătă. Programul său începe mai târziu.

Sprâncenele infirmului coborâră şi mai mult:

– Poftim recunoştinţă! Ne-a dat asigurări că va fi aici, dar se pare că va trebui să ne descurcăm fără el. Nu va dura mult.

Băiatul nu se clinti din pragul uşii.

– Îmi cer scuze, dar ce anume nu va dura mult?

Ochii celui cu cârjele se îngustară ca două fante, iar şi se aplecă spre şoptind, ca şi cum voia să-i scutească pe ceilalţi de aceasta neplăcere:

– Tinere, se pare că eşti nou aici! În fiecare an, urmaşii lui sir Cristopher Wren aduc un dram din cenuşa răposatului, pentru a o împrăştia în Biserica Temple. Aşa e prevăzut în testamentul lui. Nimeni nu e tocmai încântat de această tradiţie, dar ce putem face noi?

Băiatul lucra aici de vreo doi ani, dar până acum nu auzise de un asemenea obicei.

– Ar fi mai bine dacă aţi aştepta până la nouă şi jumătate. Biserica e închisă pentru moment şi încă n-am terminat curăţenia.

Infirmul se încruntă iarăşi, furios:

– Tinere, unicul motiv pentru care mai ai astăzi unde face cu­răţenie este domnul din buzunarul acelei doamne!

– Poftiţi?!

– Doamnă Wren, reluă omul cu cârjele, sunteţi atât de amabilă încât să-i arătaţi acestui tânăr impertinent relicvariul cu cenuşă?

Femeia ezită o clipă, apoi, de parcă şi-ar fi revenit dintr-o transă profundă, duse mâna la buzunarul jachetei şi scoase un mic cilindru înfăşurat într-un material protector:

– Iată, vezi? lătră infirmul. Acum, ori respecţi ultima dorinţă a defunctului şi ne laşi să presărăm cenuşa, ori am să-i spun părintelui Knowels cât de bine am fost trataţi.

Băiatul mai ezită o clipă, amintindu-şi că părintele era foarte ri­guros în respectarea tradiţiilor bisericii şi, mai cu seamă, că se înfuria cumplit atunci când ceva, indiferent ce, arunca o lumină mai puţin plăcută asupra acestui lăcaş de cult. Poate că părintele uitase pur şi simplu de sosirea acestor oaspeţi. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci risca mult mai mult refuzându-i, decât dacă le-ar fi permis să intre. "La urma urmei, au zis că nu durează decât un minut. Ce rău aş face?"

Când făcu un pas într-o parte pentru a-i lăsa pe cei trei să intre, băiatul ar fi putut să jure că doamna şi domnul Wren erau la fel de năuci ca şi el. Destul de tulburat, se întoarse la treburile lui, privin­du-i pe furiş cu coada ochiului.

Langdon nu-şi putu stăpâni un zâmbet atunci când intrară în biserică:

– Leigh, şopti el, eşti un mincinos desăvârşit!

Ochii lui Teabing străluceau de încântare:

– Clubul de Teatru de la Oxford. Şi acum se mai vorbeşte încă despre magistrala mea interpretare în rolul lui Iulius Caesar. Sunt sigur că nimeni n-a jucat Scena întâi din Actul al treilea cu mai multă dăruire decât mine.

– Parcă personajul tău era deja mort în scena aceea?!

Teabing îşi suflă nasul:

– Da, dar toga mi s-a desfăcut când m-am prăbuşit şi a trebuit să zac jumătate de oră pe scenă cu "băieţaşul" pe afară. Şi totuşi, nici un muşchi nu mi s-a clintit. Am fost magistral, îţi spun eu!

Langdon făcu o grimasă: "Uite ce-am pierdut!"

Străbătând anexa rectangulară spre arcada de la intrare în corpul central al bisericii, profesorul privi cu uimire interiorul auster. Deşi structura altarului era similară cu cea a unei biserici creştine obişnuite, mobilierul era rece şi simplu, fără ornamentaţiile tradiţionale.

– Sumbru, şopti el.

Teabing chicoti încet:

– Biserica Angliei. Anglicanilor le place religia nediluată – fără nimic care să-i distragă de la nenorocirea lor.

Sophie pătrunse prin arcada ce dădea în vasta sală circulară a lăcaşului.

– Parcă ar fi o fortăreaţă, şopti ea.

Langdon încuviinţă tăcut. Chiar de aici, de la intrare, zidurile păreau neobişnuit de robuste.

– Cavalerii templieri erau un ordin războinic, le reaminti Teabing. O organizaţie militară şi religioasă în acelaşi timp. Bisericile pe care le construiau erau totodată fortăreţe şi bănci.

– Bănci? se miră Sophie.

– Ei, da. Templierii au fost cei care au inventat conceptul modern de activitate bancară. Era periculos pentru nobilimea europeană a acelor vremuri să călătorească având cu sine aur, aşa că templierii le permiteau celor avuţi să-şi depună averile în cea mai apropiată Bise­rică a Templului şi apoi să le retragă din orice altă biserică a lor din Europa. Iar pentru aceasta nu aveau nevoie decât de o documentaţie bine pusă la punct. Şi de un mic comision, adăugă britanicul făcând cu ochiul. Aşa s-au născut primele automate bancare.

Teabing arătă cu cârja spre un vitraliu în care primele raze ale soarelui aureolau un cavaler înveşmântat în alb, pe un cal rozaliu.

– Alanus Marcel, adăugă el, a fost Maestru al Templului la înce­putul secolului al XIII-lea. El şi succesorii săi au deţinut titlul par­lamentar de Primus Baro Angiae.

Langdon părea surprins:

– Primul Baron al Tărâmului?

– Maestrul Templului – susţin unii – avea o putere mai mare decât însuşi regele.

Oprindu-se pentru o clipă, Teabing aruncă o privire furişă spre băiatul de altar, care continua să cureţe pardoseala.

– Ştii, îi şopti el lui Sophie, se zice că Sfântul Graal a fost adus o dată în aceasta biserică peste noapte, când Templierii îl mutau dintr-o ascunzătoare în alta. Îţi poţi imagina cele patru cufere cu documentele Sangreal odihnindu-se aici, alături de sarcofagul Ma­riei Magdalena? Mi se face pielea ca de găină când mă gândesc.

Langdon încercă aceeaşi senzaţie atunci când pătrunseră în sala circulară. Străbătuse cu privirea zidurile de piatră şi garguiele, de­monii, monştrii şi chipurile schimonosite, care parcă priveau toate spre centrul încăperii. Sub ele, un singur rând de strane din piatră înconjurau întreaga sală, ca un brâu.

– O arenă, şopti el.

Teabing ridică o cârjă şi arătă spre stânga şi spre dreapta.

Langdon îi văzuse deja.

Zece cavaleri de piatră.

Cinci la stânga, cinci la dreapta.

Întinse pe pardoseală, siluetele sculptate în mărime naturală se odihneau senine. Cavalerii erau înveşmântaţi în armuri, cu săbii şi scu­turi, mormintele oferindu-i profesorului strania impresie că se stre­curase cineva în biserică şi turnase ipsos peste oştenii adormiţi. Trupurile de piatră erau roase de vreme, dar totuşi fiecare avea o înfăţişare distinctă – armuri diferite, poziţii deosebite ale braţelor sau picioarelor, trăsături caracteristice şi însemne specifice pe fiecare scut.

"În Londra zace un cavaler de papă îngropat."

Cu fiecare pas, Langdon se simţea mai emoţionat.

Aici era locul!


84
Pe o alee dosnică, foarte aproape de Temple Church, Rémy Legaludec opri limuzina Jaguar în spatele unui şir de tomberoane industriale. Verifică repede zona. Pustie. Coborî din maşină, des­chise portiera din spate şi urcă.

Simţind prezenţa majordomului, călugărul se scutură din apa­renta lui amorţeală şi-l privi cu ochii roşii, mai degrabă curioşi decât temători. Pe Rémy îl impresionase puternic puterea lui de a-şi păstra calmul atâta vreme. Se zbătuse puţin la început. În Range Rover, călugărul păruse că-şi acceptă soarta şi că-şi încredinţează viitorul în mâinile unei puteri suprapământene.

Lărgindu-şi puţin papionul, Rémy îşi deschise gulerul înalt, apretat, al uniformei, îşi descheie smochingul şi simţi că respiră cu adevărat pentru primă dată, după ani de zile. Se apropie de minibar şi îşi turnă un pahar de votcă Smirnoff, pe care-l dădu peste cap dintr-o singură înghiţitură, umplându-l imediat la loc.

"Curând voi fi un om avut."

Scotocind prin minibar, găsi un tirbuşon şi-i deschise lama as­cuţită. Cuţitul era folosit în mod obişnuit pentru retezarea foliei de plumb de pe dopurile sticlelor de vin, însă în dimineaţa asta avea să servească unui scop mult mai dramatic. Rémy se întoarse spre Silas, ţinând în mână lama argintie.

În ochii roşii ai călugărului licări acum spaima.

Majordomul zâmbi şi se apropie. Albinosul se trase înapoi, lup­tându-se cu banda adezivă care-l imobiliza.

– Stai liniştit, şopti Rémy, ridicând cuţitul.

Silas nu putea crede că Dumnezeu îl uitase. Reuşise chiar să transforme durerea fizică pricinuită de legăturile care-i sfâşiau carnea într-un exerciţiu spiritual, cârceii care-i cuprinseseră muşchii lipsiţi de sânge amintindu-i de suferinţele îndurate de Iisus. "M-am rugat toată noaptea pentru izbăvire." Acum, văzând cum lama se apropie, îşi închise ochii.

Un junghi ascuţit îi străpunse umerii. Ţipă, neputând să creadă că avea să moară acolo, pe podeaua acestei limuzine, incapabil să se apere. "Am înfăptuit lucrarea Domnului! Învăţătorul a zis că mă va apăra."

Simţi o căldură furnicătoare care-i învăluia spatele şi umerii şi îşi imagina valurile de sânge care i se scurgeau din trup. Un alt junghi îi înţepă coapsele şi în creier îşi făcu apariţia vălul familiar de ceaţă – mecanismul de apărare a corpului împotriva durerii.

Fierbinţeala îi cuprinse toţi muşchii şi Silas strânse ochii mai tare, hotărât ca ultima imagine din viaţa sa să nu fie aceea a pro­priului asasin. În locul ei, şi-l închipui pe tânărul episcop Aringarosa în faţa micii bisericuţe din Spania... biserica pe care ei doi o clă­diseră doar cu mâinile goale. "Începutul vieţii mele."

Parcă tot trupul îi luase foc.

– Ia o înghiţitură, şopti majordomul, vorbind cu un puternic accent francez. Îţi face bine la circulaţie.

Silas deschise ochii, uluit. Un chip înceţoşat şedea aplecat asupra lui, oferindu-i un pahar. Pe podeaua maşinii, alături de cuţitul imaculat, se afla un morman de bandă adezivă.

– Bea asta, repeta omul. Durerea pe care o simţi e sângele care începe să-ţi circule prin muşchi.

Zvâcnetul fierbinte se transformă treptat într-un val de furnicături. Votca avea un gust oribil, dar o bău, recunoscător. Soarta îi rezervase o porţie zdravănă de ghinion în noaptea asta, dar Dumnezeu remediase totul, cu o singură întorsătură miraculoasă.

"Domnul nu m-a uitat!"

Ştia cum ar numi episcopul Aringarosa această schimbare de situaţie.

"Intervenţie divină."

– Am vrut să te eliberez mai devreme, se scuză servitorul, dar mi-a fost imposibil. Cu toată poliţia care a năvălit la Château Villette şi mai apoi la aeroport n-am avut când, până acum. Înţelegi, Silas, nu-i aşa?

Albinosul tresări, stupefiat.

– De unde îmi cunoşti numele?

Servitorul îi surâse.

Silas se ridică, frecţionându-şi muşchii înţepeniţi, pradă unui ames­tec de necredinţă, recunoştinţă şi nedumerire:

– Tu eşti... Învăţătorul?

Rémy clătină din cap, izbucnind în râs:

– Aş fi vrut eu să am atâta putere. Nu, nu sunt eu Învăţătorul. Dar, ca şi tine, îl slujesc pe el. Dar Învăţătorul are o părere bună despre tine. Mă numesc Rémy.

– Dar... nu înţeleg. Dacă lucrezi pentru Învăţător, de ce a adus Langdon cheia de boltă la tine acasă?

– Nu era casa mea, ci a unuia dintre cei mai cunoscuţi istorici ai Graalului, sir Leigh Teabing.

– Dar tu locuiai acolo. Şansele ca...

Rémy zâmbi din nou, aparent câtuşi de puţin mirat de coincidenţa care-l adusese pe Langdon acolo.

– Totul a fost extrem de previzibil. Robert Langdon intrase în posesia cheii de boltă şi avea nevoie de ajutor. Unde ar fi fost mai logic să-l caute, decât în casa lui Leigh Teabing? Faptul că locuiam şi eu tot acolo a fost motivul pentru care Învăţătorul m-a abordat. De unde crezi că ştie el atâtea lucruri despre Graal?

Acum îşi dădu Silas seama, uluit. Învăţătorul recrutase un servi­tor care avea acces la cercetările lui Leigh Teabing. Un plan strălucit!

– Am multe să-ţi povestesc, continuă Rémy şi-i întinse revol­verul Heckler and Koch încărcat.

Apoi se întinse spre bordul maşinii şi scoase din torpedo un pis­tol mic:

– Dar mai întâi avem o treabă de făcut.

Căpitanul Fache coborî din elicopter pe Aeroportul Biggin Hill şi ascultă, siderat, relatarea inspectorului-şef.

– Am percheziţionat eu însumi avionul, insistă el, şi n-am găsit pe nimeni înăuntru.

Apoi adăugă pe un ton ofensat:

– Şi trebuie să adaug că, dacă sir Leigh Teabing mă dă în jude­cată, voi...

– L-aţi interogat pe pilot?

– Fireşte că nu! Este cetăţean francez şi procedurile noastre impun...

– Du-mă la avion!

Ajuns la hangar, Fache nu avu nevoie nici de un minut întreg pentru a identifica o ciudată pată de sânge pe jos, aproape de locul în care fusese parcată limuzina. Când se apropie de avion, începu să bată energic în fuzelaj.

– Sunt căpitanul Fache de la Poliţia Judiciară Franceză. Deschide imediat!

Speriat, pilotul deschise uşa şi coborî scara.

Fache urcă. Trei minute mai târziu, cu ajutorul revolverului, obţinuse o mărturisire completă, inclusiv o descriere fidelă a călugă­rului albinos. În plus, află că Langdon şi Sophie lăsaseră ceva în sei­ful avionului, un fel de cutie din lemn. Deşi declară că nu ştia ce se afla în acea cutie, pilotul îi spuse că asupra ei se concentrase întreaga atenţie a lui Langdon, pe tot parcursul zborului până la Londra.

– Deschide seiful!

Omul îi aruncă o privire îngrozită:

– Nu ştiu combinaţia!

– Foarte rău! Tocmai aveam de gând să nu-ţi retrag licenţa de zbor!

Pilotul îşi frânse mâinile:

– Cunosc nişte oameni de la întreţinere de aici. Poate vor reuşi să dea o gaură.

– Ai o jumătate de oră la dispoziţie!

Omul se repezi la staţia radio.

Fache intră în compartimentul din spate al avionului şi îşi turnă un pahar mare de tărie. Era devreme, dar nu dormise toată noaptea, aşa că nu mai conta dacă bea ceva înainte de prânz. Aşezându-se într-un fotoliu confortabil, închise ochii, încercând să-şi pună ordine în gânduri. "Gafa poliţiei din Kent mă poate costa mult." Toate forţele porniseră deja în urmărirea limuzinei Jaguar.

Telefonul începu să-i sune.

– Alo?

– Sunt în drum spre Londra! Ajung într-o oră.

Era episcopul Aringarosa:

– Credeam că te duci la Paris!

– Sunt foarte îngrijorat. Mi-am schimbat planurile.

– N-ar fi trebuit s-o faci.

– L-ai recuperat pe Silas?

– Nu. Răpitorii lui au păcălit poliţia locală înainte de a ajunge eu aici.

Aproape că simţea în receptor furia din glasul episcopului:

– M-ai asigurat că vei opri avionul acela!

Fache coborî vocea:

– Ţinând seama de situaţia în care te afli, îţi recomand să nu-mi pui răbdarea la încercare azi. Îi voi găsi pe Silas şi pe ceilalţi cât de curând. Unde aterizezi?

– O clipă.

Aringarosa acoperi receptorul cu mâna şi după un moment reveni:

– Pilotul încearcă să obţină permisiunea de aterizare la Heathrow. Sunt unicul lui pasager, dar cursa nu era programată.

– Spune-i să vină la Aeroportul Biggin Hill din Kent. Îi obţin eu permisiunea de aterizare. Dacă nu voi fi aici când veţi sosi, voi lăsa o maşină să vă aştepte.

– Mulţumesc.

– Aşa cum ţi-am spus de la bun început, ai face bine să-ţi aminteşti că nu eşti singurul pe punctul de a pierde totul în afacerea asta.

85
"Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'."

Toţi cavalerii din Temple Church stăteau întinşi pe spate, cu ca­pul sprijinit pe câte o pernă din piatră. Sophie îşi stăpâni un tremur uşor. Globul din poem îi stârnea amintiri ale ritualului surprins în casa bunicului.

"Hieros Gamos. Globurile."

Oare acelaşi ritual fusese practicat şi în această biserică? Încăperea circulară părea construită special pentru astfel de ritua­luri păgâne. Un şir de strane din piatră urma întreaga circumferinţă a zidului. "O arenă", aşa cum o numise Robert. Îşi imagină incinta noaptea, plină de persoane mascate murmurând incantaţii la lumina torţelor şi urmărind o "sacră comuniune" ce se desfăşura în mijlocul lor.

Alungându-şi imaginea din minte, se apropie, împreună cu Langdon şi Teabing, de primul grup de cavaleri. În ciuda insistenţelor britanicului, care susţinea că trebuie să dea dovada de meticu­lozitate, Sophie era nerăbdătoare şi o luă înaintea lor, trecând în revistă rapid cei cinci cavaleri din partea stângă.

Cercetând aceste prime morminte, observă asemănările şi deose­birile dintre ele. Toţi cavalerii erau întinşi pe spate, dar trei dintre ei aveau picioarele aşezate drept, iar ceilalţi doi le aveau încrucişate. Diferenţa nu părea a avea vreo relevanţă. Examinându-le veşmin­tele, observă că doi purtau câte o tunică peste armură, iar trei aveau robe lungi până la glezne. La fel de irelevant! Sophie îşi îndreptă apoi atenţia spre singura deosebire pe care o mai remarca: poziţia mâinilor. Doi cavaleri ţineau în mâini câte o spadă, doi se rugau, iar cel de-al patrulea avea braţele întinse pe lângă corp. După ce-i mai studie atentă câteva secunde, ridică din umeri: nicăieri nu se vedea vreun semn al unui glob lipsă.

Simţind greutatea criptex-ului în buzunar, privi înapoi, spre Langdon şi Teabing. Cei doi se mişcau încet şi ajunseseră abia la al treilea cavaler – aparent fără mai mult succes decât ea. Neavând răbdare să mai aştepte, se îndreptă spre cel de-al doilea grup de ca­valeri. În vreme ce traversa sala spre partea dreaptă, recită în gând poemul pe care îl citise de atâtea ori, încât îl ştia pe dinafară:
"În Londra zace un cavaler de papă îngropat.

A lui strădanie o sfântă urgie îşi atrase.

Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'.

Vorbind de carne Roza şi pântece însămânţat."

Când ajunse în dreptul mormintelor, îşi dădu seama că erau asemănătoare cu primele. Toţi cavalerii zăceau întinşi pe spate, pur­tau armuri şi aveau spade.

Toţi, cu excepţia celui de-al zecelea.

Grăbindu-se într-acolo, rămase cu privirile lipite de mormânt.

"Fără pernă. Fără armură. Fără tunică. Fără spadă."

– Robert! Leigh! strigă şi vocea ei răsună între zidurile de piatră. De aici lipseşte ceva.

Cei doi bărbaţi porniră imediat spre ea:

– Un glob? întrebă Teabing, agitat.

Cârjele şi protezele lui clincăneau în ritm rapid pe pardoseală.

– Lipseşte un glob?

– Nu chiar, le răspunsese. Pare că lipseşte cavalerul cu totul.

Ajungând lângă ea, cei doi încremeniră, năuciţi. În locul cava­lerului întins cu faţa în sus, se afla un sarcofag de piatră, închis. Sicriul avea o formă trapezoidală, mai îngust la picioare şi lăţindu-se spre cap, cu capacul bombat.

– De ce nu e şi acest cavaler la vedere? întrebă Langdon.

– Fascinant, murmură Teabing, frecându-şi bărbia. Uitasem com­plet de această ciudăţenie. Sunt ani de zile de când n-am mai fost aici.

– Sicriul acesta, interveni Sophie, pare a fi fost lucrat în aceeaşi perioadă şi de acelaşi sculptor ca şi celelalte nouă. Atunci, de ce cavalerul de aici este în sarcofag, şi nu deasupra lui, la fel ca ceilalţi?

Britanicul clătină din cap agale.

– Iată unul dintre misterele acestei biserici. Din câte ştiu eu, nimeni nu a găsit încă o explicaţie

– Hei! strigă băiatul de altar, apropiindu-se cu o expresie iritată. Iertaţi-mă dacă par nepoliticos, dar mi-aţi spus că vreţi să împrăştiaţi cenuşa defunctului, ori eu văd că, de fapt, admiraţi interiorul.

Teabing se încruntă şi se întoarse spre Langdon:

– Domnule Wren, se pare că generozitatea de care a dat dovadă familia dumneavoastră nu vă permite să vă petreceţi câteva mo­mente în aceasta biserică. Poate că ar fi mai bine să risipim cenuşa şi să terminăm odată!

Apoi se răsuci către Sophie:

– Doamnă Wren?

Ea preluă mingea şi scoase criptex-ul din buzunar:

– Şi acum, se răsti sir Leigh la băiat, eşti amabil să ne oferi puţină intimitate?

Tânărul nu se clinti, studiindu-l pe Langdon cu o privire fixă:

– Îmi păreţi cunoscut de undeva.

– Poate fiindcă domnul Wren vine aici în fiecare an! exclamă Teabing.

"Sau poate", îşi spuse Sophie cu teamă, "fiindcă l-a văzut la televizor anul trecut, la Vatican."

– Nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Wren, răspunse băiatul.

– Greşeşti, interveni profesorul pe un ton calm şi politicos. Cred că noi doi ne-am mai văzut anul acesta. Părintele Knowles nu a făcut prezentările de rigoare, dar eu ţi-am recunoscut figura de la bun început. Îmi dau seama că am venit într-un moment nepotrivit, dar dacă-mi vei mai permite doar câteva minute... Am parcurs o distanţă considerabilă pentru a împrăştia cenuşa printre aceste morminte.

Deşi Langdon îşi rostise minciunile cu acelaşi aer inocent ca şi Teabing, băiatul părea din ce în ce mai neîncrezător:

– Acestea nu sunt morminte!

– Poftim?

– Ba sigur că sunt morminte, protestă sir Leigh. Ce tot vor­beşti acolo?

– Mormintele conţin cadavre. Acestea sunt efigii. Monumente în onoarea celor decedaţi. Nu e nici un trup îngropat sub aceste statui.

– Dar asta e o criptă! strigă Teabing.

– Aşa scrie numai în cărţile vechi de istorie. Se credea că aceas­ta e o criptă, dar în timpul restaurărilor din anul 1950 s-a constatat că nu e. Şi îmi închipui, adăugă băiatul întorcându-se spre Langdon, că domnul Wren ar fi ştiut acest lucru. Ţinând seama că familia lui a descoperit acest adevăr.

Peste cei patru se aşternu o linişte stânjenitoare.

Brusc, în anexa de la intrare răsună zgomotul unei uşi trântite.

– Trebuie să fi sosit părintele Knowles, spuse Teabing. Vrei să te duci să verifici?

Băiatul nu părea hotărât, dar porni înapoi, spre intrare.

– Leigh, şopti Langdon. Nu sunt trupuri înăuntru? Ce tot spune tânărul acela?

– Nu ştiu. Eu totdeauna am crezut... Dar sigur acesta trebuie să fie locul. Nu cred că băiatul ştie ce spune! N-are nici un sens!

– Pot să văd poemul din nou? ceru profesorul.

Sophie scoase criptex-ul din buzunar şi i-l înmână.

Langdon derulă pergamentul, ţinând cilindrul în mână în vreme ce recitea versurile.

– Da, poemul se referă clar la un mormânt. Nu la o efigie.

– Să fie versul greşit? Să fi făcut Jacques Saunière aceeaşi greşeală pe care am făcut-o şi eu? presupuse Teabing.

Profesorul se gândi o clipă şi apoi clătină din cap.

– Leigh, tu însuşi ai spus-o: biserica aceasta a fost construită de templieri – braţul armat al confreriei din Sion. Ceva îmi spune că Marele Maestru al Ordinului ştia exact dacă aici e îngropat sau nu vreun cavaler.

Teabing îl privi perplex:

– Dar locul ăsta e perfect! Sunt sigur că ne-a scăpat ceva!

Intrând în anexă, băiatul de altar văzu cu surprindere că nu e nimeni înăuntru.

– Părinte Knowles!

"Sunt sigur că am auzit uşa", îşi spuse el şi se apropie de intrare.

Un individ uscăţiv îmbrăcat în smoching şedea în prag, scărpinându-se în cap cu un aer pierdut. Băiatul pufni enervat, dându-şi seama că uitase să încuie uşa după ce-i lăsase pe cei trei să intre. Iar acum, tipul ăsta amărât a venit aici, rătăcit, încercând, după toate aparenţele, să găsească nunta la care trebuia să participe.

– Îmi pare rău, spuse el ocolind o coloană masivă. N-am deschis încă.

În clipa următoare auzi foşnet de haine lângă el şi, înainte de a-şi da seama ce se petrece, capul îi zvâcni spre spate, tras de o mână ca de fier care i se încleştă pe gură, înăbuşindu-i strigătul. Mâna era albă ca laptele şi mirosea a alcool.

Individul în smoching scoase un revolver micuţ din buzunar şi i-l lipi de frunte.

Băiatul simţi o căldură ciudată în pantaloni şi îşi dădu seama că făcuse pe el.

– Ascultă-mă cu atenţie, spuse individul cu pistolul. Ai să ieşi imediat din biserică, în linişte, şi ai să fugi cât poţi. Fără să te mai opreşti. E clar?

Băiatul clătină din cap:

– Dacă ai de gând să chemi poliţia...

Individul apăsă mai tare revolverul pe fruntea lui.

– Am să te găsesc eu!

În secunda următoare, băiatul alerga cât îl ţineau picioarele, hotărât să nu se oprească decât atunci când nu va mai putea.