Colin Falconer

Bărbaţi şi femei dormeau întinşi pe podea. Răniţii gemeau şi se răsuceau, alţii se rugau, murmurând kaddish-ul pentru sufletul morţilor.

— Azi ai luptat vitejeşte, zise Yaakov.

— Mi-am udat pantalonii, bunicule. Vorbesc serios.

— Oricum, te-ai descurcat bine.

Isaac inspiră adânc. Asta însemna să fii bărbat adevărat? Să te temi?

— Mâine o să-ţi fie ruşine cu mine.

— Ruşine? Dar nu mi-a fost niciodată. Dimpotrivă, sunt mândru. Mie ar trebui să-mi fie ruşine. I-am promis lui Sarah că voi avea grijă de tine şi am dezamăgit-o. Ar fi trebuit să te trimit de aici.

— Mă bucur că am rămas, minţi el. Crezi că o să rezistăm?

— La noapte, trebuie să ne rugăm să se întâmple un miracol, zise Yaakov şi-l luă de mână pe Isaac, implorându-l în gând pe Dumnezeu pentru Kfar Herzl, pentru nepotul lui şi pentru copiii săi. Dar, în adâncul sufletului, ştia că niciodată n-o să mai vadă pe pruncul din ei.

Imediat după ivirea zorilor, ultimele două maşini blindate pătrunseră în livadă, trecând cu şenilele peste cadavre şi ocolind gropile şi copacii ciuntiţi. Yaakov şi Isaac le priveau de la fereastra sufrageriei, cu armele în braţe. Isaac îşi goli buzunarele şi numără muniţia. Mai avea cinci gloanţe.

Tancurile se opriră la poalele dealului plantat cu viţă de vie. Isaac îi recunoscu pe părinţii unuia din prietenii săi, care ieşiseră din bunker şi se târau de-a lungul zidului, cu coktailuri Molotov în mână. La douăzeci de yarzi de maşinile blindate, fură zăriţi şi loviţi de o rafală de mitralieră Bren. Căzură. Probabil că erau morţi, pentru că nu mai mişcau.

Tunarii din cazemată traseră ghiulea după ghiulea în tancuri şi apoi focul încetă brusc. Peste câteva clipe, îi văzu întorcându-se spre kibuţ, la adăpostul zidului.

Se auzi o explozie în cazemată şi se ridică o trombă de fum negru.

— Au rămas fără muniţie, zise Yaakov cu voce tare. Au distrus tunul.

Acum, Dingo-urile înaintau spre poarta principală, dărâmând baricade de pietre. O fată alerga spre ei cu o bombă cu petrol în mână. Fu secerată de mitralieră.

— Asta este! Murmură Yaakov.

Arabii veniră în urma maşinilor blindate, revărsându-se peste poartă, către ei, prin fumul gros. Isaac trase de câteva ori şi apoi auzi teribilul clic, semn că i se terminaseră gloanţele.

— Cine are muniţie? Strigă el. Cine are muniţie?

Se întoarse şi rămase cu gura căscată de uimire. Camera era plină de cadavre. Mai rămăseseră doar câţiva. Restul erau morţi sau grav răniţi. Tancul trase o ghiulea şi dărâmă peretele.

Yaakov scoase încărcătorul puştii şi băgă mâna în tunică să ia altul. Înjură când îşi dădu seama că era ultimul.

— Ce ne facem, bunicule?

— Acum nu mai putem face nimic, Isaac. Ajută-mă să mă ridic.

Isaac îl ridică în picioare. Bandajul de pe coapsa lui Yaakov era murdar şi plin de sânge. Ieşi în pragul uşii cu mâinile ridicate.

Doamne Sfinte! Vrea să se predea! Îşi dădu seama Isaac. Nu se poate! Alergă şi luă o puşcă din mâna unui mort. O îndreptă spre arabi.

Nimic. Încărcătorul era gol.

Yaakov îl privea din uşă. Clătină din cap.

— S-a terminat, zise el.

Isaac lăsă puşca jos.

Yaakov ieşi urmat de ceilalţi.

Erau vreo douăzeci de arabi, felahi, cu puştile ridicate la umăr. Yaakov se îndreptă spre ei, cu mâinile ridicate. Era urmat de alţi patru bărbaţi şi o femeie, sora lui Yaakov.

Arabii strigau furioşi, iar, apoi, unul din ei zbieră „Rab'allah”, alergă în direcţia lui Yaakov şi îşi înfipse baioneta în pieptul lui. Sunetul îi aminti lui Isaac de varza crudă, tăiată cu cuţitul. Yaakov nu încercă să se apere. Căzu în genunchi, fără să scoată o vorbă.

Arabul îl împunse încă o dată în stomac.

Ceilalţi felahi începură să-şi bată prizonierii cu paturile puştilor. Sorei lui Yaakov îi tăiară gâtul cu un cuţit. O lăsară să se zbată în praf până îşi dădu sufletul.

Isaac o luă la fugă.

Alergă orbeşte printre figurile întunecate, prin coşmarul de fum şi violenţă. Când ajunse în livada de măslini, de-abia mai putea respira. Îi tremurau picioarele.

Dădu de zidul din partea cealaltă a livezii şi sări peste el. Scăpase. Reuşise să fugă.

Deodată, se trezi înconjurat de arabi.

Erau strânşi în jurul a două victime. Le mutilau. Una din ele mai mişca încă. Tresăriră uimiţi. Liderul lor strigă şi-l arătă cu degetul pe Isaac.

Isaac încercă să fugă, dar nu-l ascultau picioarele.

— Apucaţi-l de braţe şi aruncaţi-l pe burtă.

Trei bărbaţi îl imobilizară la pământ. Îşi auzi propriile sale strigăte disperate, de parcă ar fi venit de departe.

— Ce evreu drăguţ! Cârâi el. Ştii ce-o să-ţi fac? În arabă. Hai să ne distrăm cu el mai întâi.

Omul râse. Îngenunche în spatele lui şi-i trase pantalonii. Isaac ştia că voia să-l violeze.

Zbieră din nou, îngrozit.

Izzat nu fusese în viaţa lui atât de excitat. Mirosul metalic al sângelui, răzbunarea şi crimele explodaseră în el ca un orgasm, dar, spre deosebire de sex, dura la nesfârşit şi n-ar fi vrut să se termine niciodată. Toate frustrările, eşecurile şi umilinţele unei întregi existenţe izbucniră înăuntrul lui. Ţipetele evreilor îi ungeau sufletul ca un balsam. Acum câteva clipe, crezuse că plăcerea se terminase; apoi, Allah îi trimisese acest evreu cu obrăjori pufoşi şi acum putea s-o ia de la început, să se răzbune prin durere.

Sfâşie chiloţii băiatului şi-l apucă de păr. Auzi râsetele şi înjurăturile oamenilor din jurul lui.

— Ce evreu drăguţ! Cârâi el. Ştii ce-o să-ţi fac? Mai întâi.

— Lasă-l în pace, zise o voce.

Se întoarse. Un om stătea în spatele lui, cu arma îndreptată spre el. Era Rishou.

Oraşul Nou.

Un uruit îndepărtat ca un tunet. Oamenii lui Kaukji bombardau Oraşul Vechi.

Marie se trezi şi se rostogoli spre Asher. Îl acoperi cu trupul ei şi îşi lăsă părul să-i cadă pe faţă, un adăpost pentru amândoi. Îl sărută pe gură. Bărbatul se trezi încet.

În timp ce-l aştepta, i se derulau prin minte tot felul de imagini. Casa din Pădure, doamna Rosenberg care striga în întuneric „Josef, tu eşti?”; Rolf între picioarele ei: „Spune-mi că mă iubeşti!”; Lubansky, rânjind în pragul de la Frauenblock, desfăcându-şi cureaua. Trebuia să arunce aceste amintiri în bezna uitării.

Viaţa era făcută din asemenea momente. Trecutul trebuia eliberat; viitorul nu putea fi stăpânit. Prezentul era singura certitudine şi trebuia să profiţi de el.

— Te iubesc, îi şopti bărbatul.

— Dovedeşte-mi!

Întinse mâna spre sertarul de la pat, dar ea îl opri.

— Nu, nu vreau să te fereşti. Lasă-mă gravidă!

— Dar dacă.

Lăsă propoziţia neterminată.

— Dacă mori, nu-i aşa? Dacă aceasta este ultima oară, nu?

— Atunci o să-mi rămână măcar o parte din tine.

Îl lăsă să pătrundă în ea. Să vină noaptea! Ce-i spusese Sarah? Să creadă în soare! Pentru fiecare sfârşit, există un început. Bărbaţii vor distruge, iar femeile vor construi din nou. Nu făceau parte din acelaşi neam, dar era femeia lui. Va purta sămânţa noii generaţii prin vremurile întunecate ale istoriei. Întotdeauna fusese aşa.

Se dărui lui Asher şi rosti o rugă în tăcere pentru Netanel. Cine ştie unde l-or fi purtat diavolii din el.

Oraşul Vechi.

Împuşcăturile încetară brusc. Netanel auzi paşi pe caldarâm, foarte aproape. Liniştea îţi încorda nervii mai rău decât bombardamentele. Doi arabi apăruseră pe Strada Evreilor. Netanel ţinti şi apăsă pe trăgaci. Nimic. Lovi puşca cu pumnul, enervat. Nu mai avea muniţie.

Meodovnik alergă la uşă şi aruncă o grenadă pe stradă. Izbucni o flacără, urmată de o detunătură. Când Netanel se uită înapoi, cei doi arabi zăceau într-o baltă de sânge, lângă zidul îndepărtat.

Meodovnik se aşezase pe vine, lângă uşă, rânjind. Deodată, îi ţâşni sângele pe gură şi se prăbuşi cu faţa-n jos.

Netanel îl ridică. Un glonte bine ţintit îl nimerise în buzunarul drept de la piept. Era rănit la plămâni.

Meodovnik ţinea gura deschisă şi încerca să respire ca un peşte pe uscat. I se spărseseră ochelarii şi sticla i se înfipsese în ochi şi-n obraji. Se agăţă cu degetele de braţul lui Netanel.

— Ieşiţi! Strigă cineva. Nu putem să-i mai ţinem în loc.

Netanel îşi atârnă de umeri puşca lui Meodovnik, alături de a sa şi trase rănitul pe o alee.

* * *

Mai erau alte două persoane în vechea cizmărie, amândouă Palmaciniki – un Ashkenazi bărbos şi o femeie sabra. Magazinul mirosea a praf şi piele, iar singura lumină venea de la o fereastră îngustă care dădea spre alee.

Meodovnik se îneca zgomotos în propriul său sânge. Ashkenazi se întoarse spre Netanel.

— Fă-l să tacă!

Netanel ţinea mâna apăsată pe rană, ca să-l ajute să respire. Buzele rănitului se învineţiseră şi i se scurgea salivă amestecată cu sânge printre dinţi.

— Este pe moarte, spuse Netanel.

— Vreuna din puştile astea este cumva încărcată? Îl întrebă sabra.

Netanel clătină din cap.

— Pentru numele lui Dumnezeu, nici noi n-avem muniţie!

Se auzeau glasuri arăbeşti în sinagoga de alături.

— Atunci du-te să aduci! Am câteva grenade făcute de mână. O să-i ţinem în loc.

Ashkenazi îl privi neîncrezător.

— Două grenade? Cât crezi că o să rezistăm cu două grenade?

— Sunt prea preocupaţi să jefuiască sinagoga ca să se intereseze de voi. Hai, grăbiţi-vă!

Bărbatul îşi privi însoţitoarea. Apoi ridică din umeri şi sări în picioare. Femeia îl urmă. Dispărură pe alee.

Meodovnik îl apucă de braţ pe Netanel.

— Nu. Vă. pre. Predaţi.

Peste câteva minute, îşi dădu sufletul. Netanel se lipi de perete şi ascultă zgomotele arabilor de alături.

Kaplan se uită la operatorul radio.

— Ce spun?

— Că întăririle vor sosi în curând.

— Ne-au promis ajutoare într-o oră, garantat, şi au trecut două zile şi jumătate. Cât cred că vom putea rezista?

Fata îl privi neajutorată şi speriată.

Vocea tremurată şi ochii roşii ai lui Kaplan trădau disperarea care-l cuprinsese. Sunetele bătăliei creşteau în intensitate. Deşi Sinagoga Varşovia şi Nissan Bek rezistau, flancul de vest al apărării lor se prăbuşise. Arabii pătrunseseră pe Strada Evreilor şi îşi croiau drum în mod inexorabil spre inima cartierului, casă cu casă, ca nişte furnici care devorau o carcasă.

Erau net superiori numeric. Din fericire, nici un arab nu era soldat instruit; majoritatea erau voluntari din sate sau mercenari de-ai Muftiului, puşi mai mult pe jaf. În lipsă de muniţie, apărătorii lui Kaplan se bazau din ce în ce mai mult pe grenadele de mână din fabrica lui Leah Vultz.

— Transmite la Cartierul General că vreau să bombardeze Strada Evreilor. Dacă n-o fac, va fi un adevărat masacru.

Fata transmise mesajul la Cartierul General Haganah din Oraşul Nou, aflat la mai puţin de o milă depărtare, şi aşteptă răspunsul. Între timp, se întreba dacă o să mai rămână în viaţă până la apusul soarelui. În sertar avea o grenadă de-a lui Leah Vultz. Ştia cum se poartă arabii cu femeile prizonier, aşa că şi-o păstrase pentru ea.

Sediul Schneller.

Yitzhak Sadeh părea obosit. Se aplecă peste birou şi-i studie pe cei cinci bărbaţi şi o femeie instalaţi în noul lor sediu. Până acum patru zile, biroul aparţinuse şefului Statului Major al armatei britanice din Palestina, generalul Sir Gordon MacMillan.

În spatele lui, pe perete, era o hartă mare a oraşului.

— Doamnelor şi domnilor.

— Zise el cu un glas răguşit de atâtea ordine şi comenzi câte împărţise – situaţia din Oraşul Vechi este disperată. În ultimul comunicat primit acum o jumătate de oră, comandantul garnizoanei spunea că nu crede că o să mai reziste încă o noapte. Cu câteva zile în urmă, le-am promis ajutor, deşi ştiam că n-am cum s-o fac. Astă-seară aveţi şansa să salvaţi Ierusalimul de la distrugere.

Se uită la fiecare pe rând. Apoi se apropie de hartă.

— Cred că am găsit o cale de acces. Pe aici.

Făcu semn spre piaţa largă a Fortăreţei Cruciaţilor din interiorul Oraşului Vechi, dincolo de Poarta Jaffa.

— Aaron, Menachem. Oamenii voştri se vor aduna aici, în clădirea Tannous, vizavi de Poarta Jaffa, gata de asalt. Sophie, de ce forţe dispuneţi în prezent?

Sophie Zimmels comanda singura brigada blindată Haganah din Ierusalim, alcătuită, în general, din maşini blindate britanice, furate sau achiziţionate ilegal.

— Două Dingo-uri şi o maşină blindată, domnule.

— Veţi ataca frontal Poarta Jaffa. Apărătorii vor presupune că acesta este centrul ofensivei noastre. Va fi o păcăleală, bineînţeles.

Se auzi un oftat de uşurare în cameră. Asta aşteptau cu toţii.

Sadeh zâmbi.

— De fapt, noi vom pătrunde pe aici, în citadelă. La baza zidului, cam la cincizeci de yarzi de poartă, este un gard de fier. Yehuda, tu şi echipa ta va trebui să-l aruncaţi în aer. Cum pătrundeţi înăuntru, veţi găsi un tunel, care duce sub zidul principal, în curtea interioară a citadelei. O să vă conduceţi oamenii până acolo şi o să vă dispersaţi atacul. Parola va fi „Maccabee”.

Asher zâmbi când auzi cuvântul. Maccabeii fuseseră ultimii evrei care pătrunseseră dincolo de zidurile oraşului, acum două mii de ani.

Sadeh continuă.

— Apoi, Aaron şi Menachem vor înainta cu companiile lor, prin sectorul armean, către Oraşul Vechi.

— Şi plutonul meu, domnule? Întrebă Asher.

— Vreau ca tu să asediezi partea de sud a oraşului aici, la Muntele Zion. Va fi tot o păcăleală, ca să le distragă atenţia de la ţinta reală din interiorul citadelei.

Asher încuviinţă din cap, deşi îi era dificil să se concentreze. Primise veştile în dimineaţa aceea. Kfar Herzl fusese distrus; nu existau supravieţuitori. Isaac era mort, la fel ca şi Yaakov şi majoritatea prietenilor lui.

— Acesta este planul nostru principal spunea Sadeh. Acum o să-l discutăm în detaliu şi vreau ca voi să vă precizaţi ora şi poziţia. Ţineţi cont că aceasta s-ar putea să fie ultima noastră şansă.

Yemin Moshe.

Patru plutoane, se gândi Asher. Patru plutoane extenuate. Era tot ce mai rămăsese din brigada Har-El după şase săptămâni de luptă necontenită. Se bătuseră pentru Operaţiunea Nachfson, o încercare inutilă de a deschide Bab el-Wadul şi de a captura Kastelul de la Abdul Kader. De când se întorseseră la Ierusalim, luptele stradale din Katamon şi Sheikh Jarrah nu încetaseră. De săptămâni de zile dormeau în medie cam două-trei ore pe noapte. Luau Novadrin, ca parte a raţiei lor zilnice, dar tabletele nu aveau mai mult efect asupra lor decât o aspirină.

Acum, supravieţuitorii stăteau în jurul zidurilor sinagogii, pe jumătate adormiţi, Asher ştia prea bine, cufundaţi în vise viu-colorate, întrerupte de momente întunecate. Bărbaţii nu se bărbieriseră de-o săptămână şi aveau nişte feţe supte, extenuate. Femeile erau murdare, cu păr slinos. Ochii le străluceau ca la psihopaţi şi majoritatea aveau răni vechi. În alte armate, ar fi fost internaţi de mult în spital, dar luptătorii Palmach nu puteau să-şi ofere un asemenea lux.

El se întreba câţi din ei vor fi sacrificaţi noaptea aceasta? Putea să-i ceară cuiva să moară pentru o iluzie?

— Bine, strigă el, hai s-o luăm din loc! La noapte trebuie să fim la Ierusalim.

Nu-l lăsa inima să le spună că atacul lor va fi o alarmă falsă. Dacă ar fi făcut-o, poate că oamenii lui n-ar mai găsi puterea să se târască în sus, pe munte. Ierusalimul era singura momeală pe care le-o putea flutura pe sub nas ca să-i facă să lupte încă o noapte.

Oraşul Vechi.

Netanel se obişnuise cu noul fel de luptă: se foloseau de puşti şi grenade ca să păstreze o clădire până-n ultimul moment, pentru ca apoi s-o abandoneze, să se retragă în casa următoare şi să ia totul de la început. Epuizarea domina acum frica. Lupta devenise un reflex automat, ca respiraţia sau clipitul din ochi. Rezistenţa era un scop în sine.

Odată azi, crezuse că se terminase, că o să moară în cizmărie alături de Meodovnik. Dar Palmacinikii se întorseseră cu muniţie, exact înainte ca arabii să termine de jefuit sinagoga de alături. Şi reuşiseră să-i respingă.

Trase din mitraliera Sten de la şold, se întoarse şi o luă la fugă pe alee. Zgomotul împuşcăturilor răsună peste acoperişurile caselor. Pe străzile întortocheate se hotăra soarta a mii de bătălii. Soarele înserării murdar şi galben se reflecta pe un plafon arcuit. În faţa lui, umbre adânci şi o baltă de sânge negru.

Îl urmă pe Ashkenazi şi pe însoţitoarea lui sabra într-o clădire anonimă de piatră din capătul aleii. Se lipi de perete, verifică încărcătura şi încercă să-şi controleze respiraţia întretăiată.

Se uită în jur. Dumnezeule! Se afla în altă sinagogă. Îşi dădu seama imediat că aparţinea Naturei Karta; însuşi rabinul Silverberg mergea printre bănci, studiind un text obscur; alt bătrân era aplecat asupra unei copii din Tora, atingând paginile îngălbenite cu barba lui cenuşie, şi un altul stătea lângă perete, cu un şal alb-albastru pe umeri, rugându-se şi cântând cu voce tare. Se apleca de la mijloc ori de câte ori rostea unul din numele sfinte ale lui Dumnezeu.

— Ce faceţi? Zbieră Netanel.

Rabinul Silverberg îşi ridică privirile. Ceilalţi doi evrei bătrâni îşi continuară devoţiunile lor.

— Nu sunteţi bineveniţi aici, zise rabinul.

— Arabii sunt alături! Ajutaţi-ne!

Rabinul oftă şi închise textul pe care-l citea. Se pare că ştia ce are de făcut.

— Dumnezeu a hotărât.

— Ce-a hotărât? Zbieră Netanel. De ce nu ne ajutaţi?

Rabinul se adresă pe un ton aspru celorlalţi doi bărbaţi, care-l priviră uimiţi. Îl urmară pe rabinul Silverberg până la uşa din spate a sinagogii.

Netanel se luă după ei.

— Încotro?

— Am sperat că Dumnezeu va găsi nimerit să cruţe acest loc de rugăciune. Dar, se pare că nu acesta a fost planul lui.

— De ce nu staţi să-l apăraţi?

Rabinul îi privi pe ceilalţi doi şi încuviinţă din cap. Bărbaţii se retraseră. Apoi se întoarse spre Netanel.

— Tinere, nu înţelegi. Cel mai important este sufletul omului. Ce rost ar avea să păstrăm sinagoga şi să-l pierdem pe Dumnezeu?

Se auzi răpăitul unei mitraliere Sten. Cei doi Palmaciniki din uşa sinagogii trăgeau în stradă. Arabii îi atacau din nou.

— Ai auzit de Auschwitz, rabine?

— Bineînţeles.

— Ştii, nu numai naziştii sunt vinovaţi ca au existat asemenea orori, ci şi oameni ca tine. Tu şi ceilalţi evrei care ne-aţi transformat într-o naţiune de nevolnici.

— Ceea ce se întâmplă în lumea aceasta trece repede. Ceea ce se întâmplă în următoarea durează o eternitate.

— Mă faci să vomit.

Ashkenazi strigă şi căzu, ţinându-se de umăr. Femeia sabra îl chemă în ajutor pe Netanel, continuând să tragă.

— Părerea ta despre mine nu contează. Numai Dumnezeu poate să ne judece, zise rabinul Silverberg şi se îndepărtă.

Netanel luă pistolul-mitralieră de la şold şi pe întoarse la luptele stradale. Se întreba ce i-ar spune Amos Mandelbaum rabinului Silverberg.

Se întreba, de asemenea, ce-i va spune lui Dumnezeu într-o zi.

Muntele Zion.

Asher se lăsă pe vine în spatele unei pietre funerare din cimitirul armenesc, la câţiva paşi de mormântul regelui David, zbierând în telefonul de campanie pe care îl dăduse operatorul său radio.

— Ce? Zbieră Asher în telefon.

Cineva scoase un strigăt, îl găsiseră pe arabul care aruncase grenada, urmat de rafala unei mitraliere Sten când Palmacinikul găsi ţinta.

— Ce?

Îl auzea pe operatorul radio al lui Sadeh, dar vocea ei se pierdea, de parcă ar fi vorbit într-un uragan.

Apoi, auzi foarte clar:

— Atac. A fost între. Foc continuu. Retra.

— Vreţi să ne retragem? Strigă el.

Răspunsul era de neînţeles.

— VREŢI – SĂ – NE – RETRAGEM?

— Afirmativ – cod este Ha – repet. Este Hadrian.

Hadrian însemna că atacul asupra citadelei fusese respins. Asher trânti receptorul în furcă. La dracu'! Ce rost avusese? Câţi oameni pierduse degeaba în noaptea aceasta? Balagan! Ce porcărie!

Deodată, îşi ridică privirile uimit. O flacără arcui pe cerul nopţii şi explodă, scăldând Poarta Zion şi acoperişurile din Oraşul Vechi în verde-gălbui. Asher se holba cu gura căscată şi apoi apucă telefonul agitat. Flacăra era semnalul din partea secundului său. Capturase Muntele Zion. Atacul fals se dovedise cel mai eficace, iar Poarta Zion şi străzile Ierusalimului se aflau la două sute de yarzi depărtare, la mila lor.

Asher se uită la ceas. Ora două a.m. Ei trebuie să fie în interiorul oraşului înainte să se ivească zorile pentru ca atacul să reuşească.

Aveau trei bombe confecţionate de mână, numite Davidkas, după David Leibovici, tânărul care le inventase.

Constau dintr-o bucată de ţeavă de şase inci şi o bombă umplută cu cuie şi bucăţi de fier vechi. Eficacitatea lor era nesigură, dar făceau un zgomot asurzitor când explodau. Adesea, zgomotul avea mai mare efect decât bomba în sine.

Asher ordonă să se înceapă bombardamentul cu Davidkas. Alese doi bărbaţi să pună o încărcătură de o sută şaizeci de pfunzi la baza porţii şi apoi, alese douăzeci din cei mai buni luptători ai săi – acum reprezentau doar jumătate din plutonul său – şi-i conduse spre poartă.

Asher stătea pe burtă şi-i urmărea pe cei doi oameni ai săi, târându-se la poalele zidului, dinspre Grădinile Dormition. De ce era atâta lumină? Se ruga lui Dumnezeu ca norii să astupe luna. Se uită la ceas. Aproape două şi un sfert. Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă!

Probabil că arabii din turnurile de pază îi zăriseră.

Minutele se scurgeau.

Aşteptă.

Auzi geniştii înainte să-i vadă.

— Shalom, Asher, şopti unul din ei.

— Gata?

— Gata.

Se uită din nou la ceas. Minele ar fi trebuit să explodeze până acum. Dacă încărcătura nu exploda până la urmă? Cât vor mai trebui să aştepte înainte să verifice detonatoarele?

— Când ai fixat fuzibilul? Şuieră el.

— Pentru ora două.

Dar n-apucă să termine propoziţia. Cerul fu luminat de o flacără orbitoare, urmată de o explozie puternică. Poarta Zion sărise în aer. Cimitirul se acoperi de praf şi pietre.

Trecură câteva minute bune până să se limpezească fumul. Poarta de fier era deschisă, scârţâind din balamale. Câteva pietre masive căzuseră la baza turnului. Baricada de dincolo de poartă se tasase.

— Armaţi! Zbieră Asher.

Apoi sări în picioare şi o luă la fugă printre zidăria dărâmată.

Mai avea câţiva paşi până la poartă, când îşi dădu seama că rămăsese singur.

Oraşul Vechi.

Asher stătea sub Poarta Zion, încadrat de razele lunii. Ştia că este mort. Îşi ridică privirile spre turnul crenelat şi aşteptă împuşcăturile fatale. Nimic. Îşi croi drum ca prin vis printre ruinele porţii cu Stenul atârnându-i în mâna dreaptă. Cizmele lui grele răsunau pe caldarâm. Înaintă pe scara care ducea la turn, cu spatele lipit de perete. Era complet părăsit.

Davidkas şi minele îi convinseseră, probabil, pe arabi că aveau de-a face cu un atac masiv, aşa că fugiseră.

Auzi paşi şi văzu umbre mişcându-se pe lângă perete. Îl auzi pe Roth, adjunctul său, împărţind ordine şi alergă să-l întâmpine.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el, mai mult uimit decât supărat.

— Suntem epuizaţi, domnule, spuse Roth.

Se lăsă o linişte stânjenitoare. Probabil că am adormit cu toţii.

Veştile că luptătorii Palmach reuşiseră să treacă de liniile arabe se răspândiră în câteva minute în Oraşul Vechi. În momentul în care sosi Asher cu oamenii săi, Sinagoga Jochanan Ben Zakai era plină de oameni care strigau, plângeau şi râdeau. Habotnici în haine de gabardină îşi ridicau mâinile spre cer şi mulţumeau lui Dumnezeu. Câţiva oameni alergară să-i îmbrăţişeze pe Palmaciniki.

Şi apoi o văzu pe Sarah. Parcă ar fi făcută din hârtie, se gândi el. Ce se întâmplase cu sabra dură pe care o cunoştea el?

Se clătina pe picioare. Când îl văzu, rămase cu gura căscată de uimire şi crezu c-o să leşine. În ciuda voinţei sale, alergă spre ea şi-o luă în braţe. Dar, în timp ce-o îmbrăţişa, observă că tresare de durere.