Colin Falconer



Yüklə 3,15 Mb.
səhifə6/50
tarix17.01.2019
ölçüsü3,15 Mb.
#99169
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   50

Se sprijini îndurerată de trunchiul unui măr. Încercase să-l cucerească aşa cum procedau bărbaţii. Şi, în cele din urmă, ajunsese să-l iubească la fel ca o femeie. Slăbiciune. Slăbiciune.

Aşteaptă, Sarah. Durerea se va estompa în timp.

Al-Naqb.

Existau trei etape ale nunţii. Începea cu ceremonia logodnei, iar apoi vestea se răspândea din gură-n gură în toată comunitatea. Peste două luni, un judecător islamic declara cuplul soţ şi soţie în urma unui serviciu religios, formal, katb al-kitab. Însă nunta propriu-zisă avea loc trei sau patru luni mai târziu. Trei zile de dans, cântec şi bucate tradiţionale culminau cu consumarea căsătoriei.

În ziua logodnei sale cu Khadija al-Khatab, Rishou ajunse călare la casa soţiei sale, însoţit de tatăl şi mama lui. Era nervos, bineînţeles. Azi, când îi va da inelul, îşi va vedea pentru prima oară nevasta.

Daoud îi întâmpină din nou în faţa casei şi îi conduse înăuntru. Living-room-ul era plin cu membrii familiei şeicului, soţia sa, fraţii lui şi fraţii soţiei. Se schimbară saluturile şi complimentele de rigoare. Sorbiră ceai de mentă şi bărbaţii îşi învârtiră mătăniile între degete.

În cele din urmă, Zayyad luă mâna dreapta a şeicului, se aplecă şi o sărută de trei ori, ridicând-o de fiecare dată de la buze la frunte, în maniera tradiţională, fapt ce exprima respectul.

Apoi, Daoud înălţă palmele în sus către cer şi recită o sura din Coranul cel sfânt. Toţi cei din cameră repetară cuvintele după el. Apoi, fratele lui Daoud, Moussa, traversă camera, îi îmbrăţişă pe Zayyad şi Rishou şi-i conduse pe Rishou în camera alăturată.

Khadija era cu surorile ei. Purta o rochie lungă de mătase albă şi avea capul acoperit cu un batic. Rishou o studie atent. Era tânără, nu mai mult de şaisprezece ani, cu ochi mari, căprui şi o faţă care părea sculptată de un artist.

Slavă Domnului!

— Se gândi Rishou. Bine că nu era o copilă cu chip de lună, ca Hamdah. De fapt, îi părea destul de frumoasă. Mă va ajuta s-o uit pe Sarah. Cu ea voi redescoperi culmea plăcerii, la fel cum făceam cu evreica. Totul va fi bine. Durerea pe care o simt se va estompa. Totul va fi în ordine.

Fata se topi sub privirile lui şi începu să chicotească, ascunzându-şi obrajii în palme. Moussa bătu din palme o comandă scurtă şi ea se potoli imediat. Întinse ascultătoare mâna dreaptă şi Rishou îi puse verigheta de aur în deget.

* * *

Izzat îi privea pe Zayyad şi Rishou plecând călare din Rab'allah. Invidia şi mânia îi lăsau un gust amar. Scuipă în noroi. O cunoştea pe Khadija de când era copil. Fusese de la sine înţeles că într-o zi va fi a lui. Acum, unchiul său îl trădase din considerente politice. Voia să i-o plătească şi să-l facă să se supună ca o femeie.



Ei bine, le va arăta celor din familia Hass'an că nu toţi se târau la picioarele lor. Dacă el nu putea s-o aibă, atunci nu va putea nici Rishou. Va avea el grijă de asta.

Rab'allah.

Totul era gata pentru nunta lui Rishou. Corturile pentru bărbaţi şi femei fuseseră ridicate în livada lui Zayyad, bucatele fuseseră pregătite şi casa în care Wagil îşi petrecuse noaptea nunţii – de fapt, trei nopţi – îi aştepta. Zayyad nu uitase ce ruşine păţise atunci.

Zayyad şi Daoud mergeau încet în faţa procesiunii care unduia prin valea de la al-Naqb. Aveau mătănii de rugăciune între degete, iar paşii lor erau demni şi măsuraţi. În spatele lor, Khadija călărea pe un cal alb, înconjurată de membrii familiei ei, care cântau şi chiuiau. Din când în când, unul din ei trăgea cu puşca-n aer şi femeile strigau asurzitor „ool-ool-ool-ool!”, pline de admiraţie.

Izzat îi urmărea de pe culmea care străjuia valea. Mauserul vechi din primul război mondial părea nelalocul lui în mâna bărbatului. Îi trebuiră câteva minute bune până să-l fixeze pe umăr. Se uită prin cătare pregătit să ţintească.

Procesiunea se afla la o sută de yarzi depărtare.

Ce bine ar fi dacă nu iar mai tremura mâinile. Trebuie s-o fac, îşi spuse el. Trebuie să-mi apăr onoarea. Trebuie s-o omor pe Khadija, ca să-i arăt cât o iubesc.

I se scurgea sudoarea în ochi.

O să le arate la toţi, mai ales ticălosului ăluia de unchi al lui! Să vedem ce mutră o să facă atunci când fata va cădea moartă în noroi.

Cincizeci de yarzi, patruzeci, treizeci.

Tremura atât de rău, încât ţeava puştii se descărcă în pământ şi dislocă o avalanşă de pietre. Îşi şterse mâna dreaptă pe haine.

Trage şi fugi. N-o să ştie că ai fost tu.

Acum erau chiar sub el.

Hai, hai!

Zgomotul împuşcăturii nu alarmă pe nimeni. Oamenii din cortegiul nupţial trăgeau tot timpul în aer. Dar, deodată, şeicul Daoud căzu în faţa calului Khadijei, urlând de durere şi strângându-şi piciorul.

Zayyad făcu semn spre culme. Un bărbat cu o armă în mână se profilă pentru o clipă pe cerul amiezii, înainte s-o rupă la fugă.

— Ah, ah!

— Ţipa Daoud.

Tivul anteriului se umpluse de sânge. Calul se ridică în două picioare şi Khadija ţipă înspăimântată. Doi din fraţii ei apucară de hăţuri.

Zayyad reacţionă primul. Escaladă culmea neînarmat. Îl urmară alţi doi oameni, cu puşti în mână. Pietrişul îi încetinea înaintarea şi Zayyad gâfâia când ajunse în vârf. Asasinul scăpase probabil.

Dar nu era aşa, îl găsiră pe Izzat zăcând pe spate într-o râpă, la câţiva yarzi depărtare. Încercase să sară peste ea şi dăduse greş. Îşi scrântise glezna şi plângea.

— Izzat!


— Exclamă Zayyad.

— N-am fost eu!

— Ce-ai avut de gând să faci?

— Puşca s-a descărcat accidental.

Unul din oameni ridică arma ameninţător.

— Ţi-ai împuşcat unchiul în picior!

— A fost un accident!

Doi din fraţii Khadijei îl ajutaseră pe şeicul Daoud să urce culmea. Înjura din cauza durerii. Sângele i se scurgea în praf. Când îşi văzu nepotul, expresia lui se schimbă brusc. Supărarea fu înlocuită de furie.

— Tu?

Izzat puse mâna pe Mauser.



Daoud îl lovi cu piciorul între coaste şi nepotul lui ţipă şi se strânse ca o minge. Daoud gemu de durere, când se sprijini de piciorul rănit.

— Ai încercat să mă ucizi?

— Strigă Daoud.

— Nu!


— Ai încercat să mă ucizi!

— Ba nu, ţintisem spre Khadija!

Aceste cuvinte îl făcură pe Daoud să turbeze de mânie.

Îl lovi din nou cu piciorul şi Izzat se prăbuşi în coate şi în genunchi, bolborosind înfricoşat.

Daoud gemu şi căzu din nou.

— Fiu afurisit de căţea, ce eşti!

— Zbieră el şi apoi îşi dădu seama ce spusese.

Fie ca Allah să-l ierte. Mama lui Izzat era, de fapt, propria lui cumnată.

Fraţii Khadijei se pregăteau să se ia după Izzat, dar Zayyad îi trase de mânecă.

— Lăsaţi-l în pace!

— Zise el. Este nunta fiului meu. A fost şi aşa destulă vărsare de sânge.

Îl ridicară pe Daoud şi-l duseră înapoi spre cortegiul nupţial. Când ajunseră acasă la Zayyad, pansară piciorul şeicului şi-l proptiră între perne, lângă Zayyad, în cortul cel mare. Zayyad îi turnă pe furiş nişte whisky Black Label, din ascunzătoarea lui secretă, ca să-i uşureze durerea. După câteva pahare, Daoud nu mai simţi nimic şi alianţa dintre casele Hass'an şi al-Khatab fu cimentată.

Tămâia care ardea în vas se amesteca cu mirosul greoi de parfum ridicat din rochia Khadijei, aţâţându-i simţurile lui Rishou. O singură lumânare pâlpâia în camera întunecată. Soţia sa stătea lângă pat, în rochia ei de mireasă, cu ochii măriţi de frică şi nerăbdare, în spatele vălului cu monezi turceşti care-i încadra faţa.

— Nu te teme – şopti Rishou.

Întinse mâna să-i scoată podoaba de pe cap.

— N-o să-ţi fac nici un rău.

Khadija îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să chicotească.

Râsul acesta prostesc îl enerva.

— Scoateţi rochia!

— Îi porunci el.

Fata tremura. O ajută s-o tragă peste cap. Nu mai avea nimic pe dedesubt. Făcu un pas înapoi, încrucişându-şi braţele protector peste sâni.

Rishou începu să gâfâie. Era într-adevăr frumoasă. Avea o piele ca de bronz şi păr lung şi des, aproape blond. Probabil că îi curgea în vene sânge de cruciat. Nu era aşa de uscată ca Sarah. Avea şolduri mai pline şi pântece mai rotunjit.

Înghiţi cu greu nodul din gât.

— N-o să-ţi fac nici un rău – repetă el şi o îmbrăţişă. Va fi bine.

Trebuia să fie bine. Dacă voia să-şi găsească liniştea, trebuia să fie bine.

Dar nu fusese bine.

Stătea întins pe spate şi asculta muzica şi dansul de afară. Ar fi vrut să fie şi el acolo, oriunde, dar nu în această cameră. Biata Khadija. Nu era vina ei. Nu ştia că este mai mult decât atât. Cum era să ştie?

Ce se întâmplase oare? Khadija era frumoasă, cu corp catifelat şi membrana onoarei intactă. Ce-şi dorea mai mult?

Pe Sarah, bineînţeles. O dorea pe Sarah.

Acum se trezise şi Khadija. Stătea încovrigată sub cearşaf, uitându-se la el în lumina lumânării.

— Rishou – şopti ea.

Deci ştie să şi vorbească, se gândi el. Credea că se pricepe doar să chicotească.

— Da?

— Mă placi?



— Da, te plac – zise el.

Dar nu te iubesc, îi venea să strige. Sarah avea dreptate. Nici o arăboaică docilă nu putea să-i mai fie pe plac acum.

Dar ce era de făcut? Ce era de făcut?

Kibuţul Kfar Herzl.

În Kfar Herzl dansau hora. Yaakov Landauer anunţase logodna fiicei sale cu Asher Ben-Zion.

În timp ce unul din băieţi cânta la chitară, Sarah bătea din palme şi râdea, aşa cum se aşteptau toţi să facă. Nu avea de ales. În plus, Asher era un om bun, puternic şi o iubea. Era sigură de asta.

Fusese nebună să se poarte aşa. Tatăl ei spunea că neplăcerile dintre ei şi arabi se vor înrăutăţi. Încăierările din Jaffa şi Ierusalim încetaseră, dar luptele puteau izbucni oricând. Oare ea ce-şi imaginase? Acesta era poporul ei. Faptele sale echivalau cu o trădare.

În seara aceasta se alăturase fraţilor şi surorilor ei.

Asher ieşi din horă gâfâind. Întinse mâinile spre ea.

— Vino să dansezi!

— Îi zise el.

Sarah dansă, dar după câteva clipe îi veni ameţeală şi Asher o scoase afară, să ia aer. Noaptea era răcoroasa şi sudoarea se uscă repede pe pielea lor.

— Te iubesc – şopti Asher.

— Şi eu – îi răspunse Sarah, şi-l sărută.

Dar, peste strigătele horei, auzi fluierele şi tobele din Rab'allah, care-i aminteau că-l pierduse pe Rishou.

Partea a treia.

GERMANIA, 1935

Ravenswald.

Josef Rosenberg stătea singur în biroul lui, fumând o ţigară. Purta vechea lui haină neagră de catifea, pe care şi-o punea în fiecare seară, de douăzeci de ani, când se întorcea de la lucru. Catifeaua se tocise la coate şi se decolorase, dar Josef n-o lăsase pe soţia sa s-o arunce. Reprezenta o tradiţie pentru el, or, astfel de tradiţii erau foarte importante.

Pe biroul lui, într-o ramă aurită, trona o fotografie îngălbenită de vreme. Înfăţişa un tânăr îmbrăcat în uniformă de ofiţer de cavalerie, cu o ţigară în colţul gurii, pozat pe un fundal pictat al Alpilor. Stătea cu un picior pe scaun şi cu cotul sprijinit pe genunchi. Arăta ca toţi tinerii ofiţeri, se gândi Josef – înainte să descopere că războiul nu însemna numai paradă şi distracţii.

Trecuseră mai mult de douăzeci de ani de când fusese făcută fotografia. Îi era greu lui însuşi să se vadă cum era atunci, nerăbdător şi neînfricat. Se schimbase atât de mult şi el, şi lumea. Tânărul pretendent devenise Şeful; se îmbogăţise, în timp ce ţara sa sărăcise în urma războiului.

Şi acum roata se întorsese din nou. Şeful devenise paria, în timp ce o naţie înfometată ajunsese rasa conducătoare.

Descuie cel de-al doilea sertar de la birou şi scoase o cutie mică de metal. Înăuntru erau două medalii, o bucată de panglică şi un glonte de plumb, singurele suveniruri pe care tânărul din fotografie le adusese din război. Le scoase pe rând, mângâindu-le cu degetele. Îi trezeau fel de fel de amintiri. Crucea de Fier clasa a II-a prinsă de o bucată de metal – semn că servise în armata germană timp de patru ani; o semilună placată cu rubin, dăruită tuturor supravieţuitorilor regimentului său de către guvernul otoman, ca recunoaştere a participării la luptele de la Salonic; şi glontele plat de plumb care căzuse din periscopul cu care se uitase din tranşee în 1916.

Erau şi alte suveniruri, mai puţin tangibile, pe care le purta cu el întotdeauna: frigul, groaza de violenţă care, uneori îl cuprindea noaptea, amintirea unui prieten care murise la câţiva paşi de el în tranşee, cum încercase să-i bage stomacul la loc. Prietenul său nu ţipase, doar icnise violent, ca un câine care vomită. În cele din urmă, murise, în convulsii, în braţele lui Josef.

Se învăţase să trăiască cu coşmarurile sale, dar ceea ce se întâmplase în această ţară în anii care urmaseră fusese greu de suportat şi pentru el, şi pentru toţi germanii. Tratatul de la Versailles pusese o cizmă pe grumazul lor timp de unsprezece ani. Înţelegea mânia naziştilor îndreptată împotriva francezilor şi englezilor; ceea ce nu pricepea era ura lor împotriva propriului popor.

Naţional-socialiştii îl etichetaseră drept evreu, de parcă ar fi fost un locuitor împuţit al ghetourilor, cu haină de gabardină. Ce însemna de fapt evreu? Propria lui familie practica cele mai libere forme de iudaism. Se duceau la sinagogă numai la Sabat şi de sărbătorile mari. Se îmbrăcau ca germanii, nu ca Hassidimii, mâncau şi se comportau de parcă ar fi fost germani. Da, mâncau chiar şi şuncă kosher, aşa cum obişnuiau să glumească între ei.

Guvernul spunea că toţi evreii erau paraziţi care sugeau sângele poporului. Nu pricepea cum ceilalţi germani înghiţeau asemenea minciuni sfruntate. Da, era bogat. Dar, datorită fabricilor Rosenberg, şase sute optsprezece bărbaţi şi femei din oraş aveau slujbe şi salarii generoase. Înainte de nazişti, fusese un om popular şi respectat.

Sora lui, Esther, era văduvă: soţul ei fusese ceasornicar într-un mic magazin din Augsburg. Fratele lui, Mulu, era profesor – până când naziştii l-au dat afară de la şcoala din München, unde preda. Niciunul dintre ei nu erau capitaliştii cu nasuri coroiate din caricaturile lui Streicher.

Evrei? Erau germani. Germani buni. Anständige Leute, Germani buni şi decenţi!

Auzi uşa din spate închizânduse. Netanel, se gândi el, urcă scara în vârful picioarelor. Se auzi scârţâitul treptelor. Zâmbi trist. Încearcă să se strecoare în camera lui fără ca mamă-sa să afle că fusese plecat. Înseamnă că se întâlnise din nou cu fata lui Helder. Băiatul nu ştia deloc să mintă.

— Netanel!

Uşa de la birou era întredeschisă. Netanel se uită înăuntru.

— Tată. Am crezut că eşti jos, în hol.

— Evident.

— Vrei să discutăm?

— Vino puţin!

Netanel se îndreptă spre fotoliul de lângă foc. Avea picături de ploaie pe umeri şi pe reverele hainei.

— Unde ai fost?

— Îl întrebă Josef.

— M-am dus cu Frederic la Odeum. A fost un western cu Tom Mix.

Este o replică învăţată pe dinafară, se gândi Josef. Domnul Rosenberg bătu cu degetele în birou.

— Ai ascultat radioul astă-seară?

— Spuse el în cele din urmă.

Netanel clătină din cap.

— Naziştii au introdus noi legi. Noi doi nu mai suntem cetăţeni germani.

Netanel zâmbi dezgustat.

— Este ridicol.

— Sunt de acord, dar legea-i lege, fie că-i ridicolă sau nu. Se pare că va trebui să ne lipsim de serviciile lui Hilde.

— În utopia lui Hitler, nu mai avem voie să angajăm bucătari?

— De azi înainte, este interzis ca evreii să angajeze servitoare sub vârsta de patruzeci şi cinci de ani.

— Idioţii!

— Salvează floarea femeilor germane din mâinile noastre.

— N-aş putea nici măcar să-i cuprind talia, darmite s-o seduc.

— Mai este ceva, Netanel.

Netanel nu îndrăznea să-l privească. Este un băiat inteligent, se gândi Josef. Probabil că şi-a dat seama ce-o să se întâmple.

— Au inventat un nou cuvânt. Rassenschande. Ruşine rasială. Acest cuvânt marchează relaţiile intime dintre rasa stăpânitorilor şi restul.

Netanel sări în picioare. Se duse la fereastră cu pumnii strânşi. Îi vârî adânc în buzunarele hainei.

— Ştiu că te întâlneşti cu fata lui Helder – zise Josef.

— Vreau să mă căsătoresc cu ea.

— Să te căsătoreşti?

Oare ce gândea băiatul? Chiar şi în vremuri normale.

— Cred că după ce s-a întâmplat azi, va fi imposibil.

— Nimic nu este imposibil.

— Au dat aceste legi tocmai ca să prevină astfel de situaţii. Nu este absolut nimic de făcut.

Netanel se întoarse de la fereastră şi se trânti la loc în fotoliu.

— Îţi convine, nu-i aşa?

— Nu mai contează ce-mi convine sau nu.

— Te pretinzi liberal, dar gândul că m-aş căsători cu un goy.

— Ai grijă cum vorbeşti!

— Te face să vomiţi, nu?

Josef se uită la el. Nu ştia ce să-i spună. Nu este cinstit, se gândi el. Dacă ai şti cât de des m-am certat cu mama ta pe această temă! Ea are ceva împotriva fetei. Îi pasă de ce va spune rabinul. Şi acum, mă văd pus în locul ei.

— Doar ţi-am explicat că nu mai contează!

— Zău?

Josef îşi pierduse răbdarea. Un băiat care încerca să-şi sfideze părinţii era un lucru. Dar să sfidezi legile ţării era cu totul altceva.



— Niciunul dintre voi nu poate face nimic.

— Îmi pare rău, tată, dar nu sunt de acord.

— Ah, Netanel, se gândi Josef, îmi pare rău. Nu aşa ar fi trebuit să fie. Aş fi vrut să te feresc de nefericire. Să-ţi ofer orice. Afacerile familiei, casa, siguranţa. Cine şi-ar fi imaginat aşa ceva?

— Ascultă. Acum este rău pentru noi, dar lucrurile se vor îndrepta. Nu este prima oară când se întâmplă aşa ceva. Trebuie să nu ieşim în evidenţă şi să lăsăm furtuna să treacă. Poate că la Berlin şi München va fi mai rău, dar, dacă ne vedem de treburile noastre şi respectăm legile, nu se poate să păţim ceva. Cei din Franţa şi Anglia nu vor permite acestor maniaci să meargă prea departe.

— Au mers deja prea departe. Cum poţi să suporţi! În fiecare zi apar noi semne. Astă-seară n-am putut intra la cinema. Era un afiş afară pe care scria: „Evreii nu sunt bineveniţi”. Nu sunt bineveniţi! Dar salariile pe care le plătim sunt binevenite! Ani de zile, în timpul crizei economice au fost binevenite! Cum pot să ne facă aşa ceva?

— O să treacă!

— Nu pot să trăiesc aşa!

— Fiule, ascultă! Eşti tânăr. Trebuie să înveţi ce înseamnă răbdarea. În oraşul acesta, familia Rosenberg dăinuie de şase generaţii. Au mai fost de multe ori probleme de acest gen. N-au durat niciodată. Aceasta este ţara noastră. Am luptat în Marele Război, la fel ca şi unchiul Mulu. Nu germanii ne fac asta, ci Hitler şi gaşca lui. În curând, oamenii se vor sătura de aceşti nazişti şi îi vor îndepărta de la putere.

— Aş vrea să te cred, tată.

— Este adevărat. Vei vedea.

Privirile lui Netanel deveniră brusc foarte dure.

— Vreau să mă căsătoresc cu Marie.

— Este de altă credinţă, Netanel.

— O iubesc!

— Când se va termina cu.

— Nu! Poate că n-o să se termine! Dacă nu ne putem căsători în Germania, vom merge în altă parte!

Pe Josef îl apucă furia. Putea să-i îndure pe aceşti nazişti, dar nu concepea să-şi piardă fiul din cauza lor. Nu muncise decât pentru Netanel. Fabricile Rosenberg nu-şi mai aveau rostul dacă nu era Netanel. Tânărul care stătea acum drept şi hotărât în faţa lui reprezenta totul pentru el.

— N-o să te las să faci asta – zise Josef.

Netanel se ridică în picioare. Când vorbi, glasul lui sună răguşit şi încordat.

— Îmi pare rău. O iubesc. Nimic n-o să mă facă să renunţ la ea.

Ieşi din cameră.

Josef rămase mult timp privind în gol, amorţit. Nu ştiuse că Netanel, ţinea atât de mult la fata aceasta. Ştia bineînţeles că se vedeau din când în când. În fiecare noapte când spunea că se duce Ia Frederic sau Marx, se întâlnea de fapt cu Marie. Fiul lor era mult mai inventiv decât îşi imaginase doamna Rosenberg.

Îşi aprinse încă o ţigară.

Nu putea să-i permită să continue. Îl iubea prea mult ca să-l lase să arunce totul la gunoi. În vremurile bune, n-ar fi stat în calea lui. De fapt, şi stră-străbunica lui se căsătorise cu un prusac. Dar vremurile nu erau deloc bune. Dacă Netanel nu gândea, trebuia s-o facă el în locul lui.

Hermann Helder rămase cu gura căscată. Afară, pe, magazinul său scria foarte clar:

Juden sind hier nicht erwünscht.

Evreii nu sunt bineveniţi aici.

Şi acum, iată-l pe cel mai cunoscut evreu din oraş, Şeful, Josef Rosenberg, îndreptându-se direct către el. Clopoţelul de la intrare îi anunţă sosirea. Hermann intră în panică. Ce să facă? Nu putea să-l servească, bineînţeles. Dar nici nu putea să-l dea afară. Nu pe el, pe Şef.

De ce îi făcea asta?

Josef se aşeză în pragul murdar de rumeguş, cu mâinile în buzunar.

— Domnul Helder? Guten Tag21. Mă numesc Rosenberg. Josef Rosenberg. Trebuie să vă vorbesc.

Hermann îl privi mirat.

Josef făcu semn cu capul în direcţia afişului lipit pe fereastră.

— Nu vreau să-ţi creez neplăceri, domnule Helder, dar este important.

— Veniţi în spate – zise Hermann, luminat de o bruscă inspiraţie.

Îl conduse pe Josef întro cameră, apoi se uită peste umăr, să se asigure că nu-l văzuse nimeni. Mein Gott. Dacă află cei din SS.

Magazia mirosea a resturi de carne. Câţiva porci atârnau de tavan, prinşi în cârlige lustruite, şi o jumătate de vacă zăcea, tranşată parţial, pe o banchetă de lemn, în mijlocul camerei. Hermann trase două scaune de lemn şi-l invită pe Josef să se aşeze. Apoi, se duse la uşa din spate şi-i strigă soţiei sale să aducă două ceşti de cafea.

După aceea se aşeză, ştergându-şi mâinile pe şorţ.

— Este o surpriză neaşteptată, domnule Rosenberg.

— Îmi dau seama că nu sunt binevenit aici, domnule Helder. Nu v-aş fi deranjat dacă n-ar fi fost o problemă atât de importantă.

Hermann îi zâmbi mieros.

— Nu băgaţi în seamă afişul acela stupid. Băiatul acela Emmerich m-a obligat să-l lipesc. N-am avut de ales.

— Bineînţeles.

Hermann îşi umezi buzele şi aşteptă. Remarcase costumul de bună calitate al lui Josef şi stiloul scump pe care Şeful îl purta la rever. Îşi dădea seama, de asemenea, de apropierea stânjenitoare a viţelului tranşat, începuse să-şi şteargă fără să vrea petele de sânge de pe şorţ.

— Deci ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Rosenberg?

— Este vorba de fiica dumnitale, Marie.

Îi pieri zâmbetul.

— Fiica mea?

— Ce-o să vă spun n-o să vă placă deloc.

Hermann era nedumerit.

— Astăzi este ziua ei liberă. S-a dus la München, la Grădina Zoologică.

— Ştiu. Se întâlneşte acolo cu fiul meu.

Hermann întinse mâna să se sprijine de bancă.

— Nu ştiaţi?

Hermann clătină din cap, incapabil să-i răspundă. Ticăloasa îl înşelase. Îl minţise în faţă! Sigur, ştia că se întâlnise un timp cu băiatul lui Rosenberg. Dar credea că încetase de luni de zile. Dacă aflau naziştii.

— Trebuie să înceteze imediat – zise Hermann. N-o să-i permit să se afişeze cu un evreu!

Rostise acest cuvânt înainte să-şi dea seama.

— Exact – îl aprobă Josef.

Doamna Helder apăru cu două căni albe de porţelan. Se albi la faţă când îl văzu pe Josef. Îl privi întrebător pe soţul ei, dar el n-o băgă în seamă. Aşa că aşeză cafeaua aburindă pe banchetă, lângă carcasele însângerate.

— Mulţumesc, Inge – zise Hermann. Ai grijă de magazin până vin. Trebuie să discut ceva important cu domnul Rosenberg.

Doamna Helder ezită. Se uită fix la Josef, dându-i de înţeles că nu era binevenit şi plecă.

Hermann îşi frecă chelia lucioasă.

— Ce ne facem?

— Zise el.

— Cred că suntem de acord că nu putem tolera această situaţie.

Pentru o clipă, Hermann simţi o bruscă răbufnire. De ce?

— Se întrebă el. Pentru că sunt doar un măcelar? Asta te îngrijorează? Se consolă însă când îşi aminti că, în cazul de faţă, el era superior. Acum, propria sa odraslă era cea care se compromitea – mulţumită lui Hitler.


Yüklə 3,15 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   50




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin