Condideratii generale privind raspunderea civila delictuala

Editor şef,

Conf. univ.dr. Gabriela Pohoaţă

1 D. Bădărău „Filosofia lui Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Ed. Academiei R.P. Române, 1964;

2 V. Cândea „Prefaţă” la Dimitrie Cantemir, Opere complete IV - Istoria ieroglificǎ, Ed. Academiei, R.S. Române, Bucureşti, 1973.

1 M. Ciurdariu, „Recitându-l pe Cantemir (reflecţii pe teme filosofice)”, în Revista de filosofie, nr. 11/1973.

1 P. Vaida „Dimitrie Cantemir şi umanismul”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.

2 C. Noica „Rostirea filosoficǎ româneascǎ”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

 Este tema dizertaţiei domnului profesor universitar doctor Alexandru Boboc, susţinută în deschiderea cercului de filosofie „Cogito”, la UCDC, din 18 martie 2009.

1 Cf. J Ruytinx, La problématique de l’unité de la science, Les Belles Lettres, Paris, 1962,
p. 334.

2 G. Radnitzky, Contemporary Schools of Metascience, Akademiförlaget, Göteborg, 1970,
vol. I, pp. 78-92.

1 Jean-François Malherbe, La philosophie de Karl Popper et le positivisme logique, 1976, P.U. de Namur şi P.U. de France, p. 40.

2 Citat de Jan Sebesnik, în articolul Fizicalism din Dominique Lecourt (coord.), Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, trad. din limba franceză, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 595.

3 Otto Neurath, Soziologie im Physikalismus, în Erkenntnis, 1931-32.

1 W.E. Johnson, Logic, Cambridge University Press, 1921, p. 94. În România, Cornel Popa a dedicat un capitol (al III-lea) din cartea sa, Teoria definiţiei, definiţiilor ostensive (Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pp. 104-124.

1 În „Erkenntnis”, 1931-32.

2 R. Carnap, L’ancienne et la nouvelle logique, VIII, p. 32, publicat prima oară în Erkenntnis,
1, 1931.

3 Otto Neurath, Gesammelte philosophische und methodologische Schriften, în R. Haller şi
H. Rutte (ed.), Viena, 1981, p. 1008.

4 Ibidem, p. 1007.

1 O. Neurath, op. cit., p. 754.

1 La noi în ţară, Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), după ce a studiat la Leipzig, în laboratorul lui Wilhelm Wundt, şi în urma contactului cu alţi psihologi experimentalişti, adversari ai „speculaţiilor metafizice”, a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală.

1 Lucrarea lui Dilthey, Originile hermeneuticii, apărea la 1900; au urmat eseurile Esenţa filosofiei (1907) şi Tipurile de viziune asupra lumii şi constituirea lor în sisteme metafizice (1911);

1 Otto Neurath, op. cit., p. 466.

1 Rudolf Carnap, Der logische Aufbau der Welt, Felix Meiner, Hamburg, 1928.

2 Bertrand Russell, Histoire de mes ideés philosophiques, Paris, 1961, p. 93.

1 A. N. Whitehead, The Concept of Nature (1920), Cambridge University Press, 1935.

1 J.F. Malherbe, op. cit., pp. 50-51.

1 Friedrich Nietzsche, Considérations inactuelles, II, et IV., Schopenhauer éducateur. Richard Wagner à Bayreuth. Fragments posthumes (Début 1874 – printemps 1876), Gallimard, 1988, p. 29, 33.

1 Ibidem, p. 35.

2 Ibidem, p. 36.

3 Ibidem, p. 39.

4 Ibidem, p. 47.

1 Ibidem, p. 53.

2 Ibidem, p. 54.

3 Ibidem, p. 57.

4 Ibidem, p. 58.

5 Ibidem, p. 78.

6 Idem, Ştiinţa voioasă [“la gaya scienza”]. Genealogia moralei. Amurgul idolilor, Humanitas. 1994. Citatul este din Ştiinţa voioasă, traducere de Liana Micescu, traducerea versurilor de Simion Dănilă, p. 14.

1 Gilles Deleuze, Nietzsche et la philosophie, Presses Universitaires de France, Bibliothèque de philosophie contemporaine, 1988, p. 3-4.

2 Martin Heidegger, Nietzsche, I, Éditions Gallimard, Traduit d’allemand par Pierre Klossowski, 1971, p. 359.

3 Friedrich Nietzsche, La philosophie à l’époque tragique des Grecs [suivi de Sur l’avenir de nos établissements d’enseignement], Textes et variantes établis par G. Colli et M. Montinari, Traduits de l’allemand par Jean-Louis Backes, Michel Haar et Marc B. de Launay, Gallimard, 1995, p. 196.

1 Idem, Dincolo de bine şi de rău, traducere din limba germană de Francisc Grünberg, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 41.

2 Ibidem, p. 42.

1 Idem, Ştiinţa voioasă, ed. cit., p. 11–12.

2 A. Koukis, Nietzsche et le scepticisme ancien grec, în “Skepsis”, VII, 1996, Atena, p. 179.

3 Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă, ed. cit., p. 31–32.

4 Ibidem, p. 34.

5 Ibidem, p. 217-218.

1 Idem, Dincolo de bine şi de rău, ed. cit, p. 95.

2 Idem, Ştiinţa voioasă, ed. cit., p. 121–122.

3 Ibidem., p. 123. Textul continuă astfel: “Şi cât de departe mai suntem încă de a vedea cum gândirii ştiinţifice i se alătură forţele artistice şi înţelepciunea practică a vieţii, de a vedea formarea unui sistem organic superior faţă de care savantul, medicul, artistul şi legiuitorul, aşa cum îi cunoaştem noi astăzi, ar trebui să apară drept vechituri sărăcăcioase!”.

4 Idem, Dincolo de bine şi de rău, ed. cit., p. 19.

5 Idem, Ştiinţa voioasă, ed. cit., p. 33. “Chiar şi cel mai dăunător om este poate încă cel mai folositor în privinţa menţinerii speciei: căci el întreţine la el, sau, prin influenţa sa, la alţii, instincte fără de care omenirea s-ar fi sleit sau ar fi putrezit de mult”, p. 31. “Acest instinct care domneşte la fel în oamenii superiori ca şi în cei josnici, instinctul păstrării speciei, izbucneşte din când în când, ca raţiune şi patimă a spiritului; el se înconjoară atunci de o suită strălucitoare de motive, vrând din toate puterile să se uite că este de fapt numai pornire, instinct, nebunie şi netemeinicie”, p. 33.

6 Idem, Genealogia moralei, ed. cit., p. 419.

1 Idem, Ştiinţa voioasă, ed. cit., p. 43.

2 Ibidem, p. 44.

3 Ibidem, p. 227.

4 Ibidem, p. 228.

1 Ibidem, p. 229-230.

2 Ibidem, p. 230.

3 Ibidem, p. 259.

4 Ibidem, p. 258.

5 Ibidem, p. 257.

6 Ibidem, p. 260.

7 Ibidem, p. 261.

1 Ibidem, p. 260.

2 Ibidem, p. 261.

3 Ibidem, p. 262.

4 Idem, Genealogia moralei, ed. cit., p. 402.

5 Idem, Aforisme şi scrisori, selecţie, traducere din limba germană şi prefaţă de Amelia Pavel, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 25.

6 Ibidem, p. 244.

7 Ibidem, p. 25.

8 Ibidem, p. 30.

1 Idem, Genealogia moralei, ed. cit., p. 435. “Credinţa noastră în ştiinţă este tot o credinţă metafizică, şi noi, cei ce căutăm astăzi cunoaşterea, noi ateii şi antimetafizicienii, ne mai luăm încă focul nostru din vâlvătaia aprinsă de o credinţă milenară, acea credinţă creştină care a fost şi credinţa lui Platon, că Dumnezeu este adevărul, că adevărul este dumnezeiesc...” (ibidem, p. 436).

2 Idem, Ştiinţa voioasă, ed. cit., p. 119.

3 Ibidem, p. 162.

4 Ibidem, p. 122.

5 Idem, Aforisme şi scrisori, ed. cit., p. 19.

6 Ibidem, p. 22.

1 Ibidem, p. 60.

2 Ibidem, p. 61.

3 Ibidem, p. 62.

4 Idem, Genealogia moralei, ed. cit., p. 358.

5 Ibidem, 356.

6 Idem, Voinţa de putere, traducere de Caludiu Baciu, Aion, Oradea, 1999, p. 662.

7 Idem, Opere complete, 6, traducere de Simion Dănilă, Hestia, Timişoara, 2005, p. 38.

8 Idem, Aforisme şi scrisori, ed. cit., p. 83. “Toate «dorinţele» legate de fiinţa umană au fost nişte excese absurde şi primejdioase, cu ajutorul cărora o categorie particulară de omeni voia să agaţe, în chip de lege, de gâtul tuturor oamenilor propriile ei condiţii de menţinere şi dezvoltare”; “orice «dorinţă» de asemenea natură devenită dominantă a coborât până acum nivelul de valoare umană, forţa şi încrederea omului în viitor”; “sărăcia şi mentalitatea încuiată se dau de gol – şi astăzi încă – mai ales atunci când omul doreşte”; “aptitudinea omului de a postula valori a fost până acum prea puţin dezvoltată pentru a aprecia cum se cuvine valoarea umană şi nu numai «dezirabilă»”; “idealul a fost până acum forţa propriu-zis denigratoare a omului şi universului, suflarea otrăvită aruncată asupra realităţii, marea ispită a nimicului...”

9 Idem, Aşa grăit-a Zarathustra, introducere, cronologie şi traducere de Ştefan Aug. Doinaş, Humanitas, 1997, p. 77.

10 Idem, Aforisme şi scrisori, ed. cit. “La bucuriile omeneşti cele mai înalte şi mai nobile, în care existenţa îşi sărbătoreşte propria transfigurare, ajung, după cum se şi cuvine, doar cei mai aleşi şi mai desăvârşiţi: dar chiar şi aceştia numai după ce ei înşişi şi strămoşii lor au trăit o lungă viaţă pregătitoare, îndreptată spre acest scop, nefiind nici măcar conştienţi de el” (p. 36–37).

1 În acest sens, Stelian Scăunaş, „Aspecte istorice ale civilizaţiei europene ca premise ale ideii de unitate europeană”, în Analele Universităţii Româno-Germane din Sibiu, nr. 3/2004: „Spaţiul european, leagăn al uneia din marile civilizaţii ale lumii, s-a confruntat cu ideea de unitate chiar din perioada antichităţii, când Roma, prin campaniile sale militare, se pare că urmărea un asemenea deziderat”. În continuare arată că „Europa, prinţesa mitologică, frumoasa fiică a regelui Agenor (Regele Tirului, în antica Fenicie) a fost şi ea obiect de dispută cauzată de frumuseţe. Chiar Zeus, îndrăgostit de ea, a răpit-o şi a dus-o în Creta (aici, Europa a născut pe Minos, Radamante şi Sarpedon), iar chipul ei pictat a înfrumuseţat multe din palatele Antichităţii. Creştinii sunt cei care, mai târziu, au delimitat mai precis continentul european, dându-i acest nume princiar (Cartea Genezei, cf. Sf. Ieronim şi Sf. Ambrosie, sec. IV – fiii lui Noe primesc în stăpânire câte un teritoriu: Sem, fiul cel mare, primeşte Asia, al doilea fiu – Ham, primeşte Africa, iar Iafet, al treilea fiu, primeşte Europa)”.

2 „Va veni o zi în care toate naţiunile continentului, fără a-şi pierde calitatea lor de entităţi distincte şi glorioasa lor individualitate, vor face tot posibilul să se grupeze într-o unitate superioară, constituind fraternitatea europeană. Va veni o zi în care vor fi alte câmpuri de bătaie - cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi în care bombele vor fi înlocuite cu voturi”.

1 În anul 1934.

2 Andrei Popescu, Ion Jinga, lucrare publicată la Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 4.

3 După cum se ştie, în anul 1993, Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană. Mai mult, în prezent, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa se găseşte în faza ratificării de către statele membre ale UE.

4 Piaţa comună comunitară s-a realizat încă din anul 1973.

5 Parlamentul european, ca reprezentat al populaţiei statelor membre ale UE, şi-a început activitatea, ca instituţie comună celor trei Comunităţi europene, încă din anul 1962.

6 Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în anul 2003, instituie „forţa de reacţie rapidă”.

7 Din anul 2002, Uniunea Europeană are o monedă unică – Euro.

8 Principiul subsidiarităţii.

1 Bursele „Socrates” şi „Erasmus”.

2 Unul dintre criteriile de aderare la UE, este şi cel politic, criteriu care include, între altele, şi respectarea drepturilor omului, în special pe cele ale minorităţilor.

3 Tratatul de la Lisabona vorbeşte despre faptul că UE „doreşte să rămână un continent deschis la cultură, cunoaştere şi progres social”.

4 Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este şi promovarea păcii, dacă avem în vedere capitolul intitulat „UE spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, din Tratatul de la Lisabona.

5 Andrei Popescu, Ion Jinga, op. cit., pag. 5.

1 Numit Comisar al Planului din 1945 de către Chales de Gaulle pentru a redresa economia ţării.

2 9 mai – ziua Europei.

1 J.Monnet, Mémoires, Ed. Fayard, Paris, 1976, p. 378.

2 Şi-a încetat efectele pe 23.07.2002 şi, pe cale de consecinţă, şi prima Comunitate europeană şi-a încetat existenţa.

3 CEE.

4 CEEA sau EURATOM.

1 1 noiembrie 1993.

2 La 11 iulie 2000, la Lomé (Togo), Organizaţia Unităţii Africane (OUA) a adoptat Actul constitutiv al Uniunii Africane, supus semnării şi ratificării de către 53 de state membre OUA. După ratificarea Actului de către două treimi din statele membre, Uniunea Africană (UA) a fost oficial proclamată în martie 2001. Succesiunea oficială la OUA a avut loc la 9 iulie 2002, la Durban (Africa de Sud). Iată, deci, o altă entitate internaţională ale cărei state membre au fost dispuse ca, prin intermediul Actului constitutiv al noii organizaţii să transfere o parte din suveranitatea naţională la nivel supranaţional.

1 Tratatul de la Maastricht este instrumentul juridic prin care cele trei tratate constitutive au fost modificate.

2 Devenită, între timp, Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.

1 LA RÉVOLUTION KEYNÉSIENNE a constitué une transformation majeure, sur le plan pratique comme sur le plan théorique, dans la plupart des pays industrialisés au XXe siècle. Dans la foulée du triomphe du capitalisme libéral dans l'Angleterre victorienne, un large consensus existait, en particulier chez les économistes, sur l'efficacité et le caractère autorégulateur des marchés. On estimait que le rôle de l'État devait se limiter à l'encadrement juridique des activités économiques, quitte à assurer une aide en dernier recours aux plus démunis. Ce consensus s'effrite au début du XXe siècle. Les théoriciens anglais du nouveau libéralisme, tels que Thomas H. Green, Leonard T. Hobhouse et John A. Hobson, comme les institutionnalistes américains ou les partisans de l'école historique allemande, estiment que l'État doit intervenir pour corriger