Colecţia remember

Mai 1950

Manole, venit ca niciodată într-un suflet, îmi aduce o ştire senzaţională: Marcel Avramescu a fost hirotonit şi funcţionează la biserica Albă. Să mergem, zice Manole, să-l vedem; îi vom spune „părinte".

Nu-l găsim pe noul preot la biserică.

- Dau însă eu de el, abia în 1953, cînd a fost transferat la biserica de Schitul Maicilor, într-un cartier mai periferic şi bătrînesc, într-un decor aşezămînt religios provincial din vremuri apuse.

113

încep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen â l_a Thomas Becket?), cu înfăţişare de sfînt pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceafă şi voce învăluită, ajunsă pînă la noi parcă dintr-o rafinată Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune.

Teatru? Atunci teatru atît de perfect încît nu poate fi jucat decît după un text compus de actorul însuşi. La nivelul acesta sinceritatea şi artificialul s-ar confunda, aşa cum elementele îşi pierd însuşirile specifice şi prezintă comportamente nouă în apropiere de zero absolut.

Camera 18

Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G. - cuvintele în sine nu înseamnă nimic de nu li se împlineşte conţinutul - aduce mult cu a lui Brice Parain: cuvintele sunt numai nişte făgăduinţe.

Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te poţi chema tată: mai şi trebuie să te porţi ca modelul în care se cuprind, arhetipal, calităţile legate de acest titlu. Şi tot astfel: fiul, ostaşul, învăţătorul, slujbaşul,' cărturarul... (D-aia poate că se făcea deosebire în vechime între profesor şi cărturar.)

Cuvîntul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi existenţa i asigurăm noi, behavoristic.

Gherla, septembrie 1963

Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească putoarea din celule se împarfumeazâ cu toţii), „Coreeanul", unul din caralii buni, intră devreme în celulă şi întreabă care vrea să iasă la corvezi în curtea fabricii.

Ca „nesincer cu ancheta", ca purtător al etichetei „favorizare de legionari" şi ca distrofic, nu am fost scos pînă acum la nici o muncă.

Sunt nişte scînduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul.

Propunerea constituie un eveniment excepţional. E un prilej ce nu trebuie scăpat, ieşim o mulţime.

Bine am făcut, în curînd împlinesc patru ani de celulă şi electricitate; lumina zilei şi cerului dau curţii banale şi murdare a fabricii un aspect feeric şi - din cauza unor vagonete care circulă transportînd cherestea -un aspect de magazin cu jucării, de Disneyland; Zîna păpuşilor de Bayer, j Ţara de dincolo de oglindă! îţi vine să zburzi, să cînţi, să te urci pe vagoane; petrecem o zi încîntătoare, mîncăm în aer liber, vorbim tare, rîdem, nu lipseşte mult ca să ne credem în excursie.

Mai e şi bucuria întâlnirii altor feţe; cad, în cursul dimineţii la o grămadă de scînduri, cu un necunoscut de la care aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul stareţ de la Procov, fratele lui Haralambie pe care l-am cărat afară cu pătura din camera patruzeci şi patru.

Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la infirmeria închisorii şi ascultă îngîndurat amănuntele pe care sunt în măsură să i le pot da. Ceva mai tîrziu, un alt deţinut venit să ne fie de ajutor, arată că e de la înalta trădare. într-o doară îl întreb dacă ştie ceva despre Gigi Tz.. pe care-l bănuiesc tot la înfiorătorul Piteşti. îi vorbesc despre Gigi, artistul, omul... Deţinutul mă ascultă zîmbind uşor. Cînd am terminat panegiricul: Tz. e aici, la Gherla, în aceeaşi celulă cu el; n-a vrut să iasă la lucru fiindcă are de compus o poezie. (Gigi „scrie" mult în închisoare.)

Uluit şi emoţionat, îl rog pe tovarăşul de cameră al lui Gigi să-i spună acestuia să se ceară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înştiinţase pe drum că va fi de lucru în continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu îi e cunoscut deţinutului; l-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice arfi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci.)

Petrec restul zilei şi seara într-o stare de efervescenţă.

Primul lucru pe care-l aflu în faţa unui maldăr nou de scînduri de la omul meu de ieri: azi, la prima oră, Gigi a fost scos din cameră, graţiat.

Graţiat, după patrusprezece ani din cincisprezece cîţi avea de făcut.

- Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru - cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna platonice.

M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd Pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată - şi nici atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători - un agent al vicleanului.

114

115

Preotul de mir în genul părintelui Georgescu - dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt - iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bîrlogul Curvei roşii şj sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă - căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă - e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi.

- Treptele iertării.

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără cîine, gură fără dinţi).

Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobîndi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decît s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţînatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

Cînd Francezii spun Dieu a cree l'homme ă son image qui le lui a bien rendu³³ trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atît de răi şi neiertători încît nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvîrşire orice. Nu! Nu putem gîndi o putere, oricît de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.

Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, l-a scos el

prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scîrbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.

Gherla

Mi se descriu, în aceeaşi zi, două scene care nădăjduiesc să-mi rămînă întipărite în minte cîte zile voi trăi.

Prima, relatată de doctorul Răileanu: profesorul Paulescu, înainte de a-şi începe cursul, rostea întotdeauna Tatăl nostru.

A doua, evocată de admirabilul învăţător Nicolae Druică:

Tatăl lui Vasile Pârvan, învăţător şi el, care supraveghează îndeaproape educaţia fiului său, venea să asiste la prelegerile universitare ale celui care nu-i înşelase aşteptările. Se aşeza pe o bancă din fundul amfiteatrului şi se ridica odată cu studenţii la intrarea profesorului. Apoi se aşeza şi-i făcea semn băiatului că poate lua loc şi el şi începe a preda. Abia atunci şedea Pârvan şi după el toţi cei din aulă.

BUGI MAMBO RAG

...Există o fotografie extraordinară a lui Proust, către sfîrşit: e în picioare, poartă haine negre şi guler scrobit înalt, stă ţeapăn, cu bastonul şi pălăria în mîna dreaptă, ca la paradă; pălăria e întoarsă cu fundul spre aparatul fotografic şi se vede clar marca de fabricaţie a pălărierului: o dublă coroană... La Trebia, în 218, romanii au pierdut fiindcă au fost siliţi să lupte îngheţaţi de frig după ce traversaseră ţiul... Păi să le numărăm din nou, Thalia şiMelpomena două, Euterpe şi Terpsihore patru, ă, Clio cinci, aşa, Urania şase... ă... Se mai poate cineva îndoi de sens? Autorul, ajuns în pragul terminării operei, e liniştit şi drept răsplată se înnobilează; coroana din pălărie arată că a priceput: că o oarecare neştiută şi dreaptă forţă l-a făcut, în sfîrşit, conte de IUiers... La Trasimene, în 217, s-a aplicat metoda atragerii inamicului la loc strimt... A, ă... da... Erato, şapte... La Canale, în 216, Romanii au menţinut o adîncime inutilă, iar Hanibal a folosit vîn tul regional, aşezîndu-şi trupele cu spatele la vînt în vreme ce Romanii luptau cu vîn tul în faţă şi erau orbiţi de praf şi soare... Şapte, da...

116

117

3 Noiemhrie 1955

Ana m-a reţinut, după ce şi-au luat rămas bun ceilalţi oaspeţi (î_n seara aceasta mai puţini). Mi-a vorbit îndelung. Mihai ne-a ascultat, p_e gînduri, tăcut. Ana mi-a arătat că de vreme ce simt dorinţa de a mă boteza nu are rost să aştept.

Plec, aproape fără să fi scos vreun cuvînt; nehotărît, încurcat. E şi foarte tîrziu. Mihai mă petrece pînă la poartă; primesc sfatul de a nu mai spune pseudo-Denis, ci Sfîntul Dionisie Areopagitul. Prea multe lecturi catolice franţuzeşti.

La securitate, iulie 1961

Somn întrerupt de coşmaruri. Sunt mai întîi trezit de gardian pentru că am strigat în somn. Apoi, de cîteva ori, pentru că dorm cu faţa la perete ori cu mîinile sub pătură.

întrebări. Aduceri aminte.

Se poate rezista la anchetă? Recunoaşterea totală şi valul de mărturisiri sunt absolut inevitabile?

Groasele volume publicate de ministerul sovietic al justiţiei în 1937-l939. Procesele „dreptei şi troţchiştilor". îndelung citite, îndelung discutate cu Manole. Recunosc toţi vechii complotişti ai insurecţiei, toată elita revoluţionară. Există şi un fel de soluţie de compromis, tenebroasă: Radek. Formulele ceremoniale; uşierul: Tribunalul, vă rog să vă ridicaţi în picioare. Grija aceasta de repetare a formulelor spre a crea o atmosferă de obiectivitate. Şi nici o probă materială, absolut nici una, nimic concret, un document, o armă, ceva... Numai vorbe. Chiar ca în Hamlet: vorbe, vorbe, vorbe... Iar dacă la spovedanie păcătosul poate spune: acestea şi mai rău decît acestea am făcut, la tribunal impresia e de fals. Şi foarte lungile introduceri ale avocaţilor care întîi se apără pe ei înşişi, precizind că apar în numele acuzaţilor numai ca auxiliari ai justiţiei. Nu e o dezbatere, ci un ceremonial, un oratoriu unde fiecare îşi joacă rolul şi-şi cîntă partea în vederea realizării melodice de ansamblu. Troţchi: si/jora-bandit. Ceilalţi sunt numai bandiţi. Acest supra e în plus suspect. Iar calificativul viperă lubrico-troţchistă contrastează cu obiectiva politeţă, cu uşierul, cu deosebitul respect pentru amănuntele nesemnificative: vîrful cozii lupului costumat în bunicuţă.

118

Londra 1937

Ca să ajung la adresa dată de Nuţi L. a trebuit să rătăcesc printr-un lung §i^r d^{e cercur}i concentrice: străzi aidoma, numai vilişoare, grădiniţe, felinare tip Belisha beacons - bătute de ploaia şi vîntul care de trei zile _aU luat în stăpînire oraşul.

Pe străzi, spre seară nu văd pe nimeni, numai vînt, ploaie şi felinare, dezolarea îmi pătrunde în oase, astfel încît modesta cameră în care o găsesc pe Nuţi mi se pare un liman: în vatră luceşte purpuriu un foc electric, lampa de lîngă fotoliu are un abajur verde, pe măsuţă atrag privirea ceştile de ceai. Contrastul între confortul britanic întemeiat pe elemente simple (căldură, apă, lumină temperată, un elixir: frunzele de ceai, sticluţa de rom) şi tomnatecul peisaj de afară e atît de izbitor încît nu pot să nu încerc un simţământ de înduioşare. Nu cumva în esenţa ei viaţa aşa şi este: ca o pădure sălbatică bîntuită de jivine, plină de hîrtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi rafale de ploaie şi, la margine, o singură căsuţă luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă cu toţii înainte de implacabilii zori?

Deocamdată în odaie totul e simplu şi vremelnic, dulce şi blînd. Nuţi toarnă ceaiul în ceşti, radiatorul ţine locul tradiţionalilor buşteni şi ne încălzeşte de ajuns; pe o tigăiţă apar ouă, ochiuri. Biată luptă omenească împotriva naturii şi realităţii, luptă în care Englezii îs meşteri. Cît îmi doresc să mă pot afunda în salvatorul confort, să uit de vrăjmaşa pădure care stă şi aşteaptă şi ne împresoară. Cine a sădit-o, Dumnezeu? Ori Dumnezeu e constructorul vilei de pe lizieră? Sfinte Chestertone, roagă-te pentru noi. (După Sfinte Socrate, roagă-te pentru noi al lui Erasmus.)

- Se poate rezista?

Avocatul D. P. Experienţă de apărător în numeroase procese politice. Desprindea (1957,) puncte neclare din chiar datele proceselor-verbale. I se părea că poate desluşi unele microsemnale. Pe un proces-verbal erau trecute data interogatoriului şi ora la care începuse. I se punea învinuitului o simplă şi aparent destul de anodină întrebare: cum trebuie calificată purtarea funcţionarului de stat care vorbeşte fără de controlată reticenţă cu prietenii săi despre chestiuni interesînd statul? (Soluţia cimiliturii: trebuie calificată ca infracţională şi trădătoare.) în dreptul orei de încheiere a interogatoriului, o cifră de mirare: reieşea că învinuitul fusese reţinut ta anchetă optsprezece ore. Răspunsul nu era mulţumitor.

A doua zi, aceeaşi întrebare. Acum interogatoriul ia sfîrşit după cinci minute, răspunsul dat fiind cel corect. Explicaţia, singura posibilă: în răstimp se aplicase alt mod de a proceda.

119

Avocaţii - şi asta îl apasă pe D. P. care posedă stofă de avocat - su_nt închişi în dosar: nu pot pleda altfel decît în cuprinsul declaraţiilor din dosar considerate definitive şi universal valabile. Ca un om de ştiinţă căruia i s-ar interzice să pună în discuţie principiile chiar dacă experienţa le contrazice. Să citim în Aristotel pentru a şti dacă untdelemnul îngheaţă iarna sau nu. Concluzia noii scolastici: avocatul nu mai e un apărător, \xn intercesor, e un figurant.

în camera 18, X. deducea: nu se poate niciodată evita condamnarea. Unele recunoaşteri pot fi însă evitate. Se cere numai niţică stăpînire de sine, niţel curaj. Şi mai ales o desăvîrşită neîncredere. (Regula: nelimitată încredere în oameni, ca persoane create de Dumnezeu şi absolută neîncredere în tatăl minciunii şi urmaşii lui.)

Celălalt a mărturisit totul. Ştim totul dar vrem să auzim adevărul şi din gura ta. Dacă eşti sincer alta-ţi va fi situaţia. Fii sincer.

X.: nu fiţi sinceri! (Sfat bun mai cu seamă pentru intelectuali, oameni sensibili uşor atraşi de magia acestui nobil cuvînt.) Nu fiţi sinceri. Mai presus de orice. This above all. Şi negaţi mereu, aveţi tot timpul să vorbiţi dacă şi cînd veţi fi torturaţi. Nu vă pripiţi. E vreme berechet, slavă Domnului. Şi cînd e în joc un lucru ştiut numai în doi, ţineţi-vă pe linia tăgăduirii: daţi-i celuilalt posibilitatea să hotărască el, e doar secretul lui.

BUGHI MAMBO RAG

...Noi, domnule general, am mai apucat Bucureştiul cu grădini şi cu olteni..., şi curţi cu globuri colorate, erau oribile dar îşi aveau şi ele farmecul lor, şi se mînca în curte, ca la ţară, sub copacul cel mai gros... Cele mai bune creaţii în proză ale literaturii româneşti, domnule profesor... A mînca din primăvară pînă-n toamnă sub nuc era, aş zice eu, ceva de care puţine popoare au parte, o fericire care intră în corola de minuni ale lumii, ierte-mă Blaga ori duhul lui Blaga dacă bietul de el o fi murit... Primele mărci de automobile? Stai să vedem... De Dion-Boutton, Lancia, Isotta-Fraschini, Pierce-Arrow, Panhard-Levassor, Benz, De Launay-Belleville... FranzFerdinandla Sarajevo a fost omorît într-un De Launay-Belleville... Dar şi la Dragomir, dacă stau să mă gîndesc... lavoarele de faianţă cu mormanele de gheaţă pisată şi cutiile de icre... şi butoiaşele cil măsline, cu lacherdă, cu brînză de la Mercur şi scîndurelele cu felii de şuncă şi vermutul Martini şi coniacul: Martell, Courvoisier, eu preferam mereu o fine Champagne, şi chiar şi ale noastre, ţuica Cireşeanu, pelinul Bazilescu, vermutulDuque...

1959

De la Apenini la Anzi'povestea din Cuore, cu titlu atît de eufonic, mi-o evocă trecerea Avrameştilor de la Schitul Maicilor la biserica Udricani din Văcăreşti. Sau Ierusalimul din Dalecarlia, ideal, gîndit de ţăranii suedezi ai Selmei Lagerlof şi Ierusalimul din Ţara Sfîntă, al aceloraşi ţărani, acum doar emigranţi năpădiţi de griji.

Ctitoria clucerului Udrican nu le-a adus noroc lui Mihai şi Anei. Duhul de la Port-Royal n-a mai rezistat în Văcăreşti. Mahalaua, frenezia distrugerii si a compromiterii îi cuprinde pe amîndoi. Subterana, morbul auto-derîderii. Preotul îşi înşeală nevasta, dar nu cotoieşte şi cu perdea, ceea ce s-a mai prea văzut, ceea ce lumea ar fi înţeles şi poate iertat (oameni suntem, bre), ci platonic (pare-se), cu scene dramatice, complicat cotite, setoase de justificări, ceea ce nedumereşte şi înstrăinează. Preoteasa nu e nici ea mai bună; lipsită de smerenie femeiască, în loc de a îndura toanele bărbatului, de a medita chiar brutala formulă lipovenească a omului perfect (crede puternic în Dumnezeu, bea vîrtos, îşi bate în lege femeia), de a urma pilda doamnei Acarie (a dat ascultare poveţei duhovnicului - şi ce duhovnic! Sfîntul Francisc din Sales: atîta vreme cît eşti măritată nu te gîndeşti la castitate, ai o singură datorie, te supui) ce face? Umple tîrgul cu tînguieli, bate drumul Patriarhiei şi Departamentului cultelor cu plîngeri peste plîngeri şi lungi jalbe scrise.

- Dacă stau să mă gîndesc bine, pînă la botez, evenimentul cel mai de seamă pentru mine a fost admirativa prietenie pe care i-am purtat-o lui Manole.

L-am cunoscut în primele zile ale facultăţii. Era, ca şi Mihail Sebastian, un om de la Dunăre; dar nu din Brăila, ci din mai mărunta Olteniţa. Brăila: port internaţional; Olteniţa, tîrg înstărit. Deosebire de seamă. Tatăl murise de tînăr; erau trei copii crescuţi de o mamă brună, frumoasă, energică, o dată femeie; negustoreasă în Obor.

Respectul meu a fost de la început întreg şi necondiţionat. Din mai tot ce credeam şi spuneam atunci a făcut degrabă ferfeniţă şi apoi s-a pornit să clădească din temelii.

Cuget maurrasian, clar şi ponderat, tăios şi duşman al extravaganţei de orice fel, privea dispreţuitor optimismul generalizat şi politica stîngistă din Sărindar. Liberal în gîndire, sceptic în religie şi conservator în politică. Pe de-a-ntregul nu credea în nici o doctrină. Din toată inima era numai cu Junimiştii, aceştia-i erau idealul.

Ca maurrasist, mistica nu-l interesa, îl preocupa însă funcţia socială §i politică a religiei şi pe aceasta ne-am întrebat cum s-o împlinim.

120

121

Raţionamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am născut ovrei (el pentru nimic în lume n-ar fi pus un e la început), ovrei suntem. Să fim, aşadar, ceea ce suntem.

Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice singularizare e suspectă): să aparţii tradiţiei tale, adică religiei iudaice.

Pun-te în căutare de un rabin. Primii paşi s-au dovedit destul de grei. La o adresă ce mi s-a dat am nimerit un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdotă de Theodor Speranţia, ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator şi el, antiprogresist foarte, însă de nuanţă evreu mistic ortodox. A consimţit să ne asculte, dezaprobînd argumentele, nu concluzia; oarecare surpriză nu ostilitate.

Apoi a consimţit să ne prezinte tatălui său, care ne-a ascultat şi el, blajin, ne-a cercetat cu priviri adînci, înţelegîndu-ne numai în parte. Am citit atunci şi copilul profet de Edmond Fleg. După aceea lucrurile s-au încurcat.

Reieşea că pentru a fi ovrei, măcar în sens de integrare într-un sistem de tradiţie socială, era nevoie să mergi la sinagogă vineri seară şi sîmbăta dimineaţa, toată; că trebuie să-ţi cumperi filacterii şi, desigur, şalul alb cu numele, ebraic, de talit -învăţînd ritualul folosirii acestora şi, mai înainte de orice, că trebuie să înveţi ebraica. Ebraica, adică ivritul, altă noutate. Soluţia citirii textului rugăciunilor cu litere latine n-am putut-o aplica. Existau, pare-se, unele cărţi de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit într-o după-amiază catifelată de toamnă undeva pe chei, într-o curte cu orătănii multe, la un bătrîn [despre] care auzisem că are ce căutam. A ieşit din casă buimac - purta un halat imens - dar nici n-a priceput bine ce vrem.

Lui Manole regulile acestea nu i se păreau excesive, erau conforme cu disciplina şi efortul pe care orice societate este îndrituită să le ceară componenţilor ei. Mă rog, şi triburile sălbatice au testurile lor iniţiatice. Ne-am apucat aşadar de treabă, de cumpărături, de frecventarea regulată a sinagogii (unde oficia tatăl colegului nostru), iar mie mi-a revenit şir partea, mai grea, a învăţării ebraicei, unde am făcut de asemeni cîteva descoperiri în drum: că nu este de ajuns să cunoşti ebraica şi alfabetul ei, mai e necesară şi aramaica, aceasta avînd şi ea pentru comentarii un alfabet diferit, al învăţatului Raşi care şi el era, la rîndul lui, comentat cu alte litere... Pe scurt, repetam - viaţa doar imită arta - experienţa micului erou al lui Fleg şi constatam că dădusem de belea...

Cu ebraica n-a mers prea rău, aramaica mi s-a părut mai armonioasă (genitivul ei o fereşte de excesiva guturalitate a celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am împăcat însă mai puţin. Credeam că sinagoga e o biserică,

122

Nu, e ^un l°^ca§ de recitare a unor texte, de exegeză şi îndeplinire a unor rituri. Religia evreiască e o religie „în suspensie" şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decît „case memoriale". In esenţă, Templul fiind dârîmat si jertfele de animale cu neputinţă, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor şi prescripţiilor. E o memorizare, şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează.

Rabinul nostru vorbea fluent, dar într-o românească fantezistă ce adeseori întărea impresia de anecdotă scoasă din culegerile lui Speranţia. Şi amănuntele şi ansamblul mi se prezentau ca ceva rece, prăfuit, îndepărtat şi îndărătnic. Mi se făcea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru şi de clopotniţa ei cu boltă (pe sub care se trece în strada Oltarului), de bisericuţa de la Clucereasa. Capacul l-a pus rabinul, pe cale lingvistică, exprimîndu-se într-o Sîmbătă: şi a făcut o gaură unde es sint heraus gekimăn flacărăs³⁴.

Experienţa maurrasistă a preluării tradiţiei religioase pentru integrarea în comunitatea socială a durat cît a durat şi nu m-a învrednicit decît de o foarte relativă cunoaştere a elementelor ebraice (apucasem totuşi să citesc Vechiul Testament în original, cu dicţionarul şi textul românesc alături) şi convingerea că a stărui e inutil. La care se adăoga o respectuoasă senzaţie de rămas bun definitiv în raport cu sinagoga.

Am încercat, de bună credinţă, cu bună credinţă. Pentru Manole a fost mai ales o experienţă, să-i spun, psiho-socială, pentru mine o trudă mai din inimă, mai febrilă. Am încercat.