Concurs: valorile etice fundamentale ale profesiei de magistat

IMPARȚIALITATEA PERSONALĂ A JUDECĂTORULUI

Iulie 2008 Judecător Cristi Danileț,

Tribunalul Cluj
Motto: ”Justice must not only be done, it must be seen to be done”.

(CEDO, Delcourt vs Belgia 1970, par. 31)¹

1. 
   Definirea problemei
   

Asigurarea supremaţiei legii reprezintă un punct cardinal într-o societate democratică. În acest sens, rolul fundamental în administrarea justiţiei şi asigurarea protecţiei drepturilor omului revine judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor. Pentru ca aceştia să îşi îndeplinească în mod corect responsabilităţile, pentru a restabili ordinea de drept și a sancționa încălcarea drepturilor omului, trebuie să beneficieze de un statut şi garanţii speciale.

În cazul judecătorilor, una dintre aceste cerinţe este, indubitabil, independenţa. Dar independenţa justiţiei şi a judecătorilor nu este nici scop în sine, nici suficientă pentru realizarea actului de justiţie în mod echitabil. Mai este nevoie de imparţialitate. Cele două noţiuni nu se confundă însă:

Astfel, independenţa justiţiei este o stare de spirit, care trebuie întregită la nivelul judecătorilor printr-un statut adecvat, iar la nivel instituţional prin stabilirea raporturilor cu puterea executivă şi legislativă. Însă independența nu e decât una dintre condițiile imparțialității justiției. Iar o justiţie imparţială presupune două cerinţe:

a) Pe de o parte, activitatea de judecată trebuie să se înfăptuiască în mod obiectiv, în numele legii, care este egală şi generală pentru toţi. Nimeni nu este mai presus de lege. De aceea, principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept, deci reflectă un element important al preeminenţei dreptului, anume că verdictul instanței de judecată este definitiv şi are forţă obligatorie, afară dacă este infirmat de o jurisdicţie superioară, pentru nelegalitate sau inechitate.

b) Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. Aceste autorităţi sunt reprezentate de judecători, care sunt obligaţi să soluţioneze cauzele fără părtinire, asigurând astfel egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Acesta este aspectul pe care îl voi analiza în prezentul studiu. Această valoare etică este cea mai supusă presiunilor, de la posibile acte de corupție ale părților comise asupra judecătorilor, până la propria atitudine a judecătorilor sau gânduri ori concepte. Ea se manifestă tot timpul atâta vreme cât judecătorul este în interacțiune cu ceilalți și îl obligă la un permanent autocontrol al gesticii, mimicii, expresiilor utilizate în sala de judecată ori în hotărârile redactate.

2. 
   Analiza problemei
   

2.1. Importanța imparțialității. Discuțiile despre reforma justiției din ultimii ani s-au axat numai pe independența acesteia. Fie că e vorba de independența sistemului judiciar, adică de independența structurală (analizată în raport de relațiile dintre puterea judecătorească și puterea executivă, puterea legislativă, părți sau de grupuri de interese), fie că e vorba de independența judecătorului, adică de independența personală (analizată în raport cu modalitatea de numire a judecătorilor, durata mandatului, inamovibilitatea, remunerația, protecția, răspunderea judecătorilor), această valoare a fost văzută ca scopul final al recentelor modificări legislative sau administrative.

În realitate însă, scopul final al oricărei reforme trebuie să fie asigurarea unui act de justiție echitabil, competent și în termen rezonabil. Instrumentele instituționale create, precum legi bune, metode de micșorare a numărului de dosare, creșterea salarizării magistraților, ori edictarea unor norme deontologice nu sunt suficiente. Ele sunt doar chestiuni exterioare actului de judecată. Or, acesta are loc prin participarea judecătorului nu doar fizică, ci și mentală, ceea ce nu poate fi acoperită în întregime legislativ, căci este un concept ce ține de vocația și profesionalismul judecătorului. Acesta este motivul pentru care imparțialitatea judiciară este o starea de spirit, atitudinea instanţei faţă de chestiunile şi părţile unui anumit caz constând în nediscriminare, toleranţă etc., dar înseamnă şi maniera în care este condus un proces. Ea presupune ca judecătorii implicaţi să hotărască în mod obiectiv şi pe baza propriilor evaluări a faptelor relevante şi a dreptului aplicabil, fără a avea prejudecăţi sau predilecţii în privinţa cazului pe care îl instrumentează, şi fără că să acţioneze în moduri care susţin interesele uneia din părţi.

2.2. Relația cu independența. Devine astfel tot mai clar că scopul pentru care judecătorii trebuie să fie independenţi este tocmai realizarea unei justiţii imparţiale. Desigur, imparţialitatea se află într-o strânsă legătură cu independenţa. Astfel, dacă o instanţă poate fi independentă chiar dacă nu este imparţială, în schimb o instanţă care nu este independentă nu poate fi în nici un caz imparţială; de asemenea, cerinţa independenţei faţă de părţi se confundă practic cu nevoia imparţialităţii.

Însă că imparțialitatea nu este o noțiune acoperită în întregime de independență: dacă independenţa judecătorului este consacrată prin statutul acestuia, imparţialitatea este o chestiune lăuntrică, este o virtute; prima înseamnă absenţa oricărei subordonări, pe când cealaltă absenţa oricărei prejudecăţi, pasiuni, slăbiciuni sau sentiment personal; prima se analizează în raport cu un terţ, cea de-a doua în raport de însuşi magistratul.

2.3. Relația cu integritatea. Prin jurământul pe care îl depun la învestirea în funcție, magistraţii sunt obligaţi să respecte legea, să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi să-şi îndeplinească fără părtinire atribuţiile ce le revin. Este adevărat că imparţialitatea este un atribut specific şi funcţionarilor publici, însă în cazul judecătorilor (ca şi al procurorilor, de altfel) acesta se manifestă mai pregnant tocmai datorită specificităţii activităţilor lor, a importanţei valorilor pe care le gestionează.

Deontologia profesională îi obligă pe magistrați să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea şi principiile generale ale dreptului, fără a da curs presiunilor şi influenţelor exterioare. Mai mult, ei sunt ţinuţi să adopte un comportament din care să rezulte chiar şi aparenţa de imparţialitate (să fie vizibilă pentru justiţiabili), tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale.

2.4. Imparțialitatea personală a judecătorului. În România, nu există preocupări pentru clasificarea și modalitățile de manifestare ale imparțialității. Ne rezumăm să arătăm că atitudinea, conduita unui judecător se manifestă prin următoarele:

a. părtinirea (antepronunțare implicită, parti pris): presupune anticiparea unei soluții, cu caracter definitiv, în cursul sau în afara procesului, independent sau nu de adoptarea unei soluții sau măsuri (de ex, judecătorul atrage atenția inculpatului că probele de vinovăție aduse de procuror sunt greu de combătut). Se combate prin cazurile de recuzare sau căile de atac;

b. pre-judecata (antepronunțare explicită): presupune anticiparea unei soluții cu ocazia întocmirii unui anumit act. Este de menționat că pre-judecata este permisă în măsura în care nu este ireversibilă. Cu alte cuvine, imparțialitatea nu interzice judecătorului să își formeze o opinie cu prilejul citirii dosarului sau administrării unei probe, căci acest lucru este normal din punct de vedere fiziologic, ci presupune ca judecătorul să rămână deschis până în momentul deliberării la noi fapte, argumente, dovezi. Se combate prin reglementarea separației funcțiilor procesuale (instrucția distinctă de urmărire, urmărirea distinctă de judecată, instrucția distinctă de judecată);

c. preconcepția: presupune ca, în soluționarea unui dosar, judecătorul să fie independent de el însuși, adică să nu țină seama de pasiunile, convingerile, animozitățile, experiența, educația, emoțiile sale.

3. 
   Soluții practice:
   

După definirea imparțialității potrivit celor de mai sus, urmează a fi făcută o evaluare a legislației și structurilor adminstrative care nu corespund acestui concept. Soluțiile pe care le propunem sunt următoarele:

a. EVALUARE:

- analiza numărului cererilor și a motivelor de recuzare și strămutare. În prezent nu există o astfel de statistică. Analizarea acestor date ne vor ajuta să determinăm categoriile de instanțe, inclusiv repartizarea geografică a lor sau chiar judecătorii în legătură cu comportamentul cărora se ridică în mod repetat suspiciuni. Desigur, importanța se va acorda numai asupra cererilor admise, celelalte fiind analizate ca sursă de informații orientative;

- analiza comportamentului judecătorilor în sala de judecată și a conținutului hotărârilor. Sunt judecători care își manifestă antipatiile sau prejudecățile în legătură cu părțile implicate în proces, prin atitudinea manifestată în cursul procesului sau prin conținutul considerentelor hotărârilor. Alții folosesc în mod automat noțiuni subiective (precum `instanța apreciază` în loc de `instanța constată, reține, decide`). Toate acestea trebuie scoase în evidență și eliminate din conduita și vocabularul judecătorilor. De ajutor în acest proces poate fi raportul intermediar de evaluare care se face anual în cadrul programului de evaluare al judecătorlor, care cuprinde constatări formulate de comisia de evaluare constituită la nivelul fiecărei instanțe judecătorești pe baza observațiilor făcute de membrii comisiei ce asistă la ședința de judecată, respectiv a citirii prin sondaj a hotărârilor.

b. ÎNTOCMIREA UNUI GHID PRACTIC

Rezultatele analizei de mai sus trebuie aduse la cunoștința judecătorilor printr-un ghid, gândit ca un instrument deontologic de reglare a conduitei lor în vederea asigurării nu numai a unei justiții corecte, ci și a aparenței acesteia.

Cu privire la `aparența de imparțialitate`, sintagmă menționată în Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor însă neexplicitată, ghidul va putea dezvolta această noțiune prin prisma jurisprudenței CEDO (cauzele Piersack c. Belgia, Hautschildt c. Danemarca, Morel c. Franta). De asemenea, ghidul va lămuri și noțiunea și importanța `conflictului de interese în justiție`, aspect nereglementat în mod expres de legiuitor, ci întâlnit doar sub forma anumitor interdicții și incompatibilități în legislație, care pe de o parte nu sunt complete, pe de altă parte confundă incompatibilitatea cu conflictul de interese.

c. CONSILIEREA

Conduita judecătorilor poate fi reglată mai ușor cu ajutorul unor organisme externe. Două sunt intrumentele care se pot folosi:

- colegiile de conducere ale instanțelor. Potrivit art 5 al. 2 din Legea nr 303/2004 privind statutul magistraților, atunci când un judecător are dubii cu privire la o situație de conflict de interese în care se află, acesta este obligat să ceară acceptul colegiului de conducere pentru a continua judecata. Avantajul acestui instrument este că el este reglementat legislativ deja. Punctul slab este că e vorba de un organism care are atribuții manageriale, nu deontologice. De aceea, credem că activitatea lui trebuie sprijinită de un al doilea instrument:

- rețeaua formatorilor de etică și deontologie. În cursul ultimilor ani, în cadrul INM s-au pregătit mai mulți formatori în domeniul eticii și deontologiei, insuficient exploatați până în prezent. Aceștia pot fi implicați într-o rețea, ce poate funcționa foarte eficient chiar și în mod virtual, prin intermediul internetului, care să analizeze diversele situații cu care se confruntă judecătorii pentru a da soluții de principiu, valabile în orice caz asemănător, și care vor fi aduse la cunoștința tuturor instanțelor. Acest organism, gândit la nivel național, poate avea astfel rolul consiliilor de etică din justiția unor state din SUA.

4. 
   Rezultate așteptate
   

În momentul de față justiția română trece printr-o criză de legitimitate, datorată neîncrederii populației. Iar aceasta din urmă își are izvorul în credibilitatea scăzută a judecătorilor, care se măsoară nu numai prin sondajele de opinie ori articolele din presă, ci și prin numărul mare al cererilor de strămutare și de recuzare. Azi, de multe ori justițiabilul este nemulțumit nu de soluția dată de judecător, ci de modul în care a fost tratat de acesta. Dar acest aspect a fost prea puțin cercetat de reformatorii sistemului.

De aceea cred că o cunoaștere a noțiunilor de imparțialitate, conflict de interese, aparență îi poate determina pe judecători să se privească ei înșiși din punctul de vedere al justițiabililor, să înțeleagă că orice gest sau cuvânt poate fi interpretat de către părți, care își pot astfel pierde încrederea în corectitudinea judecătorilor și, astfel, în corectitudinea sistemului.

Cunoașterea importanței imparțialității permite dezvoltarea unor trăsături precum autocunoașterea și autocontrolul. Astfel, imparțialitatea devine o valoare esențială a actului de justiție, care este dată de onoarea, curajul, corectitudinea și fermitatea cu care judecătorul aplică legea într-un caz. Sobrietatea judecătorului, împreună cu obligația de rezervă și calitatea motivărilor, alături de integritatea morală și profesională vor ajuta cu siguranță la îmbunătățirea imaginii justiției.

Mai mult, structuri administrative pot fi reorganizate astfel încât să respecte cerințele imparțialității. Astfel, CSM nu poate fi în același timp și organ de inspecție (prin inspecția judiciară), și organ de jurisdicție disciplinară (prin secțiile sale) ca în prezent, pentru că se încalcă principiul separației funcțiilor judiciare, așa cum arătam mai sus.

De asemenea, se va înțelege mai bine de ce un judecător nu poate soluționa căile extraordinare de atac îndreptate împotriva propriei soluții, deși curtea supremă însă pare a nu accepta aceasta².

În concluzie, judecătorul va ajunge să se cunoască pe sine însuși, să realieze importanța rolulul său procesual și social. Justițiabilii vor ajunge să respecte judecătorii și autoritatea hotărârilor acestora, convinși fiind că dacă au pierdut un proces au pierdut pentru că legea nu le dă dreptate, și nu pentru că judecătorul ar fi avut vreun interes sau vreo slăbiciune. Iar legiuitorul va avea repere pentru a reglementa în mod corect cazurile de incompatibilitate și reglementa conflictele de interese în cazul magistraților.

1 „Justice should not only be done, but should manifestly and undoubtedly be seen to be done" (Lord Hewart, Lord Chief Justice, cauza The King vs Sussex Justices, ex parte McCarthy, din 9 nov.1923).

2 ICCJ a decis în soluționarea unui recurs în interesul legii că judecătorul care decide în cazul unei contestații în anulare sau a unei revizuiri nu este incompatibil în a face parte din completul de judecată dacă această cale de atac extraordinară vizează o hotărâre pronunțată chiar de acel judecător.