Colegiul de redacţIE

Libertăţi şi drepturi ale cetăţenilor

Facultăţile recunoscute individului de a şi le exercita prin propriile lui puteri se numesc libertăţi. Cele a căror exercitare e garantată de stat prin mijloacele pe care acesta i le pune la dispoziţie, se pot numi drepturi propriu-zise. Se pune întrebarea ce libertăţi pot fi reclamate de către cetăţean. În primul rând, ca esenţial în a şi le exercita pe celelalte, este libertatea de a exista, mergând până la înţelesul că nimeni nu-i poate impune riscarea vieţii.

Legată de această libertate este libertatea muncii şi a stăpânirii produsului ei, e libertatea fizică, cea de a-şi alege domiciliul şi de a circula pe căile publice, e libertatea conştiinţei până la actul de creaţie, alături de libertatea de a comunica (în respectul vieţii intime, familiale şi private a fiecăruia), e libertatea de asociere, respectiv de a nu se asocia, de a concura cu semenii săi şi de a se apăra împotriva abuzurilor acestora. Perpetuarea e apărată prin libertatea de a-şi constitui o familie, de a-şi creşte copiii, de a-i educa şi de a le transmite, prin succesiune, bunuri.

De mare importanţă pentru instituţia cetăţeniei e libertatea de a trece hotarul, aceasta fiind singura dovadă posibilă a faptului că un resortisant e cetăţean, acceptând legătura sa cu statul de bună voie. Desigur, cetăţeanului i se permite exercitarea oricărei facultăţi naturale sau dobândite, în măsura în care nu vatămă pe ceilalţi, concret, în măsura în care legea nu îl opreşte. Parte din toate aceste libertăţi ajung, în societăţile dezvoltate, să fie ocrotite şi (sau) garantate, să ajungă drepturi propriu-zise³⁷. De la libertatea vieţii se ajunge la dreptul vieţii (prin asistenţă medicală etc.), de la libertatea muncii se ajunge le dreptul muncii, de la dreptul părinţilor de a-şi creşte copiii şi de a-i educa, la dreptul copiilor înşişi de a fi crescuţi şi educaţi etc.

Drepturile cetăţeanului european

Pentru a putea vorbi despre drepturile cetăţeanului european este necesar să ne referim pentru început şi la cetăţenia europeană. Acest concept de cetăţenie europeană a fost definit şi introdus prin tratatul asupra Uniunii Europene şi semnat în 1992 la Maastricht.³⁸ În acest sens, tratatele constitutive nu fac nici o referire la drepturile omului sau la drepturile cetăţenilor statelor membre, fiind stabilite doar cele patru mari libertăţi de circulaţie şi anume libertatea de circulaţie a persoanelor, libertatea de circulaţie a mărfurilor, libertatea de circulaţie a serviciilor şi libertatea de circulaţie a capitalurilor.³⁹ De remarcat este faptul că toate aceste libertăţi au un caracter pur economic şi anume favorizarea creării pieţei comune care este o organizaţie economică unică şi integrată.

Abia Actul Unic European şi Tratatul asupra Uniunii Europene atribuie libertăţii de circulaţie a persoanelor un caracter mai general, un scop în sine şi nu un mijloc, primul stabilind ca obiectiv lărgirea categoriilor de persoane care beneficiază de ea iar al doilea făcând din ea un drept al cetăţeanului european; cele două componenete menţionate se disociază dar păstrează totuşi o legătură, primul drept exercitându-se sub rezerva unor condiţii sau limitări când nu constituie un mijloc pentru cel de-al doilea.⁴⁰

Datorită faptului că nu era admisibil ca drepturile omului în afara libertăţii de circulaţie a persoanelor, să fie ignorate de Comunităţi, Curtea de Justiţie le-a consacrat drept izvor nescris de drept comunitar impunându-se astfel respectarea lor de către instituţiile comunitare, chiar mai mult decât aceasta, Curtea de Justiţie a interpretat extensiv dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a persoanelor existente la acea dată, lucru care a dus la beneficierea de către cetăţenii care aparent nu se încadrau în acele dispoziţii.

Tratatul de la Maastricht menţionează nu numai că Uniunea Europeană respectă drepturile omului aşa cum sunt ele garantate şi consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950 şi de constituţiile statelor membre ci lărgeşte aria drepturilor cetăţenilor statelor membre şi introduce conceptul de „ cetăţean european”. Astfel, cetăţenia europeană nu o exclude pe cea a statelor membre ci se suprapune şi este dependentă de ea, de aceea este menţionat faptul că o persoană care nu are cetăţenia unui stat membru nu poate fi cetăţean al Uniunii Europene după cum şi faptul că o persoană care are o astfel de cetăţenie este automat cetăţean al Uniunii Europene.

Literatura de specialitate menţionează că nu există modalităţi concrete, distincte de pierdere a cetăţeniei europene ci ele sunt dependente de dobândirea şi pierderea cetăţeniei unui stat membru, nefăcând altceva decât să asigure cetăţenilor statelor membre nişte drepturi suplimentare. Pentru a beneficia de drepturile cuprinse în tratate nu este important momentul dobândirii cetăţeniei unui stat membru.⁴¹

Drepturile cetăţenilor europeni sunt departe de ideea unei cetăţenii de tip federal: ele provin din decizii interguvernamentale, sunt în mare parte opozabile statelor şi aplicate de administraţiile naţionale. Este vorba deci despre relaţiile judiciare orizontale, între popoare din state diferite, şi nu de relaţii verticale, între cetăţeni şi Uniune⁴².

Drepturile cetăţenilor europeni pot fi împărţite după cum urmează:

• 
  Drepturi social-economice care includ la rândul lor:
  

• 
  drepturi de piaţă
  
• 
  drepturi industriale
  
• 
  drepturi sociale propriu-zise sau ale bunăstării
  

• 
  Drepturi civile
  
• 
  Drepturi politice
  

Actul Unic European, apoi Tratatul de la Maastricht şi cel de la Amsterdam au multiplicat trimiterile la drepturi. Respectul principiilor de libertate, de democraţie şi de garanţie a drepturilor omului este, după Amsterdam explicit cerut noilor ţări candidate prin condiţiile de aderare, acompaniat fiind de un mecanism de control şi de sancţiune.

Preambulurile, principiile, declaraţiile anexate şi chiar prezentările politicilor comune sunt însoţite de referiri la drepturile fundamentale, la libertăţi, la egalitatea de tratament, de referiri la drepturile sociale, la publicitate, la democraţie. În spatele acestei abundenţe de declaraţii care au contribuit la redactarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, adoptată în decembrie 2000, se conturează tremenii unui patrimoniu constituţional pe care şi parlamentul european a încercat să îl impună prin proiectele sale de elaborare a unor cataloage de drepturi.

Influenţa juridică a acestor drepturi, şi deci efectivitatea lor, sunt extrem de variabile. Unele sunt în logică federală, direct aplicabile cetăţenilor şi aceştia se pot prevala de ele chiar şi împotriva statului lor. Altele nu sunt decât semnale politice, destinate să explice modelul politic şi social european, fără însă a-l preciza cu claritate. Între aceste două seturi de drepturi, numeroase principii au o influenţă politică mediană, susceptibile de a subordona actele politice fără însă a avea o directă putere de constrângere. Afirmarea drepturilor comune se face după modelul suplu al principiilor regulatoare, care lasă un orizont deschis. În acest orizont se vede imaginea a ceea ce cetăţenia europeană ar trebuie să fie, şi nu codificarea exactă a ceea ce este ea în prezent⁴³.

Actualmente drepturile cetăţeanului european sunt următoarele:

• 
  dreptul de a circula liber pe tot teritoriul Uniunii Europene;
  
• 
  dreptul de a alege şi de a fi ales pentru Parlamentul European;
  
• 
  dreptul de a alege şi de a fi ales pentru organele colectivităţilor locale;
  
• 
  dreptul de petiţionare;
  
• 
  dreptul de a se adresa Mediatorului European (Ombudsman-ului) numit de Parlament;
  
• 
  dreptul de acces la documentele instituţiilor comunitare cu putere de decizie;
  
• 
  dreptul de a comunica cu instituţiile şi/sau organele Uniunii Europene;
  
• 
  dreptul la protecţie diplomatică şi consulară;