Colecţia remember

Vara la Jilava

E cald şi-n camera ticsită, unde aerul pătrunde numai pe un colţişor de fereastră, e o zăpuşală grea. Mă chinuieşte setea. Apa e viermănoasă şi mă feresc s-o beau nu numai pentru că e oribilă, ci şi de teama de a nu da în diaree, boala mea cronică. Diareea într-o celulă e păcatul capital.

Spre seară zăpuşeala devine concretă, apasă, turteşte, ca şi cum s-ar fi întreit presiunea atmosferică ori s-ar fi dublat gravitaţia.

Valentin Gligor, un băiat tînăr din Sibiu, arestat cu doi ani în urmă cînd se pregătea să plece la vatră din curtea regimentului, îmi oferă firimituri de pîine, sfătuindu-mă să le sug încet: conţin şi apă.

Gestul, înduioşător, are într-însul ceva absurd şi este identic cu modul în care-şi potolesc setea fiinţele umane în Dincolo de oglindă de Lewis Carroll: mănîncă biscuiţi.

Pentru mine însă nu e nici ridicol, nici absurd. Şi nădăjduiesc să-i fie socotit lui Valentin Gligor drept paharul de apă despre care Hristos zice că dacă a fost dat însetatului în numele Său nu va rămîne fără de răsplată.

1968

Pe lista păcatelor împotriva Sfîntului Duh aş adăuga acel „E un acci­dent de parcurs" rostit de ministrul francez Michel Debre - şi necontrazis nici de Generalul de Gaulle, nici de Andre Malraux - după ocuparea Cehoslovaciei şi moartea lui Ian Pallach.

272

- Trei „condiţii" ale libertăţii. (Cuvîntul „condiţie" este înţeles ca în Condiţia umană.)

Condiţia comună: nu se tem de moarte:

a) creştinul dezrobit de păcat şi prea puţin lacom de bunuri pămînteşti;

b) cavalerul cu sabia la şold, gata s-o pună în slujba dreptăţii şi să-şi apere dreptul;

c) omul modern cu bani în portofel. Drieu La Rochelle: banii, ăştia-s libertatea!

Caricatura: derbedeul cu punga doldora şi revolverul la subsuoară, gata să tragă pentru a-şi împlini poftele şi tremurînd de frică să nu fie prins.

- Strada Armenească.

Sfîrşit de Iunie, cald. (Verile pe atunci erau sigure şi cuminţi. Se instalau la timp potrivit, fără grabă, dar şi fără şovăire, şi durau pînă pe la începutul anului şcolar.)

După-amiază, nu prea devreme. începe a se presimţi uşoara răcoare a serii. în faţa casei Boerescu, o căruţă în care sunt îngrămădite nenumărate cufere, lăzi, geamantane, baloturi. Căruţa o porneşte agale, pe strada Armenească în sus, spre a tăia drumul la gară. Mai tîrziu apare o trăsură cu muscal; cele două doamne - poartă amîndouă voaletă - se suie în birjă însoţite de valijoare, boccele, săculeţe. La ţară e nevoie de multe. Trăsura o ia către bulevard, pe calea lungă.

De ce, nu ştiu; scena aceasta pe care o privesc din curtea casei noastre îmi rămîne ca un simbol al unei de-atunci nemaiîntâlnite păci.

Strada pe care nu e nimeni. Roţile de cauciuc, groase. Trapul festiv al cailor. De nicăieri primejdii, schimbări.

în astfel de momente trebuie să fi scris Browning:

God's in His heaven All's right with the world⁸⁰

(Benda: Dumnezeu aparţine metafizicei statice.)

Viena 1928 (Centenar Schubert)

Pe străzi, la fiecare douăzeci de metri, cîte un cerşetor în genunchi, ^cu mîinile împreunate sub bărbie, ca pentru rugăciune. Nu cer, stau nemişcaţi.

273

Impresie de groază.

Dar dacă e cerşetorie organizată?

(1954: Patericul. Nu cerşetorului, ci lui Hristos facem orice pomană. „Să fie primit:" asta-i explicaţia formulei. Se poate spune că oricare cerşetor e Domnul deghizat?)

- Ceilalţi sunt holograme, umbre, fantoşe: ra sunt numai cei care-şi prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existenţial conceptele şi visările planului ideativ - şi sunt decişi a plăti, la nevoie, cu preţul ce nu poate fi tocmit, preţul maxim, singurul care nu înşeală niciodată, cel bun, pe nume: viaţa.

Eroii mei preferaţi sunt de aceea, martirii: Don Quijote (a intrat în cuşca leului!), T. E. Lawrence {Lawrence of Arabiă), monseniorul Affre (arhiepiscopul Parisului), Ludendorff la Munchen în 1923 pe pod, comunardul Delescluze, Peguy, Ian Pallach.

Punerea în joc a libertăţii şi vieţii, mai mult decît semn de ţinută morală e semn al trăirii. Cît despre valoarea ideilor plătite cu libertatea sau viaţa, ce importanţă? Erou este şi cel care-şi dă viaţa pentru o cauză nedreaptă, în care el crede. De exemplu ministrul Comunei, Delescluze.

Camus în Omul revoltat, cu puterea de sinteză şi infailibilitatea geniului cînd vorbeşte ex cathedra, a lămurit lucrurile: e vrednic de re­spect cel care, cînd ia hotărîrea de a ucide, îşi jertfeşte şi propria viaţă (cazul anarhiştilor ruşi şi al teroriştilor acţionînd în numele partidului socialist revoluţionar, evocaţi în exaltanta carte a lui Boris Savinkov -Ceea ce n-a fost - şi în mai slaba piesă Lesjustes de Camus). Iar cei care poruncesc uciderile de la distanţă, din birouri (toate aparatele tiraniilor călcate pe model mafiotic), pe drept răspund la numele de ticăloşi.

Lion Feuchtwanger dă definiţia partidului naţional-socialist: o vastă organizaţie bine pusă la punct pentru aducerea la îndeplinire a crimelor hotărîte de ştabi - restul nu-i decît poezie.

- Dar pilda cea mai perfectă de adecvaţie între idei şi existenţă a dat-o convenţionalul Philliype Le Bas.

în şedinţa din 9 Thermidor anul II, a Convenţiei naţionale, cînd au fost condamnaţi la moarte Robespierre, fratele lui, Couthon paraliticul şi Saint-Just, celălalt membru al Comitetului de salvare publică se afla la locul său pe una din băncile cele mai de sus ale amfiteatrului. Deşi robespierrist, are prieteni mulţi şi este unanim simpatizat pentru caracterul şi purtările lui amabile. Teroristul acesta e om de treabă în

274

relaţiile personale! Dealtfel, mai mult din prietenie faţă de Robespierre i-a adoptat politica, nu-i deloc fanatic şi extremist.

După votarea osîndei, Le Bas se ridică de pe locul lui cerînd să împărtăşească soarta colegilor din Comitet. Vecinii îl trag de braţ, apoi de pulpanele hainei, făcîndu-i semn să tacă, în timp ce preşedintele şi ceilalţi deputaţi se fac că nu-l aud. Dar Le Bas strigă tot mai tare. Vecinii îl ţin vîrtos de pulpane, îi acoperă glasul cu şt! şt!, adunarea nu-i dă ascultare, mîini prieteneşti îl apasă pe umeri să şadă.

Atunci Le Bas face gestul, gestul mîntuitor care-l trece pentru totdeauna în rîndurile eroilor şi oamenilor vii ce n-au făcut degeaba umbră pămîntului: îşi scoate redingota lăsînd-o în mîinile binevoitoare şi se repede la tribună pentru a pretinde să fie trimis la eşafod.

N-au mai avut încotro.

Nu vreau s-o fac pe Dante, dar mai că aş pune mîna-n foc că Le Bas e în paradis.

Argumente de text:

Domnul arată: Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi (Matei 10, 39) şi repetă: Cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va afla. (Matei 16, 25) Tot astfel la Marcu 8, 25 şi Luca 9, 24: Căci cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa; Cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde, iar cine-şi va pierde viaţa pentru Mine acela o va izbăvi.

Dar oare pentru El şi-a dat viaţa Le Bas? Desigur că nu. Simpatizant sau ba, se solidarizase cu asasinii şi fanaticii.

Numai că în afara textelor citate, se mai află unul, la Ioan 15, 13. Şi acesta i se aplică de minune. Domnul: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi." Pentru nespusa onoare de a fi exemplificat un adevăr rostit de Cel ce este Adevărul - şi a-l fi exemplificat pe calea regală a jertfirii bunului celui mai de preţ cu o încăpăţînare vie, înflăcărată, străină de orice şovăială - sunt convins că regicidul, complicele asasinilor, partizanul tiraniei s-a izbăvit.

- Poate că, sigur că dacă n-aş fi trecut prin închisoare, n-aş fi înţeles nici gestul lui Delescluze, nici pe al lui Le Bas.

Acum înţeleg şi nu mă pot gîndi la ceea ce au făcut aceşti doi oameni, Pentru ale căror convingeri politice nu am decît repulsie, fără a mă înfiora Şi a mi se face pielea de găină şi a fi cuprins de o admiraţie fără margini §i un respect egal cu veneraţia.

- Scenă din Spovedaniile unui pelerin rus.

275

Pelerinul ajunge la cocioaba în care locuieşte o pereche sărăcită: le-a ars casa, el şi-a pierdut un braţ, viaţa pentru ei nu mai e decît o ruină.

Soţii citesc Evanghelia sfîntuluiloan şi ea izbucneşte în plîns. Bărbatul îi înţelege amarul şi o consolează spunîndu-i că nenorocirile îi justifică pe deplin lacrimile.

Ea însă: Nu plîng din pricina nenorocirilor noastre, ci de bucurie, bucuria de a citi Evanghelia aceasta.

Desigur, desigur: nebunie curată. Contabilii şi raţionaliştii să-şi vadă de drum. Oamenii raţionali - care nu-s raţionalişti - pot însă încerca.

Jilava, 1961

Perioadă de înăsprire a regimului. Cîţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate.

Suferinţa, ori de cîte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.

Braşov, August 1926

Am luat masa cu mama la Rothenbăchei: salată de cozi de raci, friptură de viţel de la rinichi, cremă de zahăr ars, bere Czell (mai dulce decît celelalte). Cînd plecăm, pe la două jumătate, căldura e în toi şi nu se vede nici o birjă. Dar suntem foarte dispuşi să batem drumul pe jos, cu toate că de pe strada Lungă, aproape de capăt, şi pînă la hotelul Coroana distanţa e mare. Cît e totul de odihnit în căldură şi cît e de miloasă viaţa şi de lipsită de urîţenii, în acest munte magic al orăşelului, refugiu, dar şi rai. Rothenbăcher e un restaurant vestit în toată ţara, vin Brătienii cu maşina de la Florica şi de la Sinaia să dejuneze aici.

Drumul e lung, căldura neclintită, realitatea bine ascunsă, fericirea deplină.

- A, Brahma nu (ce-i pasă?); dar Işvara, Domnul, ne vrăjeşte - şi ne vrăjeşte în două feluri nu în unul; nu numai cu maya cea stupidă, a vrajbei, ţinerii de minte a răului, pizmei şi făţărniciei, ci şi cu cea mult mai subtilă şi fermecată a dulceţilor nevinovate ale acestei lumi, cu nenumăratele ei tentacule - dear octopus⁸¹ - ce se desfăşoară pe evantaiul duioşiilor

276

permise: de la ceaiul englezului şi cafeluţa orientalului pînă la splendorile artei şi gîndirii. A, Işvara Doamne, tu nu ne uşurezi sarcina.

Gherla

Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav.

în primul rînd, nu mai săvîrşi păcatul. (Asupra acestui dintîi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cît de simplu pe atît de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului... E mare lucru, dar se mai cere înfrînarea.)

Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea - şi morbidă şi indiscretă - de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.

Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.

Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, oarecare zîmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.

în sfîrşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricţie.

Şi nu fi supărat pe Dumnezeu. Sunt, în producţia de massă, şi aparate defecte. Proverbul e şi el îngăduitor: din zece mai greşeşte şi Dumnezeu una.

(Dacă sunt credincios, cum de pot cita o zicală atît de şugubăţ agnostică? îl aprob pe Blaga? Pomenesc zicala drept pildă de luptă împotriva tragedizării.)

- Surorile T., la Focşani, primiseră o educaţie aleasă şi se număraseră Printre cele mai frumoase fete ale oraşului. Una din ele, mai ales, Sofia,

277

strălucea. într-atîta încît, tînără căsătorită, reţinuse în timpul primului război mondial atenţia fermecată a generalului Averescu. Cealaltă, J cînd am cunoscut-o, era şi ea o femeie încă destul de tînără, nu atît frumoasă cît distinsă, elegantă, atrăgătoare; porecla „marchiza" i se potrivea de minune. Coafura - imitînd-o pe a doamnelor din secolul al XVIII-lea - portul: mereu rochii de mătase pe fond gri, maro ori violet, croite astfel încît să cuprindă şi gîtul, zîmbetul mai mult sugerat, manierele, o gentileţă distantă (şi pentru toţi aceeaşi) evocau numaidecît titlul nobiliar legat de acele însuşiri pe care însoţite de o expresie inteligentă, pătrunzătoare, subtilă - le transmit tablourile meşterilor francezi din timpul ultimilor Ludovici.

Cu marchiza se potrivea şi serviciul de ceai din porţelan fin căruia ii ziceam Rosenkavalier. Aceeaşi distincţie, un acelaşi reflex de perfecţiune, o aceeaşi patină de lux rafinat şi totodată o aceeaşi nuanţă de nostalgică şi fragilă prezenţă a trecutului.

Apartamentul, încăpător, bine împărţit, era prost ţinut. Fotoliile mai toate desfundate, mobilele puţine, covoarele foarte jerpelite.

Spre deosebire de maică-sa şi mătuşa sa, Tr. - mică, rotundă la faţă -nu era nici frumoasă şi nici gen „cucoană mare". La ea freamătul, capacitatea de a se devota, interesul pentru viaţă, nesfîrşita răbdare în a da fiecăruia atenţie şi a-l asculta, inteligenţa mobilă (aproape ahtiată, dînd senzaţia de răsuflare oprită), darul de a isca şi transmite simpatia fără a pierde ceva din misterul unei fiinţe pe care nu era greu s-o ghiceşti drept neconvenţională, ţineau locul altor calităţi mai exterioare. Faţă de prieteni ea nu se mulţumea să le fie auditoare negrăbită şi plină de solicitudine. Deîndată punea problema: ei, ce facem? (La plural.) cum te pot ajuta?

La ceaiurile noastre, Tr., comunistă pocăită, participa cu puţine vorbe. îşi lua în serios rolul de gazdă şi cu toate că numeroasele sanvişuri şi dulciuri erau pregătite de marchiză (menajeră de soi), ea le servea, alergînd din casă la bucătărie, ţinînd seama de gusturile fiecăruia, elogiind-o discret pe maică-sa.

După o fază mistică (Duţu, Paul Sim., Virgil Când.) au urmat ca musafiri statornici - ulterior vizitei la Cîmpulung - Dinu N., Al. Pal-(„Crăifăleanu" pînă în 1955), Paul Dim., Ghiţă Vetra, Mihai Răd. şi eu. (Nego de cîteva ori în 58.)

Mondenitatea seniorială o susţine - în afară de marchiză - mai ales Paul Dim., mereu spilcuit, dezinvolt, cu sacul plin de glume şi rafinate cancanuri din lumea bună. Dandyul acesta are păreri politice hotărîte, citeşte aproape totul şi judecă temeinic. îl critică pe Voltaire ca teoretician, dar nu îngăduie să fie atacat de oricine. E un senior, zice, nu orice mîrlan -

278

pentru că merge Duminecă cinci minute la biserică - are dreptul să-l ponegrească pe acest mare domn.

Articolul lui Cioran din N.R.F?² - Scrisoare către un prieten de departe - Paul Dim. ni-l aduce. Tr., deîndată, propune multiplicarea şi răspîndirea articolului. l-l dictăm, pe rînd, cu toţii. Bate febril la maşina ei, cam hodorogită. Curînd copiile sunt gata.

După cîteva zile aflăm de arestarea lui Paul. Dar s-a făcut în cadrul unei acţiuni îndreptată împotriva grupului liberal din jurul lui Bentoiu şi Aznavorian.

Aznavorian îl întîlnise din întîmplare pe amicul nostru şi rămăsese impresionat. Acasă, în jurnalul ţinut cu grijă, îi atribuise lui Paul un post de ministru în viitorul guvern pe care-l pregătea. Ministrul fără ştire şi voie ne lipseşte mult. Ne întîlnim mai rar, mai fără plăcere şi chef; ceştile sunt la fel de graţioase şi îmbietoare, Tr. la fel de vioaie şi fertilă în punerea de teme de discuţie. Dar senzaţia de fragilitate a porţelanului şi a vieţilor omeneşti ne dă tîrcoale mai tenace.

- Nu există dovezi absolute. De vreme ce avem:

- experienţa Michelson-Morley (asupra unui sistem nu se pot face observaţii absolute din lăuntrul lui);

- principiul incertitudinii al lui Werner Heisenberg;

- teoria relativităţii şi a relativităţii generalizate; pluralitatea planurilor de conştiinţă;

- geometriile ne-euclidiene; de vreme ce:

- „nu există semne" (pentru că pot fi interpretate, după cum arată Sartre);

- axiomele nu pot fi demonstrate;

- legile fizice n-au decît un caracter statistic şi probabilist;

- fiecare cercetător ştiinţific înainte de a-şi începe observaţiile trebuie ^să-şi calculeze „ecuaţia personală";

- intrăm în contact şi lucrăm numai cu aparenţe şi idoli {idola fori, theatri, tribus, specusf²";

- limbajul nu este mijloc cert de comunicare, rezultă că singura cale ^Ce ne rămîne deschisă este a liberei credinţe.

- Domnul, cu zarafii din curtea Templului, nu mai e blînd şi îngăduitor. Wu-Hartă, pentru că ei ştiu ce fac. Nesfîrşita sa bunătate nu zăgăzuieşte atotînţelegerea Sa şi nu-L împiedică să procedeze lucid. Dacă întrupatul ^are toate însuşirile omului, o are desigur şi pe cea mai înaltă: dreapta

279

socotinţă (cuvînt pe care prefer să-l întrebuinţez mai degrabă decît p_e cele de inteligenţă sau deşteptăciune, echivoce).

„Cînd siwul dreptăţii şi moravurile se clatină, cînd frica tulbură minţile atunci puterile oamenilor de o zi seacă Dar în familiile vechi trăieşte cunoaşterea măsurii adevărate şi legitime, şi din ele se ivesc mugurii noi ai dreptăţii."

Emst Jiinger

Cînd Claus Schenk von Stauffenberg - în jurul căruia e o pleiadă de paladini cu nume izvoditoare de legendă (Yorck von Wartenburg, Schwerin von Schwanenfeld, Adam von Trotz zu Stolz, Merz von Quirnheim, Axei von dem Bussche, Wessel Freiherr von Freytag-Loringhofen) - ia hotărârea să treacă la acţiune, el ştie ce-l aşteaptă. Ştie că trebuie să făptuiască acum şi că va trece în istorie drept trădător. De nu va face însă ceea ce trebuie, va fi trădătorul propriei sale conştiinţe. Şi acest curaj - foarte rar - l-a avut discipolul lui Ştefan George. Poate că Stauffenberg a fost ultimul autentic aristocrat. Aristocrat: insul care vrea să fie mai bun, care-şi cunoaşte mai multe datorii decît drepturi, care pentru nimic în lume nu şi-ar îngădui o nedelicateţe sau un gest de iritaţie faţă de unul mai mic decît el.

(Cavalerul buşido prinde un hoţ la el în casă şi-l aruncă pe fereastră, schilodindu-l; e sancţionat nu pentru răniri, ci fiindcă şi-a pierdut cumpătul.)

- Vreme de un ceas, Stauffenberg s-a putut crede stăpînul Germaniei şi cumpăna istoriei a şovăit. Europa s-ar fi putut să fie. Doar un ceas. Avea dreptate Marcel Proust: sunt oameni pentru care fericirea este o eroare.

- Marcel Jouhandeau despre vicii şi tărie:

„Mai bine să ai toate viciile din lume decît unul singur... Se poate totuşi să n-ai decît un singur viciu şi să-ţi duci traiul cu el, numai să fii mai tare ca el. Admiţînd că slăbiciunile noastre ne sunt date, ne putem da singuri tăria, care-i o strunire a slăbiciunilor noastre. Trebuie să fii întotdeauna mai tare decît tine însuţi, la drept vorbind nici n-ai vreo alta îndatorire morală. Tăria unui ins este pe măsura slăbiciunii sale. Nu e tare decît fiindcă e şi slab şi e mai tare decît slăbiciunea sa, şi cu cît e slăbiciunea mai mare cu atît e mai mare şi tăria, numai s-o domini, cît de

280

puţin. Forţa morală, oricît de slabă ar fi, nu constă decît în a fi mai tare ca tine însuţi... Tăria morală a cuiva e pe măsura nevolniciilor sale; tăria mea morală e direct proporţională cu nevolnicia morală care mă pîndeşte."

minune

„Noi suntem minunea, faptul că existăm. Este mult mai extraordinar faptul că omul este imperfect decît acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu."

riscul divin

„Aşadar iadul nu-i o lucrare a lui Dumnezeu, ci a omului; iadul este riscul lui Dumnezeu, nu al omului."

Sunt în stare, de unul singur, să ridic în faţa lui Dumnezeu o împărăţie asupra căreia Dumnezeu n-are nici o putere: iadul.

Acolo unde sunt, acolo e o voinţă liberă şi acolo unde e libera mea voinţă, iadul absolut şi veşnic există virtual.

Ce emoţie, copil fiind, să descoperi că eşti un om inviolabil împotriva căruia pînă şi voinţa lui Dumnezeu nu poate să facă nimic...

M-ai dăruit pe mine însumi mie, ceea ce înseamnă că pot dispune de mine pe veci, chiar împotriva Ta...

Iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu înainte de a fi a mea..."

prostie

„Dumnezeu este o relaţie, cea mai frumoasă relaţie, de care nu se poate să voieşti a te lipsi fără a da dovadă de prostie.

Va să zică, lui Dumnezeu, căruia îi datorez propria şi absoluta mea suveranitate, i-aş tăgădui însăşi fiinţa, ca şi cum n-ar însemna să mă reneg mai mult şi-n primul rând pe mine însumi."

iad

„Iadul nu este altundeva decît în locul cel mai arzător al inimii lui Dumnezeu, în inima însăşi a Cerului. Iadul este gelozia lui Dumnezeu, ideea sa fixă, imboldul singurei sale dureri de neînţeles. Dacă mă pierde pe mine, nici îngerii nu-i sunt consolare."

- Manole împotriva lui Woodrow Wilson:

Idealismul lui Wilson a produs numai nenorocire: în America, unde era cunoscut, n-a avut succes; nu i s-a ratificat tratatul, n-a fost reales. Congresul l-a primit cu toată răceala. Succes a avut în Europa, unde se fotografia împreună cu doamna şi numeroşi prieteni, prin castele (ca Briand care juca golf cu plenipotenţiarii britanici şi Cicerin care apăruse, ftiare demnitar comunist, cu un joben strălucitor la conferinţa de la Geneva). Nicolson, care crezuse în diplomaţia la lumina zilei, în conferinţe ^XIiternaţionale şi în entităţile wilsonismului, şi-a schimbat părerile după

281

ce a lucrat la Paris. O inteligenţă aspră, tare ca diamantul e mai bună ca tot idealismul din lume. Intenţiile bune nu ajung, verificarea vine mai tîrziu, din apropierea de realitate. Inimile filantropice pot provoca dezastre în lumea faptelor. Odată săvîrşite, greşelile politice nu pot fi răscumpărate cu lacrimi. Să-ţi spun eu ce a scris Maurras, uite ce a scris Maurras în cartea lui despre preşedintele Wilson: „Sîngele e acel care plăteşte. Adevăraţii filantropi sunt cei care pun niţică pătrundere şi raţiune în slujba forţelor oarbe ale inimii."

- Sfaturi pentru un anchetat (valabile oricînd, oriunde):

Să vorbească puţin, sau mai bine zis, să scoată cît mai puţine sunete pe gură. Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar şi să fie zgîrcit la formulări. întrebării: „îl cunoşti?" să i se răspundă cu „Da", iar nu cu „Da, îl cunosc". între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine litere, (Nu „rareori", ci „rar".) însăşi cantitatea de vibraţii sonore poluează atmosfera şi-i măreşte periculozitatea.

Să vorbească numai şi numai cînd e întrebat şi să se mărginească a răspunde - cît mai strict - întrebării fără a mai adăuga ceva.

în tăcerile care se lasă în cursul interogatoriului - tăceri abil create de anchetator -, să se ferească a umple aceste penibile momente luînd el iniţiativa. E greu dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a îndulci lucrurile prin declaraţii necerute. (Alt pericol: cînd anchetatorul spune: „să discutăm liber": atunci se impune o atenţie mărită.)

Să mintă cît de mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea adevărului (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit numai acolo unde e de neînlăturat: anul naşterii, domiciliul, numele părinţilor.

De ce? De ce să nu se spună adevărul, cînd nu e primejdios?

Pentru două motive:

a) Avînd de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos şi fiu al unui tată care-i însăşi minciuna, e bine să minţi mereu, neîncetat, ca exerciţiu, ca antrenament;

b) Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Manole: i s-a reproşat lui Robespierre că în şedinţele din Thermidor ale Convenţiunii a ţinut discursuri în loc să recurgă la forţă. Dar s-a purtat cinstit: ţinînd discursuri îşi trimisese adversarii la ghilotină, cu discursuri e atacat, cu discursuri răspunde.

Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci cînd adversarul nu e corect.

282

Bolingbroke (viitorul Henric al IV-lea), erou al lui Shakespeare: otrava nu place mereu celui care o foloseşte. (Citat de Malaparte în Tehnica loviturii de Stai).

A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvînt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mîna pe bici.

Din proprie iniţiativă să nu se dea pentru nimic în lume vreun nume propriu. Nici un nume propriu altul decît cel menţionat de anchetator.

Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului religios în Franţa (volumul IV - secolul al XVII-lea - îl luasem cu mine la Securitate ia primul interogatoriu) îl critică aspru pe abatele de Saint Cyran pentru a fi comis enorma greşeală de a pronunţa el dintîi felurite nume proprii.

Mai presus de orice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate. Anchetatorul îi va vorbi mereu de sinceritate; îl va amăgi cu nada sincerităţii făgăduindu-i marea şi sarea, îngăduinţa şi circumstanţe atenuante. Iar anchetatul -încrezător, cinstit, naiv - va raţiona că, într-adevăr, sinceritatea e calea cea mai bună pentru a provoca îndurarea. (E şi calea care impune eforturi reduse, nu mai are de născocit, ci numai de relatat.)

Eroare! Aşa e la oamenii cumsecade. La şmecheri e altfel, sinceritatea duce numai ta catastrofe. Cel care a ales calea sincerităţii nu va mai cunoaşte pacea cît va fi închis (şi mai tîrziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze.

- Prostii: bine, vi s-au dat condamnări excesive, dar ceva tot trebuie să fi fost, ceva tot aţi făcut voi.

Ceva, da, nu însă esenţialul, nu singurul lucru despre care e vorba.

E ca la şedinţele sau spectacolele de prestidigitaţie. Ceva şi acolo e: e lumina, e jobenul, e iepurele, e prestidigitatorul în frac. Toate-s adevărate Şi frumoase: muzica, panglicele, glumele, reflectoarele. Un singur lucru nu-i adevărat: că iepurele iese din joben. Dar toate luminile, muzicile, glumele, salturile sunt menite să dea impresia că iepurele iese din joben. Pentru asta sunt prezenţi atîţia spectatori, pentru asta are loc toată Mustăria: şi tocmai asta nu se petrece. Iepurele iese de oriunde, numai din joben nu.