Colecţie coordonată de Mircea Martin
Yüklə 1,55 Mb.
|
|
204 Disciplina de aservire, „dinamica" evoluţiilor continue tinde să înlocuiască „dinastica" evenimentelor solemne. în orice caz, micul continuum temporal al individualităţii-geneză pare, într-adevăr, să constituie, laolaltă cu individua-litatea-celulă sau individuaitatea-organism, un efect şi un obiect al disciplinei. Iar în centrul acestei serializări a timpului se află o procedură care este, pentru ea, echivalentul a ceea ce era înscrierea în „tablou" pentru repartizarea indivizilor şi pentru compartimentarea celulară; sau a ceea ce era „manevra" pentru economia activităţilor şi controlul organic. Este vorba de „exerciţiu". Exerciţiul este acea tehnică cu ajutorul căreia corpurilor li se impun sarcini deopotrivă repetitive şi diferite, dar întotdeauna gradate. Orientând comportamentul spre un stadiu terminal, exerciţiul face posibilă o permanentă caracterizare a individului, fie prin raportare la acest punct final, fie prin raportare la ceilalţi indivizi, fie prin raportare la un anumit tip de parcurs. în felul acesta, exerciţiul asigură, sub forma continuităţii şi a constrângerii, o creştere, o ţinere sub observaţie, o evaluare. înainte de a îmbrăca această formă strict disciplinară, exerciţiul a parcurs o lungă istorie: el poate fi regăsit în practicile militare, religioase, universitare — fie ca un ritual de iniţiere, fie ca o ceremonie pregătitoare, ca o repetiţie teatrală sau ca o probă. Organizarea lui lineară, continuu progresivă, derularea lui genetică în timp au fost — cel puţin în armată şi în şcoală - introduse târziu. Şi, fără nici o îndoială, pe filieră religioasă. Oricum, ideea unei „programe" şcolare care să-1 însoţească pe copil până la încheierea instruirii lui şi care să implice, de la un an la altul, de la o lună la alta, exerciţii de complexitate crescândă a apărut, se pare, mai întâi în interiorul unui grup religios: Fraţii Vieţii în Comun?505 . Puternic influenţaţi de Van Ruysbroek™ şi de mistica renană, membrii acestui grup au transpus o parte din tehnicile spirituale în domeniul educaţiei — şi nu doar în educaţia clericilor, ci şi în aceea a magistraţilor şi a negustorilor: tema unei perfecţiuni spre care conduce magistrul pilduitor devine, la ei, 1 Cf. Codina Meir, Aux sources de la pedagogie des Jesuites, 1968, pp. 160 şi urm. Corpurile docile 205 tema unei perfecţionări autoritare a elevilor de către profesor, exerciţiile din ce în ce mai severe pe care şi le propune viaţa ascetică se transformă în sarcini de complexitate crescândă, ce marchează dobândirea progresivă a cunoştinţelor şi a bunei purtări; efortul întregii comunităţi înspre mântuire se transformă în competiţia colectivă şi permanentă a indivizilor care se clasifică unii în comparaţie cu alţii. Este posibil ca tocmai unele tehnici de viaţă şi mântuire comunitare să fi constituit primul nucleu al metodelor destinate să producă aptitudini definite individual, însă utile colectiv.1 Sub forma lui mistică sau ascetică, exerciţiul era o modalitate de a pune timpul petrecut în această viaţă în slujba dobândirii mântuirii. Puţin câte puţin, în istoria Occidentului, exerciţiul îşi va inversa sensul, păstrându-şi însă o parte din caracteristici: astfel, el începe să servească la economisirea timpului vieţii, la cumularea acestuia într-o formă utilă şi la exercitarea puterii asupra oamenilor prin intermediul timpului astfel structurat. Exerciţiul, devenit element al unei tehnologii politice a corpului şi a duratei, nu mai culminează într-o lume de dincolo, ci tinde spre o aservire ce nu a încetat să se accentueze. 1 Prin intermediul şcolilor din Liege, Devenport, Zwolle, Wesel; şi graţie şi lui Joannes Sturmius/Sturm şi memoriului său din 1538 pentru organizarea unui gimnaziu la Strassburg/Strasbourg. Cf. Bulletin de la socie'te d'histoire du protestantisme, voi. XXV, pp. 499-505. De notat că raporturile dintre armată, organizarea religioasă şi pedagogie sunt deosebit de complexe. „Decuria", unitate a armatei romane, poate fi regăsită în mănăstirile benedictine, ca unitate de muncă şi, fără îndoială, de supraveghere. Fraţii Vieţii în Comun au împrumutat-o de la aceştia şi au transpus-o în organizarea lor pedagogică, elevii fiind grupaţi câte zece. Iezuiţii au preluat această unitate în scenografia colegiilor lor, în care au reintrodus un model militar. Dar şi decuria a fost, la rândul ei, dizolvată în beneficiul unei scheme încă şi mai militarizate, pe ranguri, coloane, linii. 206 Disciplina Compunerea forţelor „Să începem prin a spulbera vechea prejudecată conform căreia se credea că forţa unei trupe poate fi mărită sporindu-i adâncimea. Toate legile fizice despre mişcare se transformă în simple himere când se doreşte adaptarea lor la domeniul tacticii."1 Cu începere din secolul al XVII-lea, problema tehnică a infanteriei a fost să se elibereze de sub tutela modelului fizic al masei. înarmată cu suliţe şi muschete - greoaie, imprecise, incapabile să ţintească şi să nimerească —, o trupă era folosită fie ca un proiectil, fie ca un zid ori o fortăreaţă: „temuta infanterie a armatei spaniole"; dispunerea soldaţilor înăuntrul acestei mase se efectua mai ales în funcţie de vechime şi de vitejie; în centru, pentru a da greutate, volum şi densitate corpului de armată - novicii; în faţa lor, la colţuri şi pe flancuri - soldaţii cei mai curajoşi sau recunoscuţi pentru priceperea lor. în decursul epocii clasice, s-a trecut la un întreg joc de articulaţii fine. Unitatea - regiment, batalion, subdivizie (section), mai târziu „divizie"2 - devine un fel de maşină cu multe piese ce se deplasează unele în raport cu altele pentru a ajunge la o configuraţie şi a obţine un rezultat bine definit. Motivele unei astfel de mutaţii? Unele sunt economice: fiecare individ în parte trebuie făcut util, iar formarea, întreţinerea, dotarea trupelor trebuie să devină rentabile; fiecărui soldat în parte - unitate preţioasă - trebuie să i se confere un maximum de eficacitate. Dar aceste motive economice nu au putut deveni hotărâtoare decât în urma unei transformări tehnice: inventarea puştii3; mai precisă şi mai rapidă decât muscheta, aceasta punea în valoare priceperea soldatului; mult mai capabilă să atingă o ţintă precisă, ea permitea exploatarea puterii de foc la nivel individual; şi, invers, făcea din fiecare soldat o ţintă posibilă, 1 J.A. deGuibert, Essai general de tactique, 1772, voi. I, p. 18. La drept vorbind, această foarte veche problemă redevine actuală în secolul al XVIII-lea din motivele economice şi tehnice despre care vom avea ocazia să vorbim; iar respectiva „prejudecată" fusese foarte des luată în discuţie chiar şi în afară de Guibert însuşi (în jurul lui Folard, Pireh, Mesnil-Durand). 2 In sensul în care acest termen a fost folosit cu începere din 1759. 3 Evenimentul care a dus la generalizarea puştii îl putem data cu aproximaţie ca fiind bătălia de la Steinkerque (1699). Corpurile docile 207 necesitând, în felul acesta, o mobilitate mai mare; această invenţie ducea deci la dispariţia unei tehnici a maselor în favoarea unei arte ce repartiza unităţile şi oamenii de-a lungul unor linii relativ suple şi mobile. De aici, nevoia de a elabora o întreagă practică atent calculată a amplasamentelor individuale şi colective, a deplasărilor de grupe sau elemente izolate, a schimbărilor de poziţie, a trecerilor dintr-un dispozitiv în altul; într-un cuvânt, necesitatea de a inventa o maşinărie al cărei principiu să nu îl mai constituie masa mobilă sau imobilă, ci o geometrie de segmente divizibile, având ca element de bază soldatul în mişcare cu puşca lui1; şi, fireşte, dincolo de soldatul ca atare, gesturile minimale, timpii acţiunilor elementare, fragmentele de spaţiu ocupate sau parcurse. Aceleaşi probleme se pun şi atunci când este vorba de constituirea unei forţe productive al cărei rezultat trebuie să fie superior sumei forţelor elementare ce o compun: „Ziua de lucru combinată produce cantităţi mai mari de valori de întrebuinţare [...] prin mărirea forţei mecanice a muncii sau prin lărgirea sferei ei de acţiune în spaţiu, sau prin restrângerea în spaţiu a câmpului de producţie în raport cu scara producţiei, sau prin mobilizarea în momentul critic de multă muncă într-un timp scurt [...] forţa productivă specifică a zilei de lucru combinate este forţa productivă socială a muncii sau forţa productivă a muncii sociale. Ea constituie un rezultat al cooperării înseşi."2 1 în legătură cu această importanţă a geometriei, a se vedea J. de Beausobre: „Ştiinţa războiului este înainte de toate geometrică... Dispunerea unui batalion şi a unui escadron pe lungimea unui front şi pe o anumită adâncime nu este decât rezultatul unei geometrii profunde şi încă necunoscute" (Commentaire sur Ies defenses des places, 1757, voi. II, p. 307). 2 K. Marx, Capitalul, cartea I, secţiunea a 4-a, cap. XIII (Marx-Engels, Opere, voi. 23, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 340). Marx revine de mai multe ori asupra analogiei dintre problemele diviziunii muncii şi cele ale tacticii militare. De exemplu: „Aşa cum forţa de atac a unui escadron de cavalerie sau forţa de rezistenţă a unui regiment de infanterie se deosebeşte esenţial de suma forţelor de atac şi de rezistenţă pe care le desfăşoară fiecare cavalerist şi fiecare infanterist în parte, tot aşa şi suma forţelor mecanice ale muncitorilor izolaţi se deosebeşte de potenţialul social al forţelor care se desfăşoară atunci când un număr mare de braţe colaborează simultan la aceeaşi operaţie unică [...]" (ibid., pp. 336-337). 208
Disciplina Astfel îşi face apariţia o nouă exigenţă, căreia disciplina este chemată să-i răspundă: construirea unei maşini al cărui rezultat să fie maximalizat prin articularea concertată a pieselor elementare din care ea se compune. Disciplina nu mai este doar o artă de a repartiza corpurile, de a extrage din acestea timp şi de a cumula acest timp, ea trebuie să compună forţele în vederea obţinerii unui aparat eficace. Această exigenţă se traduce în mai multe feluri. 1. Corpul individual devine un element ce poate fi aşezat, mişcat, pus în relaţie cu alte elemente. Nu curajul sau forţa constituie, de acum înainte, principalele variabile care-1 definesc, ci locul pe care el îl ocupă, intervalul pe care-1 acoperă, regularitatea, ordinea optimă în care el îşi efectuează deplasările. Omul de trupă este mai presus de orice un fragment de spaţiu mobil, înainte chiar de a fi curaj sau onoare. Portretul soldatului în viziunea lui Guibert: „Când este înarmat, el ocupă cel mult două picioare în diametru, considerându-1 adică de la o extremitate la alta, şi aproximativ un picior în profunzime, măsurat de la piept la umeri, la care trebuie să se adauge un picior de interval real între el şi cel care se află în urma lui; ceea ce face două picioare pe toate direcţiile de fiecare soldat în parte şi demonstrează că o trupă de infanterie în luptă ocupă, fie pe lungimea frontului, fie în adâncime, tot atâţia paşi câte rânduri o compun."1 Reducţie funcţională a corpului. Dar şi integrare a acestui corp-segment într-un ansamblu la care el se articulează. Soldatul, al cărui corp a fost dresat să funcţioneze piesă cu piesă pentru operaţiuni determinate, trebuie să devină, la rândul lui, un element într-un mecanism de alt nivel. Soldaţii vor fi instruiţi mai întâi „unul câte unul, apoi doi câte doi, apoi în număr tot mai mare... In ce priveşte mânuirea armelor, atunci când soldaţii vor fi fost instruiţi separat, ei vor trebui puşi să execute doi câte doi şi să-şi schimbe alternativ locurile pentru ca acela care se găseşte în stânga să se înveţe şi cu locul din dreapta"2. Corpul se constituie astfel ca piesă a unei maşini multisegmentare. 1 J.A. de Guibert, Essai general de tactique, 1772, voi. I, p. 27. 2 Ordonanţă privitoare la exerciţiul de infanterie, 6 mai 1755.
209
2. Tot piese într-un mecanism sunt şi diferitele serii cronologice pe care disciplina trebuie să le combine spre a forma un timp compus. Timpul unora trebuie să se potrivească la timpul celorlalţi, în aşa fel încât o cantitate cât mai mare de forţe să poată fi extrasă din fiecare şi combinată într-un rezultat optim. Servan visa în acest sens la un aparat militar care ar acoperi întregul teritoriu naţional şi în care fiecare ar urma să fie fără încetare - dar şi în mod diferenţiat - ocupat conform segmentului evolutiv şi secvenţei genetice în care se află. Viaţa militară ar începe la o vârstă cât mai fragedă, când li s-ar preda copiilor, în „case militare", meseria armelor; ea s-ar încheia în aceleaşi case, unde veteranii, până în ultima lor zi de viaţă, i-ar instrui pe copii, i-ar pune pe recruţi la manevre, ar comanda exerciţiile soldaţilor, i-ar supraveghea atunci când aceştia ar avea de executat lucrări de interes obştesc şi, în sfârşit, ar veghea la menţinerea ordinii în interiorul ţării atunci când trupele ar lupta la hotare. Nu există nici un moment al vieţii din care să nu se poată extrage forţe utile, cu condiţia de a şti să diferenţiezi aceste momente şi să le combini cu alte momente. In mod asemănător, în marile ateliere se apelează la copii şi bătrâni; datorită faptului că aceştia posedă unele capacităţi elementare pentru care nu este nevoie să fie întrebuinţaţi muncitori care au cu totul alte aptitudini; în plus, ei constituie o mână de lucru ieftină; şi, în sfârşit, dacă muncesc, se pot întreţine singuri: „Toţi oamenii harnici, spunea un perceptor despre o întreprindere din Angers, pot găsi în această manufactură, de la vârsta de zece ani şi până la bătrâneţe, resurse împotriva inactivităţii şi a mizeriei ce decurge din ea."1 Dar această potrivire a cronologiilor diferite va ajunge la o subtilitate maximă în învăţământul primar, începând cu secolul al XVII-lea şi până la introducerea, la începutul celui de-al XlX-lea, a metodei lui Lancaster, ceasornicăria complexă a şcolii mutualiste se va făuri rotiţă după rotiţă: la început, elevilor mai mari li s-au încredinţat misiuni de simplă supraveghere, apoi de control al muncii, apoi de 1 Harvouin, Raport asupra circumscripţiei intendentului din Tours, in P. Marchegay, Archives d'Anjou, voi. II, 1850, p. 360. 210 Disciplina predare; până ce s-a ajuns ca întregul timp al tuturor elevilor să fie ocupat fie cu predarea, fie cu învăţatul. Şcoala devine un aparat de învăţat în care fiecare elev, fiecare nivel şi fiecare moment, dacă sunt combinaţi cum trebuie, sunt în permanenţă întrebuinţaţi în procesul general de învăţământ. Unul dintre marii partizani ai şcolii mutualiste dă măsura acestui progres: „într-o şcoală cu 360 de copii, profesorul care, în timpul unei şedinţe de trei ore, ar fi vrut să se ocupe pe rând de fiecare copil în parte nu i-ar fi putut acorda decât o jumătate de minut. Graţie noii metode, toţi cei 360 de copii scriu, citesc sau socotesc câte două ore şi jumătate fiecare."1 3. Această combinare atent cântărită a forţelor necesită un sistem foarte precis de comandă. întreaga activitate a individului disciplinat trebuie ritmată şi susţinută prin ordine a căror eficienţă se bazează pe concizie şi claritate; ordinul nu trebuie explicat şi nici măcar formulat; trebuie şi e suficient să declanşeze comportamentul dorit. Raportul dintre profesorul de disciplină şi cel care-i dă ascultare este unul de semnalizare: acesta nu trebuie să înţeleagă ordinul, ci să perceapă semnalul şi să reacţioneze la el pe loc, conform unui cod mai mult sau mai puţin artificial dinainte stabilit. Plasarea corpurilor într-o mică lume de semnale cărora le corespunde un răspuns obligatoriu şi numai unul: tehnică de dresaj ce „exclude în chip despotic orice fel de reprezentare, ca şi cel mai mic murmur"; soldatul disciplinat „începe să se supună oricărei comenzi; supunerea lui este promptă şi oarbă; aerul de nesupunere, cea mai mică ezitare ar constitui o greşeală gravă"2. Formarea şcolarilor trebuie făcută la fel; cât mai puţine vorbe, fără explicaţii, la limită o tăcere totală care să nu fie întreruptă decât de semnale - clopoţel, bătăi din palme, gesturi, simpla privire a profesorului ori micul aparat din lemn de care se foloseau Fraţii din Şcolile creştine™1; era numit în chip generic „Semnalul" şi trebuia să manifeste, prin concizia lui maşinală, deopotrivă tehnica poruncii şi morala supunerii. „Cel dintâi şi principalul folos al semnalului este să atragă în acelaşi timp 1 Samuel^ Bernard, Raport din 30 octombrie 1816, ţinut în faţa Societăţii de învăţământ mutualist. 2 L. de Boussanelle, Le Bon Militaire, 1770, p. 2. Corpurile docile 211
toate privirile şcolarilor asupra profesorului şi să-i facă atenţi la ce vrea acesta să le aducă la cunoştinţă. Astfel, ori de câte ori acesta va dori să atragă atenţia copiilor şi să întrerupă vreun exerciţiu, va suna o singură dată. Un bun şcolar, de fiecare dată când va auzi sunetul semnalului va considera că aude însăşi vocea profesorului sau de-a dreptul glasul lui Dumnezeu chemându-1 pe nume. Va simţi atunci ce a simţit tânărul Samuel şi-şi va spune, ca şi acesta, în adâncul sufletului: «Doamne, iată-mă!»" Elevul va trebui să înveţe codul semnalelor şi să răspundă în mod automat la fiecare dintre ele. „Rugăciunea încheindu-se, profesorul va suna o dată şi, uitân-du-se la copilul pe care vrea să-1 pună să citească, îi va face semn să înceapă. Pentru a-1 opri pe cel care citeşte, va produce un sunet cu semnalul... Pentru a-i face semn celui care citeşte să repete, atunci când acesta pronunţă greşit o literă, o silabă sau un cuvânt, va produce două sunete, succesiv şi fără pauză. Dacă, după reluarea textului, el nu repetă exact cuvântul pe care 1-a pronunţat greşit pentru că a apucat să citească mai multe cuvinte după acesta, profesorul va produce trei sunete succesive şi fără pauze pentru a-i face semn să revină cu mai multe cuvinte în urmă, până ce şcolarul va ajunge la silaba sau cuvântul pe care le-a citit greşit."1 Şcoala mutualistă va duce şi mai departe acest control al comportamentelor prin sistemul semnalelor la care trebuie să se reacţioneze instantaneu. Până şi ordinele verbale trebuie să funcţioneze ca elemente de semnalizare: „Aşezaţi-vă în bancă. La cuvintele aşezaţi-vă, copiii pun cu zgomot mâna dreaptă pe pupitru şi în acelaşi timp introduc piciorul în bancă; la cuvintele în bancă, ci introduc în bancă şi celălalt picior şi se aşază în faţa tăbliţelor... Luaţi tăbliţele: la cuvântul luaţi, duc mâna dreaptă la sfoara ce serveşte la atârnarea tăbliţei de cuiul ce se află în faţa lor şi, cu mâna stângă, apucă tăbliţa de mijloc; la cuvântul tăbliţele, ei o desprind şi o aşază pe pupitru."2 1 J.-B. de La Salle, Conduite des Ecoles chretiennes, 1828, pp. 137-138. Cf. şi Ch. Deraia, Reglement pour Ies ecoles de la viile de Lyon, 1716, p. 21. 2 Journal pour l'instruction elementaire, aprilie 1816. Cf. R.R. Tronchot, L'Enseignement mutuel en France, teză dactilografiată, I, care a calculat că elevii trebuia să primească peste 200 de ordine pe zi (fără ^ 212
Disciplina Rezumând, putem spune că disciplina fabrică, pornind de la corpurile pe care le controlează, patru tipuri de individualitate sau, mai curând, un tip de individualitate dotat cu patru caracteristici: este vorba de o individualitate celulară (graţie jocului repartizării spaţiale), organică (datorită codificării activităţilor), genetică (prin cumularea timpului), combinatorie (prin compunerea forţelor). Pentru a obţine acest tip de individualitate, disciplina se foloseşte de patru mari tehnici: construieşte tablouri; prescrie manevre; impune exerciţii; şi, în sfârşit, pentru a garanta combinarea forţelor, organizează „tactici". Tactica - arta de a construi (cu corpuri localizate, activităţi codificate şi aptitudini însuşite) aparate în care produsul diferitelor forţe să fie majorat prin combinarea calculată a acestora - constituie, fără îndoială, forma cea mai înaltă a practicii disciplinare. în această ştiinţă, teoreticienii secolului al XVIII-lea vedeau fundamentul întregii practici militare, începând cu controlarea şi supunerea la exerciţii a corpurilor individuale şi terminând cu utilizarea forţelor specifice multi-plicităţilor cele mai complexe. Arhitectură, anatomie, mecanică, economie a corpului disciplinar: „în ochii majorităţii militarilor, tactica nu este decât o ramură a vastei ştiinţe a războiului; în ochii mei, ea este baza acestei ştiinţe; este această ştiinţă însăşi, dat fiind că ne învaţă cum să constituim trupele, cum să le punem în ordine, să le deplasăm, să le determinăm să lupte; dat fiind că numai ea poate compensa numărul şi mânui multitudinea; ea va cuprinde, în sfârşit, cunoaşterea oamenilor, a armelor, a tensiunilor, a circumstanţelor, căci toate aceste cunoştinţe strânse la un loc trebuie să determine aceste mişcări."1 Sau: „Termenul acesta ştacticăţ... oferă o imagine privitoare la poziţia oamenilor ce compun o anume trupă, respectiv la diferitele trupe care alcătuiesc o armată, despre mişcările şi acţiunile lor, despre raporturile dintre ele."2 a pune la socoteală ordinele excepţionale); numai în cursul dimineţii, recepţionau 26 de comenzi verbale, 23 prin semne, 37 de sunete de clopoţel, 24 de fluiere, ceea ce înseamnă un fluierat sau un sunet de clopoţel la fiecare 3 minute. 1 J.A. de Guibert, Essai general de tactique, 1772, p. 4. 2 P. Joly de Maizeroy, Theorie de la guerre, 1777, p. 2
213
Se poate ca războiul, ca strategie, să fie continuarea politi-ciixxm. Dar nu trebuie să uităm că „politica" a fost concepută ca o continuare, dacă nu exactă şi directă a războiului, atunci cel puţin a modelului militar ca mijloc fundamental de prevenire a tulburărilor civile. Politica, privită ca tehnică de menţinere a păcii şi a ordinii interne, a căutat să pună în aplicare dispozitivul armatei perfecte, al masei disciplinate, al trupei docile şi utile, al regimentului în cantonament şi pe câmpul de luptă, la manevre şi exerciţiu. în marile state ale secolului al XVIII-lea, armata garantează pacea civilă pentru că este, desigur, o forţă reală, o sabie mereu ameninţătoare, dar şi pentru că reprezintă o tehnică şi o sumă de cunoştinţe ce-şi pot proiecta schema proprie asupra corpului social. Dacă există o serie politică-război ce trece prin strategie, există şi o serie armată-politică ce trece prin tactică. Strategia este aceea care permite înţelegerea războiului ca modalitate de a duce politica între state; însă tactica este aceea care face posibilă înţelegerea armatei ca principiu de menţinere a absenţei războiului în societatea civilă. Epoca clasică a asistat la naşterea marii strategii politice şi militare prin intermediul căreia naţiunile îşi confruntă forţele economice şi demografice; dar a fost, totodată, şi martora apariţiei minuţioasei tactici militare şi politice cu ajutorul căreia se exercită în interiorul statelor controlul asupra corpurilor şi forţelor individuale. „Militarul" - instituţia militară, personajul militarului, ştiinţa militară, atât de diferite de ceea ce caracteriza, pe vremuri, „războinicul" - se defineşte, în această perioadă, în punctul unde se întâlnesc războiul şi zgomotele de luptă, pe de o parte, ordinea şi liniştea ascultătoare a păcii, de cealaltă. Istoricii ideilor pun visul societăţii perfecte pe seama filosofilor şi juriştilor secolului al XVIII-lea; a existat însă şi un vis militar cu privire la societate; temelia acestui vis au constituit-o nu starea naturală, ci mecanismele atent subordonate ale unei maşini, nu contractul originar, ci constrângerile permanente, nu drepturile fundamentale, ci dresajele infinit progresive vizând nu voinţa generală, ci docilitatea automată. „Disciplina ar trebui extinsă la scară naţională", spunea Guibert. „Statul pe care-1 visez eu va avea o administraţie simplă, solidă, uşor de guvernat. Va semăna cu acele enorme Yüklə 1,55 Mb. Dostları ilə paylaş:
|