Colegiul de redacţIE

5. Date cu privire la motivarea de către instanţe a soluţiei cu privire la infracţiunea de dare de mită pentru care ofiţerul de poliţie a fost trimis în judecată

Motivarea instanţei de fond

Instanţa de fond, în sentinţa pronunţată a reţinut: „este dreptul procurorului de caz ca, folosind şi susţinerile lui P.D., să considere că sunt probe că S.A.A.i-a dat mită 300 euro şi să-1 trimită în judecată (şi) pentru comiterea acestei infracţiuni, însă tribunalul, chiar dacă a citit şi a recitit în mod repetat această redare de convorbire în mediul ambiental, nu poate înţelege cum nişte afirmaţii de-ale lui P.D. (în sensul că acesta a luat 300 de euro ca mită, dar într-o cu totul altă speţă, una în care un şofer a depăşit un tir pe o porţiune de drum cu linie continuă de marcaj, şi nu de la Ş.A.A.) pot constitui probă în sensul că S.A.A.i-a dat mită lui P.D. 300 de dolari ... Iar o condamnare nu se poate dispune decât pe bază de probe, conform art. 103 alin. 2 C.p.p.”

Tribunalul a explicat că acuzaţia din rechizitoriu, în sensul că S.A.A.i-a dat mită lui P.D. 300 euro, se bazează pe declaraţiile repetate ale martorului - denunţător. Tribunalul a constatat că, într-adevăr, în toate declaraţiile date în cauză până în prezent, martorul relatează cu lux de amănunte, printre altele, inclusiv că S.A.A.i-a dat mită 300 euro.

În sentinţă se arată că elocventă în acest sens este declaraţia martorului dată în cursul cercetării judecătoreşti. În această declaraţie, audiat fiind timp de două ore şi jumătate, aşa cum se precizează în sentinţă, martorul a declarat, printre altele, cum într-o dimineaţă, în birou la Ş.A.A., fiind doar ei doi, acesta i-a cerut să dea o soluţie „bună şi cât mai repede” în dosarul care-1 privea pe R.M., şi i-a întins 3 bancnote a câte 100 de euro fiecare. P.D. declară că iniţial a refuzat mita, dar apoi, după ce S.A.A.i-a spus că-s bani de la R.M., daţi printr-un intermediar, a acceptat-o, dar tot i-a spus că soluţia din dosar depinde de rezultatul alcoolemiei. Tribunalul a mai reţinut că nici vreun alt martor audiat de către organele de urmărire penală sau de către instanţă nu declară absolut nimic în legătură cu pretinsul fapt că S.A.A.i-a dat mită lui P.D..

Prin urmare, tribunalul a notat că, dat fiind că în cauză acuzaţia din rechizitoriu, în sensul că S.A.A.i-a dat mită lui P.D. 300 euro, se probează prin intermediul unei singure probe (declaraţia martorului Profir), se pune problema juridică: „poate fi un inculpat (care, evident, nu recunoaşte acuzaţia ce i se aduce) condamnat în baza unei singure probe?... Art. 103 (alin. l si 2) din C.p.p. nu interzice o astfel de soluţie, iar în practica judiciară există soluţii de condamnare definitivă a unui inculpat (care, evident, nu recunoaşte acuzaţia ce i se aduce) doar pe baza declaraţiei unui singur martor. Prin urmare, tribunalul a reţinut că trebuie să analizeze credibilitatea martorului P.D.: este martorul Profir un martor suficient de credibil pentru ca doar pe baza declaraţiei sale instanţa să-l condamne pe inculpatul Ş.A.A.?... La evaluarea credibilităţii martorului, tribunalul a considerat că e necesar să aibă în vedere în primul rând motivul pentru care acesta a decis să fie martor – denunţător”.

În sentinţa instanţei de fond se arată: „ se constată că P.D. nu s-a hotărât să fie denunţător din considerente de ordin moral sau etic, ci din considerente de ordin strict mercantile: întrucât în calitate de poliţist fusese arestat preventiv, întrucât era suspectat de comiterea infracţiunii de luare de mită, în decembrie 2013, în timp ce era cercetat în continuare pentru luare de mită, se prezintă în mod voluntar la D.G.A. cu un denunţ olograf, denunţ în care, pe mai bine de 6 pagini povesteşte tot ceea ce îşi aminteşte în legătură cu fapte de luare si dare de mită comise în legătură cu un incident întâmplat cu mai bine de 6 luni în urmă, incidentul din noaptea de 28-29 mai 2013, în care un anume R.M. a fost oprit în trafic şi mirosea a alcool şi etc... Dar care este motivul pentru care, la mai bine de 6 luni de la acest incident, P.D. se hotărăşte să rupă tăcerea?... Considerente de ordin moral sau etic?... Nu. În niciun caz. E vorba de considerente de ordin strict mercantile, pe care Profir le scrie cu mâna lui (olograf...) la sfârşitul denunţului: „Doresc să beneficiez de art.19 din legea 682 / 2002 (...) referitor la înjumătăţirea limitelor pedepsei.”

Tribunalul a mai motivat că, estimând că pentru faptele de corupţie pe care le-a comis, poliţistul P.D. risca să fie condamnat la închisoare, acesta s-a hotărât să facă tot ceea ce poate pentru a-şi înjumătăţi limitele pedepsei şi, în acest sens, a scris tot ceea ce şi-a amintit în legătură cu alte fapte de corupţie la care a fost martor. În sentinţă se mai motivează că, în plus, la cererea lucrătorilor de la D.N.A. şi D.G.A., poliţistul inculpat (şi arestat preventiv - o vreme), P.D., a fost de acord să colaboreze, adică să facă şi demersuri suplimentare pentru demascarea altor poliţişti corupţi, sens în care a fost de acord ca în mod repetat să poarte asupra sa mijloace tehnice de înregistrare în mediu ambiental, şi astfel să facă repetate „vizite de curtoazie” vechilor colegi de muncă, fostului său şef, dar şi lui R.M., cu speranţa că şi aceştia îşi vor aminti cu toţii ceea ce el şi-a amintit brusc, la peste 6 luni de la momentul la care a asistat la fapte de corupţie comise în preajma sa.

În sentinţa de achitare doar cu privire la fapta de dare de mită se arată: „Ei bine, care este credibilitatea unui astfel de martor?... Răspunsul nu poate fi în niciun caz unul simplist, de genul: tot ceea ce spune un astfel de martor sunt minciuni ale unui om laş, căruia îi e frică de câtă puşcărie urmează să facă pentru câtă mită a luat şi a fost prins, iar acum, disperat, inventează acuzaţii foştilor colegi de serviciu care, mai şmecheri decât el, n-au fost prinşi luând mită, iar el, la disperare, inventează astfel de acuzaţii doar pentru a spera că are o şansă pentru a-şi înjumătăţi limitele pedepsei ... Şi asta din simplul motiv că, astfel cum rezultă din practica judiciară constantă de peste 10 ani, astfel de martori pot foarte bine să spună adevărul în legătură cu faptele pe care le denunţă pentru a-şi înjumătăţi limitele pedepsei în propriul dosar, adevăr la care chiar au asistat (de data aceasta ca martori, nu ca făptuitori...). Dar, astfel cum rezultă tot din practica judiciară constantă de peste 10 ani, astfel de martori pot foarte bine să spună adevărul în legătură cu faptele pe care le denunţă pentru a-şi înjumătăţi limitele pedepsei deoarece adevărul lor (denunţul) este ulterior probat şi prin intermediul unor mijloace de probă cu forţă probantă sporită, probe cu caracter tehnic - e vorba, desigur, de înregistrări audio/video/înregistrări de convorbiri telefonice/prin intermediul site-urilor de comunicare de pe internet. În astfel de situaţii este evident (pentru că este probat fără nicio urmă de îndoială!) faptul că martorii au spus adevărul în legătură cu faptele pe care le denunţă, chiar dacă n-au făcut denunţuri din considerente civice/morale/etice, ci din considerente pur mercantile/„egoiste” - şi anume doar „pentru a-şi înjumătăţi limitele pedepsei”.

Dar care este forţa probantă a declaraţiei „martorului – denunţător” în situaţia în care declaraţia sa nu se coroborează (cel puţin cu privire la una dintre acuzaţii, astfel cum este şi cazul în speţă ...) cu nicio altă probă?... în acest din urmă caz, ca si în alte speţe tribunalul a considerat că un astfel de martor, care, la cererea lucrătorilor de la D.N.A. şi D.G.A., este de acord să colaboreze, adică să facă şi demersuri suplimentare pentru „demascarea” altor infractori, sens în care este de acord să poarte asupra sa mijloace tehnice de înregistrare în mediu ambiental, şi, astfel echipat, să poarte repetate „convorbiri” cu cei pe care-i „înfierează” în denunţuri, se circumscrie prevederilor art. 103 alin.3 C.p.p., fiind asimilat (în respectiva cauză, datorită colaborării sale strânse cu anchetatorii ), cu un investigator/colaborator ori cu un martor protejat (uneori martorii denunţători chiar figurează în anumite dosare ca martori protejaţi...). Iar art. 103 alin.3 C.p.p. spune foarte clar că hotărârea de condamnare (...) nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţia unui colaborator.

O soluţie contrară ar duce la situaţii absolut inacceptabile, situaţii în care orice inculpat din orice dosar, pentru a beneficia de art. 19 din legea 682/2002 (...) referitor la înjumătăţirea limitelor pedepsei s-ar apuca să inventeze orice denunţ cât de cât plauzibil, referitor la orice coleg de serviciu (în cazul, spre exemplu, al infracţiunilor de corupţie...) sau referitor la orice vecin sau cunoscut (în cazul, spre exemplu, al infracţiunilor privind traficul de droguri...), convins fiind (pe baza unei practici judiciare contrare oricărui principiu de drept penal sau de drept procesual penal...) că astfel va beneficia de înjumătăţirea limitelor pedepsei pentru propria faptă. O astfel de soluţie ar duce la condamnarea a foarte multor oameni nevinovaţi”.

Prin urmare, conform propriilor aprecieri relative la o astfel de jurisprudenţă, conformându-se practicii judiciare cvasi-unanime în materie, tribunalul a reţinut că nu se impune condamnarea unui inculpat pentru comiterea unei infracţiuni probate doar cu declaraţiile unui martor, chiar dacă aceste declaraţii se regăsesc şi în anumite interceptări (în mediul ambiental sau telefonice sau etc.) existente la dosar. Atâta timp cât din acele interceptări nu rezultă că inculpatul recunoaşte (cel puţin implicit) ceea ce declară martorul - denunţător în cursul dialogurilor interceptate, tribunalul a considerat că, relativ la acea acuzaţie formulată prin rechizitoriu, se impune achitarea. Or, exact aceasta este situaţia în prezentul dosar cu privire la acuzaţia formulată prin rechizitoriu în sensul că S.A.A.a primit de la P.D. 300 de dolari cu titlu de mită.

Prin urmare, pentru toate aceste motive de fapt şi de drept, în temeiul art. 16 alin. l litera a) Cod procedură penală, tribunalul a dispus achitarea inculpatului S.A.A.sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, deoarece, din punct de vedere juridic, această faptă nu există.
Motivarea instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat ca vădit netemeinice considerentele instanţei de fond cu privire la soluţia de achitare a inculpatului S.A.A.pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită. Curtea a observat că tribunalul a scindat în mod nejustificat declaraţia martorului-denunţător, care a recunoscut că o parte din mita primită de inculpatul S.A.A.i-a fost remisă pentru soluţionarea favorabilă a dosarului. Curtea a reţinut că martorul - denunţător nu avea niciun motiv să pună în sarcina inculpatului S.A.A.săvârşirea infracţiunii de dare de mită şi nici să recunoască o faptă ce putea să îi antreneze răspunderea penală. Împrejurarea că martorul - denunţător a vizat obţinerea unei soluţii favorabile într-un alt dosar în care era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită nu poate lipsi de credibilitate declaraţia sa.

În plus, Curtea a reţinut că martorul nu putea obţine de la inculpaţii S.A.A.şi R.M. informaţii despre remiterea sumei de 600 de euro decât prin discuţii legate de faptul că o parte din aceşti bani au ajuns la el. Doar aşa se explică faptul că martorul la dialog ambiental derulat cu S.A.A.a întrebat: „Avem încredere, aşa, în el?”, iar inculpatul S.A.A.răspunde: „Da…”. Or încrederea despre care vorbeşte martorul - denunţător era relativă la propria sa faptă de primire a sumei de 300 de euro. Prin urmare, în mod cu totul nejustificat, instanţa de fond a înlăturat în parte declaraţiile martorului - denunţător, reţinând neinspirat că interesele aşa - zis mercantile l-au mânat pe martor să denunţe atât fapta sa imaginară, cât ţi fapta reală a inculpatului Ş.A.A.

Curtea a considerat că martorului-denunţător i-ar fi fost mult mai uşor să obţină probe dacă ar fi abordat doar fapta de luare de mită a inculpatului Ş.A.A, iar beneficiile legale în propriul său dosar ar fi fost aceleaşi.

În concluzie, Curtea a reţinut că referirea martorului la propria faptă a reprezentat un detaliu al evenimentelor cunoscute de inculpaţi şi de martor, nefiind rodul nici imaginaţiei sau vicleniei sale, care era interesat atât de evitarea tragerii sale la răspundere penală pentru fapta de luare de mită, cât şi de reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate, ca urmare a denunţării şi facilitării tragerii la răspundere penală a inculpatului Ş.A.A.

Fiind vorba de o faptă dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, Curtea a reţinut că s-a impus condamnarea inculpatului S.A.A.şi pentru fapta de dare de mită, pentru care a fost trimis în judecată.

5. Concluzii

Speţa ilustrează opinii cu privire la probleme de mare interes în perioada actuală, relative la forţa probantă a declaraţiilor date de un martor-denunţător şi la măsura în care acestea pot contribui la condamnarea unei persoane pentru fapte de corupţie. În primul rând, se constată că în mod eronat prima instanţă de fond a considerat că un martor-denunţător are calitatea de colaborator ori investigator sub acoperire, în condiţiile în care nu s-a emis vreun act prin care acesta să fi dobândit o astfel de calitate. În al doilea rând, se relevă opinia jurisprudenţială, combătută de instanţa de control judiciar, că declaraţia unui astfel de martor-denunţător poate contribui determinant la condamnarea unei persoane.

În cauza Bulfinsky împotriva României²³¹, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „În condamnarea reclamantului şi a coinculpaţilor săi, instanţele s-au bazat exclusiv pe probele obţinute în cadrul urmăririi penale, şi anume pe rapoartele scrise ale agenţilor sub acoperire şi pe declaraţiile suspecţilor, precum şi pe mărturiile inculpaţilor în faţa primei instanţe…

    În plus, instanţele nu i-au audiat pe agenţii sub acoperire. Astfel, apărarea nu a avut nicio ocazie de a adresa întrebări martorilor. De asemenea, instanţele au hotărât să acorde prioritate declaraţiilor obţinute de anchetatori şi au considerat că cele date în faţa instanţei de fond au fost false.

 În lumina susţinerilor inculpaţilor cu privire la implicarea poliţiei, instanţele interne nu ar fi putut să asigure respectarea principiului echităţii şi, în special, a celui al egalităţii armelor fără a-i audia pe Bogdan şi pe agenţii de poliţie sub acoperire şi fără a le permite pârâţilor să adreseze întrebări acestor persoane, măcar în scris. Mai mult chiar, instanţa ar fi trebuit să analizeze sau cel puţin să ofere explicaţii mai detaliate cu privire la motivul respingerii celorlalte cereri de administrare de probe.

      Curtea nu poate reţine in abstracto prioritatea ce ar trebui acordată declaraţiilor date de un martor în şedinţă publică şi sub jurământ în raport cu declaraţiile aceluiaşi martor date în cursul urmăririi penale, chiar dacă cele două sunt contradictorii (vezi Doorson împotriva Olandei, 26 martie 1996, § 78, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II). Totuşi, Curtea consideră că motivarea oferită de tribunal pentru justificarea priorităţii acordate declaraţiilor lui D.C. în faţa anchetatorilor ar putea ridica o problemă în ceea ce priveşte respectarea drepturilor apărării.

      În fine, Curtea observă maniera sumară în care instanţele interne au respins susţinerile privind înscenarea de către poliţie. Aceasta reţine că elementul comun al interpretărilor divergente ale părţilor asupra situaţiei de fapt din cauză este că reclamantul şi prietenii săi au negociat cu Gotti/Bogdan şi apoi s-au întâlnit cu Sven.

    În concluzie, deşi ţine seama de importanţa şi de dificultăţile sarcinii anchetatorilor, Curtea consideră, ţinând cont de cele de mai sus, că instanţele interne nu au cercetat suficient susţinerile referitoare la înscenare. Pentru aceste motive, procedura reclamantului a fost lipsită de caracterul echitabil cerut de art. 6 din Convenţie.

    Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din acest punct de vedere.”

În contradicţie cu însăşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului²³², stabilindu-se nejustificat standarde mult mai severe pentru probarea de infracţiuni şi reguli vădit favorabile infractorilor (putându-se vorbi de o favorizare a făptuitorului stabilită normativ prin legislaţia procesual-penală), sunt prevederile art. 103 al. 3 din actualul Cod de procedură penală. În mod neinspirat, nu doar în dezacord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, ci fără legătură cu realitatea practică în care unele fapte penale pot fi dovedite doar prin intermediul unor investigatori, martori protejaţi ori colaboratori, textul de lege menţionat impune regula ca declaraţiile date de aceste persoane nu pot contribui în mod determinant la probarea unei infracţiuni. Rezultă că această interdicţie este aplicabilă indiferent de legalitatea administrării mijlocului de probă, fiind în prezenţa unei limitări nejustificate a principiului legalităţii şi aflării adevărului.

Se impune subliniat faptul că probarea infracţiunilor comise în realitatea obiectivă, în condiţiile în care doar o parte dintre acestea sunt dovedite şi fac obiectul procedurilor de tragere la răspundere penală, este în interesul societăţii. Când din infracţionalitatea reală ponderea infracţiunilor pentru care se aplică o formă de răspundere juridică este mare sunt create condiţiile unei mai bune funcţionări a unei societăţi democratice, se ocroteşte efectiv ordinea şi liniştea publică şi sunt asigurate premisele unui nivel de viaţă decent pentru toţi membrii comunităţii.

Probarea de infracţiuni şi tragerea la răspundere penală a infractorilor nu constituie un deziderat imediat doar pentru procurorul ce efectuează urmărirea penală, ci pentru întreaga societate, iar prin condamnarea unei persoane de către instanţele de judecată nu se creează vreun favor organelor de urmărire penală ori denunţătorilor, ci se realizează un simplu act de aplicare a legii.

În jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, în speţele în care România a fost condamnată cu privire la folosirea investigatorilor sub acoperire, s-a reţinut încălcarea dreptului la un proces echitabil nu prin importanţa acordată declaraţiilor date de investigatori, martori protejaţi ori colaboratori, ci prin omisiunea judecătorului de fond de a face demersuri efective pentru audierea lor în faza de judecată. Mai precis, s-a statuat că instanţele de judecată sunt obligate, în cazurile în care au fost autorizaţi investigatori sub acoperire sau colaboratori, să procedeze la audierea acestora în condiţii de contradictorialitate şi nemijlocire²³³, pentru asigurarea egalităţii de arme şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Aceste obligaţii care sunt aplicabile direct în sistemul de drept românesc sunt stabilite, pe de o parte, pentru ca inculpatul şi orice altă parte să poată adresa întrebări martorilor, să dezbată şi să combată relatările acestora, şi, pe de altă parte, pentru ca judecătorul să perceapă nemijlocit depoziţiile investigatorilor sau colaboratorilor.

În pofida acestor reguli clare şi de bun simţ ce se desprind din jurisprudenţa obligatorie a instanţei europene, în actualul Cod de procedură penală s-a prevăzut, la art. 103 al. 3, că declaraţiile investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi nu pot contribui determinant la probarea de infracţiuni, rezultând că interdicţia este valabilă indiferent dacă aceştia au fost audiaţi de instanţa de judecată. Dată fiind aplicarea directă în sistemul de drept românesc a Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, acest text de lege, de la art. 103 al. 3 din Codul de procedură penală, excesiv de restrictiv, desprins de realitatea faptică şi de necesitatea firească de probare a infracţiunilor, nu ar trebui aplicat.

În practica judiciară sunt situaţii în care prin modul conspirat şi atent de comitere a unor infracţiuni, probarea lor nu se poate face fără autorizarea unor investigatori sub acoperire ori colaboratori. Astfel de cazuri pot fi întâlnite nu doar în domeniul faptelor de trafic de droguri şi de corupţie pasivă, ci şi în zona unor forme de ilicit penal de gravitate şi periculozitate extremă, cum ar fi infracţiunile de terorism şi cele contra securităţii statului. Concret, pot fi situaţii în care doar prin activitatea unor investigatori sub acoperire, martori protejaţi ori colaboratori pot fi probate unele infracţiuni, cu condiţia esenţială ca aceştia să se limiteze la investigarea pasivă a activităţilor infracţionale.

În acelaşi timp, unele infracţiuni în care victimele dobândesc statutul de martori protejaţi pot fi probate doar prin atribuirea unor rol determinant depoziţiile date de aceştia (infracţiuni de violenţă în familie, privitoare la libertate sexuală, trafic de persoane, etc.). Nu se poate decela motivaţia avută în vedere de legiuitor, mai precis de membri ai comisiei de elaborare a Codului de procedură penală (care la prima vedere s-au remarcat prin elaborarea unui număr foarte mare de texte neconstituţionale) la stabilirea restricţiilor de la art. 103 al. 3 din actul normativ menţionat, în condiţiile în care concret pot exista situaţii în care infracţiunile se pot proba pe baza unor declaraţii date de astfel de persoane, audiate legal, motiv pentru care se impune abrogarea acestor prevederi. Prin aplicarea acestei dispoziţii se poate ajunge la situaţia paradoxală în care probe legal administrate nu pot contribui decisiv la tragerea la răspundere penală a unei persoane. Dacă se doreşte includerea în legislaţia procesual-penală a standardelor impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului se poate reglementa obligaţia ca instanţa de judecată să procedeze la audierea unor astfel de persoane, în condiţii de contradictorialitate şi egalitate a armelor, cerinţe suficiente şi conforme exigenţelor instanţei europene şi scopului procesului penal.

DECIZII ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
RECURSURI ÎN INTERESUL LEGII
Decizia nr. 14 din 26.09.2016 – Soluţionarea plîngerii de către judecătorul de cameră preliminară
Respingere ca inadmisibil recursul în intresul legii
Decizia nr. 15 din 26.09.2016 – Respinge ca inadmisibil recursul în interesul legii. Obţinerea datelor preluate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electrice sau furnizorii de conumicaţii electrice destinate publicului
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ. RESPINGEREA SESIZĂRII
Decizia nr. 15 din 08.05.2016 – Contopirea pedepselor. Tratament sancţionar al pluralităţii de infracţiuni
Decizia nr. 17 din 27.09.2016 – Calea de3 atac împotriva încheierii de şedinţăprin care isntanţa de fond respinge ca inadmisibile cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate
Decizia nr. 19 din 27.09.2016 – Contestaţia are caracter devolutiv integral. Respinge plângerea canefondată

ADMITEREA SESIZĂRII
Decizia nr. 16 din 08.09.2016 – Subiectul activ al acţiunii spălare de bani. Subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile
Decizia nr. 18 din 27.09.2016 – Interpretarea art. 280¹ din Legea nr. 31/1990 – dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii. Dezincriminare.
CONCLUZII ALE PROCURORULUI LA JUDECAREA SESIZĂRILOR
Dosarul nr. 2401/1/2016 al I.C.C.J. - Asistenţa judiciară obligatorie. Pedeapsa prevăzută de lege pentru persoana judiciară.
Dosarul nr. 2400/1/2016 - Proxenetismul. Persoana majoră şi una minoră
Dosarul nr. 2008/1/2016 - Comunicarea altro acte procedurale. Calculul termenelor procedurale.
Dosarul nr. 2458/1/2016 – Mandatul de supraveghere tehnică – lucrători specializaţi din poliţie

SOLUŢIONAREA PLÂNGERII DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ
Decizia nr. 14 din 26.09.2016
Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii promovat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş privind admisibilitatea sau inadmisibilitatea administrării mijlocului de probă reprezentat de înscrisuri în procedura instituită de art.341 Cod procedură penală.

Conţinutul hotărârii şi efectele ei.

Obligatorie, potrivit art.474 alin.4 din Codul de procedură penală. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatory pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial partea I-a.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 septembrie 2016.