Comentarea motivelor poetice din poezia “Odă

Comentarea motivelor poetice din poezia “Odă (în metru antic)”

de Mihai Eminescu
Tema geniului creator este abordată în opera marelui scriitor român Mihai Eminescu, fiind preluată din teoriile lui Kant, Hegel şi Schopenhauer. Problema soartei acestei fiinţe relevă atracţia „Luceafărului literaturii române” de marele mistere ale universului, de relaţiile dintre creator şi confruntările cu societatea, cu trecerea timpului, cu lumea interioară.

Lucrarea „Odă (în metru antic)” este o odă dedicată singurătăţii, dragostei şi indiferenţei. În meditaţie se atestă prezenţa unui „eu” prin care fiinţa experimentează „învăţarea morţii”, traseul procesului fiind compus din trei momente existenţiale: chemarea morţii, înstrăinarea prin descoperirea, denaturarea şi recîştigarea prin moarte a unităţii sinelui.

Pentru poet, moartea este sursa de eliberare de condiţia muritorului, de a vieţui liber şi împlinit, căci doar în lumea absolutului se va atinge idealul. Motivul transcenderii reflectă atitudinea de bază a poetului faţă de moarte „nu cred să-nvăţ a muri vreodată”. Acest motiv este conectat cu cel al veşniciei „pururi tînăr”, exprimînd marea diferenţă a vieţii pămînteşti şi cea nemuritoare. Metafora „ochi visători” desemnează motivul oniric, determinînd ipostaza trăirii sentimentului într-un plan superior unic, într-o formă contemplativă. Însă, „deodată” glasul iubirii îl va ademeni în lumea nemuritorilor; poetul va coborî din veşnicie pentru a întîlni dragostea în acelaşi mod cum personajul eponim din „Luceafărul”. Motivul iubirii este adiacent celui al suferinţei, prezent prin metonimia „Suferinţă, tu...” şi oximoronul „dureros de dulce”. Repetarea pronumelui tu „în cale răsărişi tu” generată de dedublarea eului ce implică pe iubită în durerea generală, impulsionează poetul-geniu spre cea mai înaltă formă de cunoaştere. Prin ea el gustă „voluptatea morţii”, fiindcă iubirea şi trecerea în nefiinţă este într-o conexiune certă.

Sentimentul fragil, emotiv zdruncină echilibrul sufletesc, metafora „moartea nepăsătoare” este provocată de suferinţa ce amplifică durerea, evidenţiind lirismul tulburător, elegiac. Astfel, neîmplinit prin marile sale aspiraţii spre absolut, apare dorinţa de a se salva prin moarte.

Elementul mitologic rezidă din cele două comparaţii ale fiinţei poetice cu Nessus şi Hercule, simboluri ale uriaşei suferinţa umane, indicînd motivul sacrificiului. Străpuns prin cămaşa înveninată de foc a lui Nessus, chinuit cu toate muncile lui Hercule, eul are nevoie de a parcurge unele etape ale sinelui. Motivul cunoaşterii se determină prin aceste etape necesare unui drum potrivit.

Sacrificiul de sine implică purificarea sufletului, reflectată prin prisma motivului focului. Hiperbola „focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării” şi abundenţa termenilor inseraţi în domeniul lexical al cuvîntului „foc”: „sting”, „vaiet”, „rug”, „flăcări”, „topesc” semnifică chinul mistuitor prin care trece fiinţa, căci „Totul este o suferinţă” (Budda).

Motivul oniric este accentuat prin repetiţia „propriu vis, propriu rug”, metafora „vis mistuit” şi interogaţia retorică „pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix”, intensificînd suferinţa existenţială. Reînvierea legendară din cenuşă a păsării Phoenix reflectă speranţa recîştigării sinelui de a dobîndi viaţă prin cunoaştere de sine, bine determinînd motivul reînvierii în text. Amestecul tulburător de rugă, dorinţă de a reintra în condiţia iniţial este evidenţiat prin exclamaţia retorică „ca să pot muri liniştit, pe mine, mie redă-mă!”

Identificarea motivelor poeziei determină tema fortuna labilis, lucrarea „Odă (în metru antic)” se defineşte ca un simbol al uriaşei suferinţe, iar poetul ca simbol al fiinţei şi al creaţiei.