Toṭi cetăṭenii Uniunii Europene, ce au carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, şi membrii familiilor lor, care nu sunt resortisanṭi ai unui stat membru şi care deṭin un paşaport valabil, au dreptul de a părăi teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru73. Această libertate derivă din prevederile legate de cetăţenia europeană prin care toţi cetăţenii Uniunii au dreptul să circule şi să locuiască liber pe teritoriul Statelor Membre, cu respectarea condiţiilor impuse de Tratatul CEE şi a măsurilor luate pentru aplicarea acestora.
Libertatea de circulaţie şi de şedere, drept al cetăţeanului Uniunii Europene, este recunoscută resortisanţilor statelor membre (sau resortisanţilor comunitari), fiind generalizată progresiv în favoarea acestora şi a familiilor lor.
Calitatea de cetăţean european este subordonată posesiei sau dobândirii cetăţeniei unui stat membru. Rezultă, deci, că revine dreptului naţional al fiecărui stat să determine dacă o persoană are sau nu cetăţenia sa. Această soluţie a fost expres confirmată prin Declaraţia relativă la cetăţenia unui stat membru anexată tratatului de la Maastricht conform căreia „de fiecare dată când Tratatul instituind Comunitatea Europeană face referire la cetăţenii statelor membre, problema de a şti dacă o persoană are cetăţenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolvă numai prin recurs la dreptul naţional al statului vizat”.
Deşi cetăţenii din statele terţe nu beneficiază, în principiu, de libertatea de circulaţie şi de şedere, există interacţiuni ce se produc între situaţia lor şi cea a cetăţenilor comunitari. Conform reglementării comunitare în vigoare, membrii familiei unui cetăţean al unui stat membru pot să-l însoţească pe acesta în ţara de adopţie şi să exercite o activitate. Cetăţenii statelor terţe, legal angajaţi de către o întreprindere comunitară care efectuează o prestare de servicii în alt stat membru, au dreptul de şedere în acest stat membru pentru intervalul de timp necesar executării acestei prestări de servicii.
Perspectiva eliminării controalelor la frontierele interne ale Uniunii şi constituirea unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” presupune o anumită armonizare a politicii statelor membre faţă de admiterea şi şederea cetăţenilor statelor terţe.
Dreptul de liberă exercitare a unei profesii constituie în dreptul comunitar, ca şi în dreptul intern, statutul de drept fundamental al persoanei, iar Tratatul de la Amsterdam îl consacră şi îl desăvârşeşte. Conform Cartei Sociale Europene, semnată la Torino la 18 octombrie 1961, „orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa prin exercitarea liberă a unei profesii”.
Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 8-9 decembrie 1989 proclama dreptul „oricărui lucrător de a exercita orice profesie sau meserie în Comunitate”, drept care se realizează prin intermediul liberei circulaţii (art.2).
În tratatele constitutive libertatea profesională apare mai puţin ca un drept al persoanei şi mai mult ca un instrument de mobilitate a agenţilor economici, a lucrătorilor în general.
Obiectivul politic al libertăţii de circulaţie a persoanelor a fost cel de creare a uni grad ridicat de coeziune între oamenii din cadrul Comunităţii, prin eliminarea barierelor din calea liberei migraţii a lucrătorilor şi prin promovarea ideii de cetăţean european. Astfel, Tratatul asigură pentru orice lucrător, cu excepţia condiţiilor care impun limitări justificate prin raţiuni de politică publică, securitate publică, sănătate publică, posibilitatea de a accepta orice ofertă de angajare care i se face şi care este în beneficiul său, să se mişte liber în cadrul graniţelor Statelor Membre ale Comunităţii pentru atingerea acestui scop, să locuiască provizoriu într-un Stat Membru în vederea angajării în acel stat, în concordanţă cu reglementările legislative şi administrative care guvernează derularea procesului de angajare în respectivul stat, să rămană pe teritoriul unui Stat Membru după ce a fost angajat în acel stat. Toate aceste reglementări referitoare la ciculaţia lucrătorilor nu vor fi aplicate personalului angajat în funcţii publice în cadrul Statelor Membre ale Comunităţii. 74
Libera circulaţie a serviciilor
Libera circulaṭie a persoanelor atrage după sine şi necesitatea eliminării restricṭiilor referitoare la libertatea şi furnizarea serviciilor75.
De asemenea, erviciile au un regim asemănător cu cel al mărfurilor: un regim general stabilit de Tratat şi un număr de reguli particulare, indispensabile, datorită insuficienţei dispoziţiilor convenţionale de bază, pentru realizarea marilor obiective comunitare: libera circulaţie, libera concurenţă sau armonizarea.
Tratatul defineşte ca fiind servicii cele care sunt în mod normal prestate în baza unui tarif şi care nu intră în aria de acoperire a reglementărilor referitoare la libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor şi capitalurilor.
Serviciile includ patru mari capitole:
-
activităţi cu caracter industrial;
-
activităţi cu caracter comercial;
-
activităţi ale meşteşugarilor;
-
activităţi ale profesioniştilor.
Conceptul de liberă furnizare este legat de dreptul la stabilire. Dreptul la stabilire include posibilitatea pentru persoanele fizice autorizate şi pentru firmele din Comunitate de a se stabili şi de a-şi desfăşura activitatea în alte State Membre. Singura condiţie legată de libertatea de a furniza servicii în Comunitate este ca firma sau persoana fizică autorizată să fie înregistrată oficial într-un Stat Membru.76
Anumite sectoare, cum ar fi transporturile, serviciile bancare şi de asigurări pot să aibă propriile restricţii. Dezvoltarea sectorului financiar s-a bazat pe principiul licenţei unice şi al supravegherii de către ţara de origine: autorizaţia iniţială a ţării de origine este suficientă pentru ca o entitate economică să se poată stabili sau să poată presta servicii liber într-o alta ţară comunitară.
Acest lucru implică recunoaşterea mutuală de către autorităţile de supraveghere a normelor şi practicilor de supraveghere şi control utilizate de fiecare autoritate; noi eforturi de armonizare a normelor deoarece diferenţele ar fi putut avea ca urmare restrângerea sau distorsionarea concurenţei.
În domeniul asigurărilor armonizarea a fost mult mai dificilă deoarece existau restricţii naţionale, produse neomogene, o diversitate de clienţi, necesiate de protecţie şi nu exista un mecanism de reglementare ca în sectorul bancar.
În ceea ce priveşte transporturile, liberalizarea acestora a fost un element fundamental al contrucţiei Pieţei Comune, politica comună de transport fiind stabilită prin Tratatul CEE şi urma să se dezvolte în paralel cu legislaţia comunitară. Liberalizarea acestui sector a prezentat însă unele întârzieri – abia în anul 1997 au fost liberalizate transporturile aeriene.
Legat de bursa de valori s-au făcut eforturi de apropiere a legislaţiilor pentru crearea unei Pieţe Financiare Unice caracterizată prin libertate de investiţie, accesul liber la pieţe şi burse deschise. Privind fondurile şi societăţile de investiţii s-a urmărit recunoaşterea mutuală a lor, precum şi un control din partea ţării de origine, dar cu respectarea normelor ţării gazdă. S-au emis mai multe directive privind condiţiile de admitere a valorilor mobiliare la bursă, modul de informare şi publicare a informaţiilor, precum şi directive asupra fondurilor de investiţii (1985) şi asupra operaţiilor cu informaţii privilegiate. Însă Piaţa Unică de Capital a culminat cu directiva privind serviciile de investiţii care a reglementat licenţa unică, supravegherea din partea ţării de origine şi liberul acces al băncilor (1996).77
Dostları ilə paylaş: |