Colecţia remember

1

_asezînd în aceeaşi încăpere oameni cu apartenenţe politice, sociale sau etnice diferite.

întîmplarea vrea ca după cîteva clipe să fie scos din celulă. îl duc pînă la uşă şi-l sărut pe amîndoi obraji. Gestul meu e oarecum teatral, dar sincer. Simt că aşa trebuie să procedez. Nimeni nu-mi ia gestul în rîs. Dimpotrivă, se creează o atmosferă gravă. Omul care pleacă este şi el mişcat. Ne părăseşte cu un zîmbet de bucurie pe faţă, rostind: urmele revolverului legionar...

A rămas Mirel Gab., care, neobosit, mă învaţă sumedenii de poezii de Gyr şi Crainic şi splendida bucată a lui Sergiu Mandinescu. Şi azi ca ieri.

- 0 atmosferă de gravitate s-a mai produs odată, într-un cabinet medi­cal, unde ne duc pentru extracţii dentare, făcute cu dalta şi fără anestezie, de un felcer. în aşteptarea ordaliei noastre, caraliul ţigan îşi omoară timpul punîndu-ne întrebări cu tîlc: cîţi ani ai? la cît eşti condamnat? pentru ce? ce-ai fost? puneai şi tu femeile la şantan să se urce goale pe masă şi să le stropeşti cu sifon? (Chestia asta cu femeile goale stropite cu sifon pe mesele şantanelor e obsesia tuturor, reprezintă pentru ei suprema vădire a bogăţiei şi desfrîului, idealul nec plus ultra, visul, Himalaia; e ducesa lor de Mortemart. Mai departe nu se poate merge, un fel de limită a vitezei luminii pentru teoria relativităţii.)

Pe mine mă întreabă dacă-s Român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sîngele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gîndit şi de simţit gîndesc şi simt româneşte.

îşi dă seama că n-a nimerit-o şi tace. Apoi se repede la altul: da' tu, bătrînule, cîte moşii ai avut?

(Răspunsul meu, parafrazîndu-l pe Churchill, a cărui mamă era din Statele Unite şi care declara: sunt cincizeci la sută American şi sută-n sută Englez, ar fi putut să sune: sunt sută-n sută evreu şi mie-n sută Român.)

- Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem

avea surprize, că am mers pînă la capăt.

Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, orişicînd proaspătă.

- Şi azi ca ieri

Dăm chiot de alarmă

Dar nu ne-aud îndepărtaţii semeni

Cato e mort, Scaevola de asemeni...

169

- Cea mai extraordinară cugetare citită vreodată, în afara textelor evanghelice, e a lui Kierkegaard. Contrariul păcatului nu e virtutea contrariul păcatului e libertatea.

- Lui C. G. Jung, în Ceylon, un preot îi spune: „Nu, lui Buddha nu i te poţi ruga. Nu-l poţi implora. Buddha nu mai e. E în Nirvana."

Asta-i marea deosebire. Hristos, care s-a rugat mereu, aşteaptă mereu ruga noastră. E cu ochii şi cu urechile la noi, mereu la uşă.

Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5,17), iar la fiecare liturghie se jertfeşte. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la deconectare. E pe şantier şi pune umărul.

- Numai păcătoşii pot gusta creştinismul în toată plinătatea lui. Pricina e exprimată de Sf. Simion Metafrast în rugăciunea sa pregătitoare pentru Sf. împărtăşanie: „Nu este nici un păcat care biruieşte iubirea Ta de oameni."

(Titlul cărţii unui fruntaş al Grupului de la Oxford, A. J. Russell: For sinners only. Numai pentru păcătoşi. Atîta doar, că se pare că suntem cu toţii păcătoşi.)

BUGHI MAMBO RAG

... Va să zică începem cu sonetul lui F ăix Arvers, primele versuri: Mon âme a son secret, ma vie a son mystere... în categoria sturionilor: nisetrul, morunul, cega şi păstruga, în a somonizilor: somnul, lostriţa şi faimoasa varietate a Rinului: truite saumonee care este roz... Şi după ce ai frecat bine amestecul de cacao cu zahăr... Fanny Seculici, teosoafă, moartă, de malarie probabil, la Suez;pe cîndse întorcea de la un congres care avusese loc la Madras... Nu, e din Le lac: 0 temps, suspends ton voi... Da e Bucura Dumbravă, fratele ei fusese căpitanul vasului austriac pe care a venit în secret Vodă Carolla şaizeci şi şase... Dragă, la Sankt Moritz Titulescu locuia numai la Suvretta House şimîncarea lui favorită ştii care era? Boeuf gros sel, dragul meu, adică o bucată zdravănă de rasol de vacă, cu măduvă...

Aiud, Mai 1961

Mare discuţie în celulă despre vechea societate românească - veche adică dinainte de August 1944. Cei mai mulţi o condamnă surprinzăto:

170

de aspru. Recunosc şi accente care aduc cu Citadela sfărîmatăa lui Horia Lovinescu. Ba un muncitor pomeneşte de „străşnicia" societăţii capitaliste.

Tăcusem, dar după observaţia asta mă bag şi eu în vorbă, arătînd că spre a nu fi socotit tendenţios mă voi referi - ca ori de cîte ori este cercetat comunismul - numai la dovezi aflătoare în texte de-ale părţii adverse.

(Cine ar fi dorit, bunăoară, să dovedească inanitatea alegerilor n-ar fi avut să facă nimic alta decîtsă aşeze paralel numărul de voturi obţinut de fiecare fruntaş al partidului şi numărul de ordine al locului pe care-l ocupă acelaşi în „nomenclator", care-i statutul de organizare al cadrelor, un fel de Book of Precedency, de Registru al Ceremonialului chinez ori al Etichetei spaniole, spre a constata legătura indisolubilă dintre numărul de ordine din nomenclator şi ordinea descrescîndă a numărului de voturi. Dacă Nr. 1 obţine 99,6%, Nr. 2 obţine 96,2%, Nr. 3 95,8%; niciodată nu s-a întîmplat şi nu s-ar fi putut întâmpla ca Nr. 5, de pildă, să aibă parte de un număr de voturi superior - sau egal - celui din dreptul numărului 4. Această atît de simplă verificare a două coloane de cifre - cifrele vorbeşte -ar fi fost mai edificatoare decît orice anchetă, greu de efectuat.)

Că deosebirea dintre „vechi" şi „nou" e adeseori factice şi că părerea că tot ce e nou este, oricum şi fatal, mai bun e tare fragilă, se vădeşte hotărît de pe urma unui document asupra autenticităţii căruia nu poate exista vreo îndoială pentru că e vorba de o creaţie, a „noului" însuşi, de un film realizat de regim. Documentul, aşadar, nu poate fi respins ca duşmănos ori măcar compromis de părtinire. Conceput şi tradus în imagini de un regizor oficial, distribuit unor actori autorizaţi (printre care artistul poporului, Gr. Vasiliu-Birlic), trecut prin numeroase etape de control de către toate organele competente şi purtînd viza cenzurii, miliţiei şi Securităţii; filmul Două loturi constituie - le-am spus colegilor mei - o irecuzabilă întărire a tezei că vechea societate nu era atît de straşnică pe cît se crede. N-o spune un adversar al noului regim, un agent al forţelor reacţionare ori măcar un observator neutru, o spun - în fotografii neechivoce şi cuvinte înregistrate pe bandă sonoră - autorii filmului făcut după celebra nuvelă a lui Caragiale.

în film - film dealtfel credincios nuvelei, îndeajuns de bine ticluit şi cu haz interpretat - turbatul, şeful de serviciu al ghinionistului erou, îl întîlneşte pe acesta - care a lipsit de la birou opt zilem şir fără să anunţe -într-o circiumă şi beat. Şi ce face turbatul (implicaţia fiind că ceilalţi şefi de serviciu, neturbaţii, s-ar fi purtat şi mai domol)? îi spune că dacă nu vine a doua zi la serviciu sau cel puţin nu trimite cheile pentru că nici această elementară cuviinţă nu avusese), va cere... să fie dat afară din slujbă.

171

Asta o spune turbatul unui funcţionar care lipsise opt zile de l_a serviciu, luase cheile sertarelor cu el, nu vestise că e bolnav, nici că nu poate veni, nici altceva şi care e surprins într-o circiumă şi beat!

Grozăvie: omul este ameninţat cu darea afară din slujbă. Şi cum ne mai vine a rîde - îi spun preopinentului meu, muncitorul deţinut politic, subjugat de magia cuvîntului nou - cînd ni se pomeneşte, cum faci dumneata - de severitatea şi neîndurarea vechii societăţi de vreme ce ştim cu toţii că după vreo cincizeci de ani pentru o întîrziere de două sau trei minute bietul funcţionar (căruia nu-i mai arde să frecventeze Carul cu bere), pomenindu-se în situaţia de a nu se fi putut urca în autobuzul ticsit (în întîrziere şi el cu vreo treizeci de minute), ar fi fost chemat la cadre, beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştiinţat că va fi azvîrlit pe drumuri la prima nouă abatere.

Dar chivuţele arestăluite înainte de prînz şi puse în libertate către seară pentru că venise inspecţia şi le găsise „că nu aveau mandat." Chivuţe, dealtfel, nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul blîndeţii.

Muncitorul nu s-a supărat. 0 fi suferit şi el şi-i om pe care-l poţi amăgi uşor. Dar intelectualului D. I. Suchianu, scriitor şi beneficiar al vechii societăţi, îi voi purta pică atîta timp cît voi trăi pentru cronica sa consacrată versiunii cinematografice a piesei Citadela sfărîmată. Nu numai că în cronică terfeleşte pe larg societatea din care şi el a făcut parte - la un loc destul de bun - dar se şi ridică îndîrjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj - Matei - băiat de viaţă, nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tînăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în film; susţinînd că niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile: prin definiţie şi-n virtutea rasismului social era sortit să rămînă un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic.

Ridicolul aici întrece mîrşăvia, deoarece Suchianu pe sine se afuriseşte: a colaborat doar la „Viaţa Româneasc ă", revista tineretului generos şi stîngist şi propriul portret şi-l reneagă - un portret la fel de încărcat de taine ca al lui Dorian Gray. Cît despre afirmaţia însăşi, e falsă, dovadă „Viaţa R o m â n e a s c ă" şi redactorii ei.

- Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atît iubirea de sine cît ura şi invidia faţă de altul.

Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele relelor. O dată cu progresul ele cresc şi domină scena.

Jacques Maritain: Istoria lumii face în acelaşi timp progrese pe linia răului şi pe aceea a binelui.

172

BUGHI MAMBO RAG

...Şi Alexander Cosma de Korosi, transilvănean din Trei Scaune, din satul Korosi, asta-i Chiuruşu, marele specialist în tibetană, a obţinut mai _mu]t dect sir Charles Bell care n-a făcut decît să pătrundă în Lhassa... cardinalul turba de mînie... folosind razele infraroşii care pătrund în adîncime... cu grele sacrificii personale şi şperţuri substanţiale a obţinut pe la 1840 textele tibetane aşa cum Anquetil du Perron va obţine textul Upanişadelor... A murit în India, la Darjeling... Le ciel est si bleu, si calme... /; spune Marcellus lui Demetrios...

- Filmul Două loturi îmi aduce aminte de un altul cu o scenă extraordinară pe care toţi cei ce au fost anchetaţi de către organele Securităţii o vor aprecia ca pe o ceşcuţă de ţuică bătrînă, rece, dintr-acelea cum gustam la Clucereasa, în grădină, vara, la umbră, scenă cu adevărat evocatoare a paradisului general care n-a fost, aşa cum credea Cezar Petrescu, localizat numai în dulce tîrg al Ieşilor, ci răspîndit în toată acea Românie în care şi Cezar Petrescu şi presa din Sărindar au tras cu nemiluita, pînă ce s-au trezit că le pare totuşi rău şi şi-or fi spus - în celulele de la Jilava, Aiud, Gherla, Galaţi, Piteşti ori Botoşani, pe bordul vasului Transilvania în drum spre statul Israel cu 70 de kilograme şi o patalama ori, ca Măria Banuş, zguduiţi de căinţă în faţa îndelung neluatei în seamă turle a Dragomirnei - că poate s-au pripit.

în scena aceea de pomină - şi rămîn credincios în a folosi numai piese din dosarul părţii celeilalte - un tînăr pictor comunist este arestat de Siguranţă şi dus într-un cabinet de anchetă. Acolo, după ce a mîncat două palme (unde eşti maiorule Jack Simon să te prăpădeşti de rîs?), se vede aşezat pe un scaun chiar în faţa biroului anchetatorului şi i se ia un interogatoriu. Răspunsurile pe care le dă sunt consemnate de un dactilograf, iar dactilograful scrie la o maşină situată în imediata apropiere a învinuitului. Scena aceasta - evocată de regizorul unui film cenzurat, se-nţelege, cu toată grija - spune totul şi e mai edificatoare decît sute de volume şi mii de articole pentru că recunoaşte, că, în timpul teroarei exercitată de Siguranţă, învinuitul nu purta ochelari negri, era anchetat în prezenţa unul terţ iar răspunsurile sale erau consemnate prin dactilografiere aşa cum îi ieşeau din gură.

Securitatea, odată cu noul, a revenit la sistemul inchizitorial; răspunsurile n-au mai fost înregistrate prin dactilografiere, ci prin redactare de către anchetatori, întocmai cum s-a procedat şi în cazul Ioanei d'Arc. Răspunsurile ei erau rostite în franceză, dar apoi reformu-l în latină şi stilizate de grefierii tribunalului inchizitorial, care schimbau

173

cu totul sensul vorbelor spuse de Ioana. Procedeul anchetei inchizitoriale s-a repetat.

- Ai fost în casa lui Gheorghe Florian? -Da.

Şi anchetatorul notează:

„Da, recunosc că am fost în casa conspirativă din strada... numărul... unde am avut legături infracţionale cu legionarul Gheorghe Florian. Cînd i se dă procesul-verbal spre semnare, anchetatul exclamă:

- Dar bine, eu n-am spus că era o casă conspirativă şi nici că Gheorghe Florian a fost legionar şi nici că am avut legături infracţionale cu el.

Protest, fireşte, inutil. Şi pe care anchetatorul, de aceeaşi bună-credinţă ca şi grefierii inchiziţiei, îl socoteşte absurd. Anchetatorul redactează, el, răspunsul în moderna lui latinească: cu alte cuvinte îl transcrie în limba aulică a instituţiei unde slujeşte. Orice aşezămînt are limbajul lui oficial şi de realitate nu ia cunoştinţă decît pe căile folosite de organele informaţionale de care dispune. Oare nu au convenit organele anchetatoare periferice că în str... nr... se află o casă conspirativă? Oare nu au hotărît aceleaşi aparate de Stat că Gheorghe Florian e un legionar notoriu? Oare poţi avea cu un astfel de ins şi într-o asemenea casă alte legături decît infracţionale? (De vreme ce ştim căaşa-zisa sfintăMargareta, care pretinzi că-ţi vorbea, este de fapt o diavoliţă, nu-ioare drept şi coreei să notăm: diavoliţă mi-a spus să mă duc la Chinon?'...)

Ca atare, se consemnează adevărul şi nimic altceva, doar atît că e adevărul perceput şi înregistrat de anchetator şi transcris in stilul lui, în mod cuviincios. Deoarece anchetatorul nu se poate adresa ierarhiei altfel decît în acest limbaj protocolar, aulic, se exprimă numai adevărurile admise de instituţie, casa unde se vedeau învinuiţii se traduce prin casa conspirativă unde se întruneau uneltitorii, ceaiul la care fuseserăm invitaţi se preface în şedinţa duşmănoasă organizată prin convocări telefonice (negi că te-a înştiinţat telefonic?), vocile ce-mi vorbeau ajung demonii ma îmboldeau (însuşi părintele inchizitor şi teologii au stabilit că demoni erau de fapt cei pe care-i auzeai).

Stilistică şi ecleraj.

De îndată ce nu mai există o maşină de scris care să ţăcăne frumuşel şi să reproducă vorbele anchetatorului, şiretlicul funcţionează. Fără torturi, fără bătăi...

Realizatorii filmului nu au putut escamota adevărul istoric. Dar puţini spectatori, probabil, au înţeles cît de semnificativă era maşina aceea de scris, atotgrăitoare; ea reprezenta o lume întreagă, un univers mort: galaxia obiectivitătii.

174

Maşinuţa ţac-ţac-ţac simboliza tot ce se făcuse pe calea unui progres _real vreme de veacuri. Cînd a fost scoasă din camerele de cercetare penală si anchetatorul a fost din nou abilitat să consemneze cu mîna lui răspunsurile învinuiţilor - adică să le stilizeze după concepţia şi din punctul lui de vedere şi în graiul instituţional respectiv -, toată opera lui Beccaria _a fost anulată, ceasul istoriei a fost dat înapoi cu cinci secole şi situaţia în care s-a aflat curata păstoriţă de la Domiemy a devenit - ar trebui însă ca oamenilor de pe la 1430 să li se recunoască circumstanţa atenuantă că dactilografa încă nu fusese născocită - şi aceea a nenumăraţilor anchetaţi de către Securitatea unei orînduiri sociale care a făgăduit şi ea - ba şi mai consecvent - că va asigura fericirea oamenilor.

1965

Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul - şi acum mai mult decît oricînd - pînă şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blînd cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.

în vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie", mai îndrăzneţ şi mai exigent decît orice teorie extremistă de aventură, e happening - e cel mai formidabil happening.

Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în spe­cial un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lîngă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţie Hanemann minimală, roabă neolitică.

Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină).

Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă - dar nu searbede şi mono­tone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime - şi nici o plasă dedesubt.

Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lîngă ceea ce caută. Eu unul văd creştinismul ca pe un hiper acid lisergic şi o versiune mai „tare" a unor cărţi ca Arta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă a lui Dale Carnegie.

Isihie: fericire. Şi nu numai în anumite locuri, la sfîntul munte. Pretutindeni. O reţetă universală.

175

1971

Opera rock-pop fesus Christ Super Star intră şi ea, cred, în definiţia de mai sus.

O socotesc ca pe ceva asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le Jongleur de Notre Dame, care dealtfel e prelucrarea unei istorisiri din Pateric.

Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul, îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stîlp, priveşte îngrozit bîlciul. Dar Pruncul rîde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului.

- Jegul trupesc şi privăţile murdare sunt ele condiţiile unei vieţi mînăstireşti autentice? Don Bernard Besret, tînărul fost abate normand modernist, scos din funcţie de Roma, a pus şi el problema (ah!la crasse⁴⁴) iară s-o rezolve; şi se poate întreba oricine dacă-s neapărat necesare. 0 mortificaţie în plus? Dovada atingerii unei stări de indiferenţă şi depăşire a micimilor lumeşti?

Răspuns: „în casa Tatălui meu multe locaşuri sunt" (Ioan 14, 2). Mîntuirea, prin urmare, se poate dobîndi pe căi diverse. Lucrurile se petrec aici ca şi în artele plastice unde Lionello Venturi scrie că nu există o singură cale pentru realizarea absolutului ci foarte multe, egal valabile, judecata făcîndu-se numai după rezultat: opera frumoasă justifică şi omologhează metoda întrebuinţată.

Unul se mîntuie cocoţat în sicomor, altul la fîntînă, altul pe drum drept, altul pescuind, altul scriind în registrul vămilor.

Aşadar: cui îi reuşeşte să-i devie indiferente jegul trupesc şi privăţile murdare, şi să le depăşească, este cu atît mai bine.

Pe cine însă nu-l lasă indiferent, pe cine îl tulbură şi îl sîcîie jegul trupesc şi privăţile murdare, pe acela nu trebuie să-l frămînte gîndul că sunt obligatorii; să nu cîrtească, să se spele!

(Pe urmă, mai e ceva: discuţia porneşte de la presupunerea normală, dar nu certă, că murdăria se datorează unor temeiuri teologice: depăşirea pămîntescului şi ataraxia sufletească; s-ar putea totuşi ca murdăria să nu fie decît lene şi nesimţire. Spre a fi valabile şi admisibile, jegul trupesc şi murdăria privaţilor trebuie să fie neapărat voite şi intenţionale.)

Bune sunt jegul şi murdăria pentru cine le poate înfrînge, bună şi curăţenia (căci adevărat mai e şi că trupu-i templul duhului) pentru cei cărora jegul şi murdăria le sunt pricină de sminteală.

176

în fond, parafrazez cuvintele apostolice: „Şi cel ce mănîncă, pentru Domnul mănîncă... şi cel ce nu mănîncă, pentru Domnul nu mănîncă."

S-ar putea tot aşa spune:

Cine se spală, pentru Dumnezeu se spală. Şi cine nu se spală, pentru Dumnezeu nu se spală.

Aceasta cît priveşte curăţenia corporală, unde fiecare face după îndemnul conştiinţei; referitor la privaţi situaţia e mai complicată: a nu le curaţi înseamnă a impieta asupra libertăţii altuia care poate le vrea curăţate. Nu putem impune soluţia noastră şi calea noastră de nevoinţă altora. Textele evanghelice sunt clare, iar în Morala ambiguităţiiSimone de Beauvoir a confirmat pe deplin, cu mijloacele filozofiei moderne, tezele Mîntuitorului şi exegeza kierkegaardiană. De vreme ce suntem fiii libertăţii şi că opusă păcatului este nu virtutea ci libertatea, cred că jegul trupesc rămîne la libera voinţă a fiecăruia, dar că privăţile cată a fi păstrate în stare de curăţenie.

BUGHI MAMBO RAG

...De felul meu sunt brăilean, dar de născut sunt născut la Buzău, în 77. Venise barabafta turcească pe Dunăre să atace Brăila şi mama, sperioasă, s-a refugiat la Buzău, unde m-am născut... Bisectoarea este linia dreaptă care desparte unghiul în două părţi egale... Cuvînt românesc pentru garrigue nu există, e un fenomen specific regiunilor carstice din jurul bazinului mediteranean şi mai ales din sudul Franţei... M-amgîndit noaptea toată şimi-am adus aminte: Simplizissvnms e de Grimmelshausen, Der griine Heinrich e de Gottfried Keller, iar Galgenlieder îs de Chris-tian Morgenstern... Dar dacă nu freci bine-bine cocaoa cu untul, n-ai făcut nimic... da, domnule, după chef mergea negustorul în trăsură singur, în urma lui în altă trăsură pălăria şi într-o a treia, convoi, venea bastonul... alte vremuri... tăierea împrejur noi o socotim ca o lege ceremonială şi deci a căzut, dar ţinerea Sîmbetei e în Decalog, e lege morală, deci a rămas... M-aţi omorît cu legile voastre morale şi ceremoniale, adventiştilor... îi spune Demetrios luiMarcellus...

Văratec, 1970

Există o ciudată ispită - de dreapta, conform Părintelui Cleopa - aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi

177

înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Mari tain {îl chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toata lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte - şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh l-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei - în sensul de la Matei 11,12 - către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decît medicina. După cum şi în cazul giulgiului de la Turin, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor ştiinţifice (razele infraroşii).

Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz".

(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvînteze tratamentul.)

b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.

Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.

c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania...

Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.

Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, - şi asta-i regula -nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea

178